Appeal against dismissal of abusive clause action in foreign-currency credit contract rejected

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în contractul de credit x/07.07.2006 şi art. I AA nr. 2/24.09.2010 la:

art. 9 alin. (1) - rambursarea creditului se va face în rate lunare egale conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul Contract, Anexă care face parte integrantă din aceasta. Graficul de rambursare pus la dispoziţia clientului la momentul semnării prezentului Contract conţine ratele lunare aferente întregii durate a creditului, calculate folosind un procent de dobândă de 4.99%, urmând ca, la data de 01.09.2008, Graficul de rambursare să fie recalculat în funcţie de rata de dobândă variabilă la acel moment. Ca urmare a acestei recalculări, noua valoare a ratelor lunare de plătit după 01.09.2008 va fi comunicată Clientului prin modalităţile agreate în cadrul prezentului Contract.

art. 9 alin. (4) - rambursarea ratelor lunare se va efectua direct in moneda Creditului, prin debitarea contului curent .Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă moneda pentru care Clientul cu calitate de împrumut are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară, începând cu ora 00 a datei scadente, folosind cursurile de schimb practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării complete a sumelor datorate.

art. 13 lit. b) - Clientul declară şi garantează, pe proprie răspundere, că a luat cunoştinţă de faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuaţie determinată de condiţiile pieţei, Banca neavând nici un control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor cursului de schimb valutar.

S-a mai solicitat, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 200.000 de RON, pentru prejudiciul suferit de consumator prin faptele ilicite ale pârâtei menţionate la pct. I din cererea de chemare în judecată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 2740/04.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acţiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x/07.07.2006 la art. 9.1., dar numai cu privire la menţiunea "urmând ca, din data de 01.09.2008, Graficul de rambursare să fie recalculat în funcţie de rata de dobândă variabilă la acel moment. Ca urmare a acestei recalculări noua valoare a ratelor lunare de plătit după 01.09.2008 va fi comunicată Clientului prin modalităţile agreate în cadrul prezentului Contract", la art. 9.4 teza a II a şi la art. 13 lit. b) din contract.

A fost declarată nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior şi, în consecinţă, s-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, urmând ca banca pârâtă să încaseze ratele corespunzătoare convenţiei de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenţiei, respectiv, 07.07.2006 şi până la terminarea perioadei de contractare.

A fost respinsă cererea reclamantului privind restituirea creditului în RON, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata daunelor morale ca nefondată.

În privinţa clauzelor referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, tribunalul a apreciat că acestea contravin dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, având în vedere existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului determinată de necircumstanţierea elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor consumatorului, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire la volatilitatea acestei monede, pârâta neadministrând probe conform art. 249 C. proc. civ., deşi avea această obligaţie.

S-a mai constatat că obligaţia de informare a fost nesocotită de pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi Directiva 2008/48/CE.

Tribunalul a respins cererea de restituire a sumei împrumutate în moneda naţională - art. 9.4 teza I a, reţinând că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamant, iar pe de altă parte, prin denominare, s-ar nesocoti dispoziţiile art. 1579 C. civ. dar şi cele ale art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Clauza inserată la art. 9.1 teza a II-a din contractul încheiat de părţi, a fost apreciată ca abuzivă, având în vedere dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului ce rezultă din conduita pârâtei care poate proceda la majorarea dobânzii, în mod unilateral, fără a indica raţiunile care au determinat adoptarea acestei masuri, sens în care au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata daunelor morale a fost apreciat ca fiind lipsit de fundament legal, având în vedere că nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit de reclamant în calitate de împrumutat, deşi potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamantul avea această obligaţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 445 de la 07 martie 2019, a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.A., a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. A fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.888,70 RON cheltuieli de judecată în apel.

Instanţa de apel a avut în vedere considerentele expuse în cauza C-186/16 Andriciuc de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a reţinut că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează actele cu putere de lege sau o normă administrativă obligatorie.

Legea nr. 193/2000 prin care au fost transpuse dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, prevede la art. 3 alin. (2) că în fapt, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Pentru a fi incidentă excluderea prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie ca prevederea contractuală contestată să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă şi actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Sunt excluse de la controlul caracterului abuziv atât clauzele care reflectă dispoziţii legale aplicabile independent de alegerea părţilor, cât şi dispoziţii din dreptul naţional de natură supletivă, dar care sunt aplicabile ope legis, adică în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, care sunt asimilate actelor cu putere de lege obligatorii.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca nefondată susţinerea intimatului reclamant în sensul că ar putea fi verificat caracterul abuziv al unor clauze contractuale care transpun norme supletive din dreptul intern, întrucât astfel cum s-a reţinut, normele supletive sunt şi ele obligatorii în raporturile dintre părţi, în lipsa unei stipulaţii contrare în convenţie.

