Invalidity of tax security measures due to territorial incompetence of regional anti-fraud authority and lack of proof of imminent asset dissipation risk

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Antifraudă Fiscală – Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 2 Constanţa, solicitând următoarele:

- Anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 10954/12.06.2018 şi a Procesului-verbal de control nr. x/21.12.2015, act administrativ-fiscal prealabil Deciziei nr. A-FCT 10954/12.06.2018,

- Suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/12.06.2018 în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3675 din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată.

A admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de control nr. x/21.12.2015.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională De Administrare Fiscală – Direcţia Generală Antifraudă Fiscală – Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Nr. 2 Constanţa.

În baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, a suspendat executarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.06.2018, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea deciziei.

A anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.06.2018

A respins capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de control nr. x/21.12.2015, ca inadmisibil.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 2 Constanţa şi recurs incident reclamanta A. S.R.L..

Prin recursul formulat împotriva soluţiei de admitere a cererii de suspendare, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 2 Constanţa a susţinut că în cauză nu au fost îndeplinite cele două cerinţe reglementate de Legea nr. 554/2004, respectiv cerinţa cazului bine justificat şi a prevenirii pagubei iminente.

Referitor la reţinerea instanţei de fond în sensul că agenţii constatatori din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Constanţa nu aveau competenţă teritorială pentru a efectua controlul, recurenta pârâtă a invocat prevederile Hotărârii nr. 520/din 24 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, susţinând că efectuarea controlului s-a făcut în strictă concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa teritorială a inspectorilor antifraudă.

Referitor la cea de-a doua condiţie, recurenta pârâtă a arătat că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

Astfel, a apreciat că suspendarea dispusă de instanţa de fond este nejustificată, întrucât nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legiuitor pentru a putea fi confirmată evitarea unei pagube.

În procedura de suspendare a unui act administrativ fiscal, pentru conturarea cazului bine justificat, nu se procedează la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci acestea trebuie să fie limitate la verificarea doar acelor împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ fiscal contestat.

Recurenta pârâtă a considerat că motivările pe care se întemeiază prezenta cerere de suspendare a efectelor deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu se circumscriu motivelor legale de suspendare a efectului unui act administrativ prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât printre acestea nu se regăsesc şi motive care prin ele singure să fie în măsură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

În ceea ce priveşte cerinţa prevenirii pagubei iminente, recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prejudiciul material şi previzibil ar consta în pierderile pe care societatea le-ar suporta ca urmare a indisponibilizării capitalului financiar.

În cauză, nu au fost depuse dovezi care să ateste o perturbare a activităţii economice a societăţii care să impună suspendarea actului administrativ contestat.

Pe fondul cauzei, prin motivele de recurs, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 2 Constanţa a arătat - în esenţă - că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

Situaţia faptică care a condus la luarea măsurilor asigurătorii este identică cu cea din Decizia x/21.12.2015, Decizia x/12.06.2018 fiind emisă pentru a se da efect deciziei civile pronunţată în dosarul nr. x/2015, întrucât cu privire la decizia din 21.12.2015 s-a emis decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii - tocmai în baza hotărârii de fond din dosarul nr. x/2015 - hotărâre executorie.

Recurenta a subliniat că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţia concretă a reclamantului, în speţă anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Decizia nr. x/21.12.2015 este aceeaşi cu decizia nr. x/12.06.2018, însă ambele decizii sunt emise în baza aceluiaşi act administrativ, respectiv procesul-verbal de control nr. x/21.12.2015.

Obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost recalificat ci redenumit, întrucât pentru decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă în anul 2015 se putea formula doar contestaţie la executare conform art. 129 alin. (11) vechiul cod de procedură fiscală. Pentru că la acest moment legiuitorul a prevăzut că deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii pot fi contestate la instanţa de contencios, acţiunea a fost formulată în contencios, însă această măsură este una şi aceeaşi cu cea din 2015.

Recurenta ANAF a menţionat că nu există o situaţie de fapt diferită faţă de cea din dosarul nr. x/2015. În opinia recurentei, autoritatea de lucru judecat este opazibilă unei cereri dacă faptele pe care se fondează şi cele pe baza căreia a fost pronunţată hotărârea sunt aceleaşi.

Astfel cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic. Altfel spus identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

Recurenta ANAF a apreciat că în prezenta cauză sunt îndeplinite condiţiile excepţiei autorităţii de lucru judecat, respectiv identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii.

Referitor la motivarea măsurii de instituire a măsurilor asigurătorii, recurenta ANAF a arătat că din verificările efectuate de echipa de control asupra evidenţei financiar-contabile a societăţii A. S.R.L., s-a constatat faptul că societatea a înregistrat în evidenţa contabilă, în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, facturi care au înscrise la rubrica furnizor datele societăţilor B. S.R.L. şi C. S.R.L., în cuantum total de 7.036.560 RON (5.435.441 RON bază impozabilă şi 1.304.506 RON TVA aferentă).

Din verificările efectuate, inspectorii antifraudă au identificat un număr de 14 societăţi comerciale care fac parte dintr-un dintr-un grup, care relaţionează între ele, în vederea creării unor circuite comerciale fictive, cu scopul fraudării bugetului de stat prin diminuarea impozitului pe profit şi a TVA de plată. Astfel, a fost creat un circuit comercial şi financiar în cascadă, ce a avut drept scop înregistrarea în contabilitate a unor achiziţii fictive de servicii, prin contractări şi subcontractări succesive, în circuit fiind incluse un număr de 11 societăţi comerciale cu un comportament fiscal inadecvat, către care sunt direcţionate fondurile transferate sub acoperirea acestor prestări de servicii fictive. Consecinţa acestor operaţiuni a constat în înregistrarea de beneficiari de TVA deductibilă, respectiv diminuarea taxei pe valoare adăugată de plată la bugetul de stat, majorarea cheltuielilor deductibile, respectiv diminuarea impozitului pe profit datorat bugetului de stat, raportarea prin deconturi şi declaraţii de date nereale, destinate preluării artificiale a sarcinii fiscale şi scoaterea unor sume de bani prin conturile bancare ale societăţilor cu comportament fiscal inadecvat.

Recurenta pârâtă ANAF a susţinut, contrar reţinerilor primei instanţe, că având în vedere comportamentul fiscal al contestatoarei care a înregistrat în evidenţa contabilă documente care nu au avut la bază operaţiuni reale, că a fost imperios necesară instituirea măsurilor asigurătorii în conformitate cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Referitor la reţinerea instanţei de fond în sensul că agenţii constatatori din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Constanţa nu aveau competenţă teritorială pentru a efectua controlul, recurenta pârâtă a invocat prevederile Hotărârii nr. 520/din 24 iulie 2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, susţinând că Direcţiile regionale antifraudă fiscală funcţionează din punct de vedere organizatoric la nivel regional, însă au competenţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu pe întreg teritoriul României. Prin urmare, efectuarea controlului s-a făcut în strictă concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa teritorială a inspectorilor antifraudă.

Referitor la "nelegalitatea procedurii de control pentru lipsa ordinului de control tematic - nerespectarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din H.G. nr. 520/2013;" recurenta pârâtă ANAF a aprecizat că în Hotărârea nr. 520/din 24 iulie 2013, privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, se prevede în mod expres că: "Art. 18 - (1) Inspectorii antifraudă, cu excepţia celor din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, execută operaţiuni de control operativ şi inopinat sub forma controlului curent sau tematic.

(2) Controlul operativ şi inopinat se execută pe baza legitimaţiei de control, a insignei şi a ordinului de serviciu permanent."

Acest aspect este întărit şi de prevederile Anexei III, Capitolul II, fig. 3.16.a din H.G. nr. 520/2013 unde este prevăzută legitimaţia de control a inspectorului antifraudă pe care este înscrisă menţiunea "Valabilă pe întreg teritoriul României" ceea ce denotă competenţa teritorială a inspectorilor antifraudă la nivel naţional. Având în vedere că DGAF face parte din ANAF, structură centrală, iar în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează direcţii regionale antifraudă fiscală, rezultă că oricare dintre direcţiile regionale antifraudă fiscală au competenţă teritorială la nivel naţional. Acest fapt este întărit şi de intenţia legiuitorului care nu a prevăzut în actele normative elaborate instituţia delegării de competenţă.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs incident, susţinând că prima instanţa nu a analizat/reţinut ca motiv de nulitate al Deciziei din 2018 şi motivul invocat prin acţiunea introductivă constând în frauda la lege.

Recurenta reclamantă a precizat că, faţă de această lipsă a analizei acestui motiv de nulitate al Deciziei din 2018, a formulat prezenta cale de atac doar cu titlu subsidiar apărărilor în combaterea recursului ANAF. Prin urmare, prezentul recurs incident prezintă relevanţă doar în situaţia în care nu s-ar respinge recursul ANAF, pentru motivele şi argumentele expuse de reclamantă, pe larg, prin cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor formulate de ANAF ca nefondate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte recursul formulat de ANAF împotriva soluţiei de admitere a cererii de suspendare, Înalta Curte constată că, în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond, motivat şi argumentat a apreciat că, în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

Cu privire la argumentele subsumate cazului bine justificat în cadrul cererii de suspendare, Înalta Curte constată că prima instanţă nu a procedat la un examen de fond al actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, ci a constatat, pe baza unui examen sumar, permis de art. 14 din Legea nr. 554/2004, că pârâta nu avea competenţa să efectueze controlul şi să dispună măsuri asigurătorii asupra reclamantei care are sediul în Bucuresti, precum şi faptul că în motivarea luării măsurii contestate, autoritatea pârâtă a reiterat motivele avute în vedere în anul 2015, fără a analiza comportamentul fiscal al reclamantei din intervalul 2015-2018.

În ceea ce priveşte existenţa condiţiei referitoare la paguba iminentă, se reţine că şi aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere consecinţa imediată şi directă pe care indisponibilizare unui capital financiar de 2.174.177 RON ar avea-o asupra activităţii societăţii A. S.R.L., lipsa lichidităţilor putând duce la blocarea activităţii societăţii reclamante.