În cauză, nu există o stipulaţie contrară care să excludă de la aplicare principiul nominalismului monetar şi aplicarea acestuia în raportul contractual a fost confirmată de prevederile convenţiei, în care s-a menţionat că restituirea creditului urmează a se efectua în aceeaşi monedă în care acesta a fost acordat.

În concluzie, articolele contestate din contract reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864, respectiv a principului nominalismului monetar, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Textul de lege menţionat anterior instituie obligaţia împrumutatului de-a restitui aceeaşi sumă împrumutată, în aceeaşi monedă indiferent de variaţia cursului de schimb al monedei respective, prin urmare instanţa de apel a reţinut că obligaţia împrumutatului de a restitui suma contractată în CHF are suport legal, fluctuaţia monetară fiind integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate. Pe cale de consecinţă, în lipsă de dispoziţie contrară, riscul creşterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiaşi monede este suportat de creditor.

În aceste condiţii, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a constatat că prevederile contractuale contestate reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale, obligatorii între părţi de la care acestea nu au înţeles să deroge, astfel încât clauzele sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie.

Prin urmare, s-a apreciat că, în fapt, clauzele contestate nu pot face obiectul analizei din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sau acelor prevăzute de art. 1 lit. b) din Anexa la lege, astfel cum a procedat prima instanţă, neputând fi analizate nici argumentele referitoare la încălcarea obligaţiei de informare sau cele privind pretinsa existenţă a unor practici comerciale înşelătoare, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiată solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Totodată, în considerarea caracterului subsidiar, a fost reţinută ca nefondată şi soluţia primei instanţe de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea de la momentul semnării contractului, întrucât această soluţie încalcă principiul nominalismului monetar, ce instituie obligaţia împrumutatului de-a restitui aceeaşi sumă împrumutată, în aceeaşi monedă indiferent de variaţia cursului de schimb al monedei respective.

S-a apreciat ca fiind fondată critica apelantei pârâte în sensul că prima instanţă a reţinut în mod eronat că ar exista identitate între circumstanţele prezentei cauze şi cele avute în vedere în cauza C-26/13 Kasler întrucât intimatului reclamant din cauză i-a fost acordat efectiv un credit în franci elveţieni şi trebuie să-l restituie în aceeaşi monedă, nefiind vorba, ca în cauza Kasler, despre un contract de credit indexat în funcţie de o monedă străină (CHF).

Conform art. 9.4 teza I din contract, rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului prin debitarea contului curent. Faptul că potrivit art. 9.4 teza II-a clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate într-o altă monedă în care acesta are deschis un cont curent, ipoteză în care banca poate folosi cursul de schimb practicat de aceasta pentru încasarea ratelor, nu înseamnă că părţile ar fi înţeles să deroge de la plata ratelor datorate la scadenţă într-o altă monedă decât cea care a fost agreată prin contract şi nici că banca ar fi impus necircumstanţiat un anumit curs de schimb împrumutatului.

Prin urmare, art. 9.4 teza II-a nici nu impune vreo obligaţie în sarcina împrumutatului, acesta având dreptul de opţiune între cele două variante, context în care nici nu s-ar putea reţine, chiar trecând peste considerentele expuse anterior, că ar exista vreun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9.4 teza a II- a şi la art. 13 lit. b) din contractul de credit nr. x/07.07.2006, fiind de asemenea nelegală şi soluţia de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9.1. din contract numai în ceea ce priveşte sintagma "urmând ca, din data de 01.09.2008, Graficul de rambursare să fie recalculat în funcţie de rata de dobândă variabilă la acel moment. Ca urmare a acestei recalculări noua valoare a ratelor lunare de plătit după 01.09.2008 va fi comunicată Clientului prin modalităţile agreate în cadrul prezentului Contract", faţă de disp. art. 476 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. s-a remarcat că intimatul reclamant a contestat clauza menţionată anterior în privinţa obligaţiei instituite în sarcina acestuia de a rambursa creditul în raport de moneda CHF şi nu pentru că prin această clauză banca ar fi procedat la modificarea unilaterală a dobânzii în temeiul acesteia.