Cu privire la recursul formulat de ANAF împotriva soluţiei de anulare a deciziei contestate, instanţa de control judiciar constată că în mod corect prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de instituţia pârâtă.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. dispun că: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect."

Contrar susţinerilor recurentei pârâte potrivit cărora instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, instanţa de recurs observă că în cauză nu există tripla identitate: părţi, obiect şi cauză cerută de lege.

Astfel, chiar dacă în cele două cauze sunt aceleaşi părţi, obiectele dosarelor sunt diferite, întrucât dosarul nr. x/2015 a avut ca obiect Decizia nr. x/21.12.2015, iar prezentul dosar are ca obiect Decizia nr. x/12.06.2018. Prima decizie a vizat comportamentul reclamantei până la data emiterii deciziei, respectiv 21.12.2015, iar în prezenta cauză se analizează comportamentul reclamantei până la data de 12.06.2018.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei pârâte ANAF cu privire la competenţa organelor fiscale de a efectua control şi de a dispune măsuri asiguratorii în cauza de faţă.

Aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, potrivit prevederilor H.G. nr. 520/2013, anexa nr. 2, "direcţiile regionale antifraudă fiscale îşi desfasoară activitarea în aria de competenţă prevăzută la col. 2", în sensul că pârata Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Constanţa are sediul în mun. Constanta şi îşi desfasoară activitatea în aria de competenţă a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galati, adica numai în judetele: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Vrancea şi Tulcea, nu şi în Bucureşti.

Nu pot fi primite apărările recurentei pârâte în sensul că, potrivit prevederilor art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 520/2013, împuternicirea inspectorilor s-ar întinde pe întreg teritoriul naţional.

Sintagma "teritoriul naţional" face trimitere la împrejurarea că inspectorii sunt împuterniciţi numai pe teritoriul Romaniei, nu şi în afara ţării, iar din interpretarea acestor dispoziţii cu tabelul din anexa nr. 2 la H.G. nr. 520/2013 rezultă că direcţiile regionale antifraudă au competenţe teritoriale limitate, ca o consecinţă a regionalizării direcţiilor.

Nici prevederile Anexei III, Capitolul II, fig. 3.16.a din H.G. nr. 520/2013 invocate de recurenta pârâtă nu sunt de natură să determine competenţa generată a organelor fiscale în speţa de faţă. Chiar dacă pe legitimaţia de control a inspectorului antifraudă este înscrisă menţiunea "Valabilă pe întreg teritoriul României", valabilitatea legitimatiei nu este echivalentă cu competenţa teritorială a inspectorului.

Menţiunea respectivă presupune faptul că orice persoana aflată pe teritoriul Romaniei trebuie să recunoască şi să accepte calitatea de inspector antifraudă a deţinătorului legitimaţiei, competenţa urmând a se stabili aşa cum se menţionează şi în modelul de legitimatie invocat "în conditiile legii", respectiv cu respectarea prevederilor cuprinse în Anexa 2 la H.G. nr. 520/2013, care stabilesc aria de competenţă teritorială a direcţiilor regionale antifraudă fiscală.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevazut şi institutia delegării de competenţă nu poate constitui un argument în favoarea unei competenţe generale a pârâtei, aceast fapt neputând avea, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, decât semnificaţia unei omisiuni legislative.

Prin urmare, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte concluzia că autoritatea pârâtă Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 2 Constanţa nu avea competenţa teritorială de efectuare a controlului şi nici de emitere a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii în sarcina societăţii A. S.R.L..

Referitor la motivarea decizei contestate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 213 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală prevăd că "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii."

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, trebuie analizat comportamentul fiscal al contribuabilului.

Or, un comportament fiscal apt a forma această prezumţie privind existenţa pericolului sustragerii nu se conturează în speţa dedusă judecăţii, având în vedere că aspectele prezentate de pârâtă privind presupusul comportament fiscal al A. S.R.L. care ar fi înregistrat în evidenţa contabilă documente care nu au avut la bază operaţiuni reale, nu sunt de natură să probeze că reclamanta ar intenţiona să îşi ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, din aspectele prezentate de organele fiscale rezultă existenţa unei datorii fiscale a reclamantei, însă aceste aspecte nu se circumscriu ipotezelor expres reglementate de legiuitor pentru dispunerea de măsuri asigurătorii.

Raportat la circumstanţele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a unor pretinse înregistrări eronate în evidenţele contabile, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului societăţii reclamante.

Instanţa de recurs reţine că instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, împrejurările legate de necompenţa organelor fiscale coroborate cu lipsa motivării deciziei atacate, întăreşte concluzia nelegalităţii instituirii măsurii de proprire asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare ale reclamantei.

În sfârşit, referitor la recursul incident declarat în cauză, reclamanta A. S.R.L. a precizat că această cale de atac prezintă relevanţă doar în situaţia în care nu s-ar respinge recursul ANAF. Raportat la soluţia ce urmează a fi dată, instanţa de recurs apreciază că nu mai prezintă utilitate analiza motivului de nelegalitate a deciziei contestate constând în frauda la lege, invocat prin recursul incident.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 2 Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 3675 din 19 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 3675 din 19 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.