Această clauză nu are un caracter abuziv nefiind îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ contrar bunei credinţe, nici cele prevăzute de art. 1 lit. a) din Anexa la lege, deoarece nu cuprind modalitatea în care se calculează dobânda ci se referă la modificarea graficului de rambursare în funcţie de modificările aduse dobânzii, pe care părţile au prevăzut-o la art. 6, prin urmare, art. 9.1 trebuie citit prin raportare la art. 6 din contract.

Rezultă astfel că prevederile contractuale constatate abuzive reflectă doar o modificare a graficului de rambursare în funcţie de modificarea dobânzii, ce are loc în condiţiile prevăzute de art. 6.2 şi 6.3 din contract, a căror analiză nu a făcut obiectul învestirii primei instanţe.

În condiţiile în care dobânda nu este modificată de către bancă în temeiul sintagmei constatate ca abuzive de către prima instanţă ci în temeiul art. 6 din contract, instanţa de apel a reţinut că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi cu atât mai puţin cele ale art. 1 lit. a) din Anexa la legea nr. 193/2000, neexistând nici un dezechilibru semnificativ contrar bunei credinţe produs de o clauză prin care nu s-a procedat la nicio modificare a dobânzii contractuale.

Împotriva deciziei civile nr. 445 de la 07 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aducând în susţinere următoarea argumentaţie:

Raportat la exigenţele deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, se arată că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel: paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13; dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13; potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor; chiar dacă ar constata că acele clauze intră în sfera noţiunilor de mai sus, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanţa sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor C.J.U.E.;

în cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera noţiunilor de mai sus şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv; dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor; paragrafele 52-58 din Decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor; curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurentul că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

A considerat recurentul că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii dar sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă partetcă nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Un alt aspect de nelegalitate a vizat faptul că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Raportându-se la jurisprudenţa C.J.U.E., paragraful 32 din decizia dată în cauza Andriciuc, recurentul a apreciat că o primă concluzie care se desprinde pentru speţa de faţă este faptul că toate clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) fiind astfel inaplicabilă, ceea ce înseamnă că instanţei îi revine sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurentul că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare şi anume că nu au mai analizat clauzele contestate în momentul în care au constatat că acestea reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit C.J.U.E., un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Referindu-se la paragrafele 37, 41 şi 43 din aceeaşi hotărâre C.J.U.E., recurentul a apreciat că revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Or, a arătat recurentul, instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privinţă, recurentul arată că C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

A apreciat recurentul că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia C.J.U.E.)

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul a arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că şi Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispoziţiile pe care le consideră relevante: art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Recurentul a considerat că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul a arătat că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13." A apreciat recurentul şi că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că aceste contracte sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudenţa C.J.U.E. în această materie.

Recurentul arată că dezechilibrul trebuie analizat ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, făcând trimitere la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României şi la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 9 iulie 2019 intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului, relevând legalitatea deciziei atacate în raport cu criticile formulate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 445/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv Legea nr. 193/2000, dar şi Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, recurentul indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 dar şi jurisprudenţa CJUE relevantă în cauză.

Înalta Curte, reţine că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpus în legislaţia naţională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicare al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit jurisprudenţei CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, folosit în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, în paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Că acesta este sensul statuării CJUE rezultă din considerentul al treisprezecelea al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa europeană în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, la care se face trimitere şi în hotărârea Andriciuc.

Astfel, în considerentele Directivei se arată că "se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; […], în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; […], în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri."

În cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, CJUE a indicat (paragrafele 25-28) că "după cum reiese din articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispoziţiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziţii din reglementarea naţională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părţi aparţine acestei categorii de contracte, ci şi în ceea ce priveşte alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziţie din dreptul naţional (….) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor înanumite contracte."

Astfel, în lumina jurisprudenţei CJUE se reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Reţinând aplicabilitatea în cauză a principiul nominalismului, instanţa de apel, în acord cu interpretarea dată de CJUE în Cauza Andriciuc C-186/19, a constatat că este exclusă de la examinare sub aspectul caracterului abuziv o clauză care reflectă acte cu putere de lege.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, rezultă că expresia acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19 pronunţată la 9 iulie 2020, cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizie, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că instanţa de trimitere a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune nici analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 dar şi a celorlalte acte normative invocate de recurentul-reclamant, în ceea ce priveşte clauzele de risc valutar, întrucât atâta timp cât acestea nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispoziţiilor din Codul consumului.

Aceste susţineri prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefundat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 445/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 445/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,26 ianuarie 2021.