Bank appeal upheld; unfair-clause rulings quashed and remanded for assessment under mandatory-law and statutory-interest rules.

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 09 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş a respins excepţiile necompetenţei materiale a instanţei, netimbrării cererii şi nulităţii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 5 septembrie 2016, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Timiş a unit cu fondul cauzei excepţiile tardivităţii solicitării daunelor morale, autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii şi prescripţiei acţiunii, puse în discuţie la acel termen.

Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 08 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a dispus următoarele:

A respins excepţia tardivităţii cererii de acordare a daunelor morale, a autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

A obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor la a căror restituire a fost obligată pârâta prin sentinţa civilă nr. 4296/28.03.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 266/16.04.2016 a Curţii de Apel Timişoara, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 şi art. 4.2-4.4 din condiţii generale referitoare la dobânda de referinţă variabilă, calculată de la data încasării acestor sume până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 6-7 din Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată.

A obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor prevăzute la pct. 6-7 din Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv, de la data încasării acestora şi până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 la Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008.

A obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor prevăzute la pct. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 la Convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv de la data încasării acestora şi până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 5.11 şi 9.3 din Condiţiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor menţionate a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 557/A din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1006 din 8 noiembrie 2016, a încheierii din 9 mai 2016 şi a încheierii din 5 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamantul intimat A.; a obligat pârâta apelantă să-i plătească reclamantului intimat A. suma de 3256 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatului- reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta critică soluţia dată asupra capetelor de cerere referitoare la clauzele contractuale de la pct. 5.11 şi 9.3 din Condiţiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită) şi art. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor).

Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 190/1999, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta arată că, în analiza pct. 5.11, instanţa de apel, preluând într-o manieră identică motivarea primei instanţe, a reţinut că această prevedere "creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, prin aceea că permite băncii pârâte să declare scadent anticipat creditul indiferent de valoarea restanţelor şi independent de perioada de creditare şi valoarea creditului rămas de rambursat, cu condiţia ca vechimea restanţei să fie mai mare de 60 de zile."

Consideră că, în soluţionarea apelului, în special în analiza clauzei de la pct. 5.11 din contract, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire atât natura contractului încheiat de părţi, cât şi legislaţia a cărei incidenţă este atrasă în urma unei corecte calificări a convenţiei.

Astfel, instanţa nu a observat că părţile au încheiat un contract de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare. Or, calificarea convenţiei de credit ipotecar, ca fiind una pentru investiţii imobiliare, desigur că atrage incidenţa legii speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, având în vedere că intimatul-reclamant a contractat împrumutul cu scopul declarat de a achiziţiona un imobil, aspect ce rezultă cu evidenţă din art. 1 din contractul de credit:" Banca acordă împrumutatului un credit în valoare de 59.800.00 EUR, cumpărare imobil, pentru achiziţionarea unui imobil, din care: 59.800.00 EUR reprezentând credit imobiliar pentru cumpărare imobil..."

Ulterior achiziţionării imobilului, banca a încheiat, cu intimatul, Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/08.02.2008 de către BNP C., prin care intimatul-reclamant a constituit o ipotecă de rang I asupra imobilului achiziţionat cu suma rezultând din împrumut, precum şi Actul adiţional nr. x/08.02.2008 prin care s-a introdus în contract menţiunea concretă privind imobilul ce constituie obiectul garanţiei (apartamentul nr. x din Timişoara, Str. x, Se. A).

Potrivit art. 20 din Legea nr. 190/1999:"în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 19, împrumutatul nu execută obligaţiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare se consideră reziliat de plin drept şi întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibilă."

Conform pct. 5.11 din Contractul de credit:"Dacă, în termen de 30 de zile de la data notificării, împrumutatul şi/sau coplătitorii nu achită rata totală de rambursat, întregul credit şi toate celelalte sume datorate devin exigibile..."

Printr-o simplă comparaţie de text, recurenta-pârâtă susţine că se poate observa că prevederea contractuală de la pct. 5.11 din Contract nu reprezintă altceva decât expresia normei legale, respectiv art. 20 din Legea nr. 190/1999.

Astfel, ambele prevederi stabilesc un termen de 30 de zile de la primirea notificării, termen în care împrumutatul are obligaţia de a executa obligaţiile scadente, în caz contrar intervenind exigibilitatea anticipată a întregului credit. Consecinţa exigibilităţii, adăugată în clauza contractuală, în sensul că "banca este îndreptăţită să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe calea executări silite, prin valorificarea garanţiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului şi/sau coplătitorilor" nu este de natură să altereze identitatea dintre prevederea legală şi cea contractuală, ipoteza celor două texte fiind identică. De altfel, ceea ce a fost analizat de instanţa de apel este tocmai partea din clauza contractuală preluată din lege, instanţa nepreocupându-se de teza finală a pct. 5.11 care se referă doar la consecinţele declarării scadenţei anticipate.

În acest context, consideră că analiza şi constatarea caracterului abuziv al clauzei de la 5.11 din contract reprezintă o vădită încălcare a normei de drept material, în vădită contradicţie cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 si art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Invocă paragraful 28 al Hotărârii din 20 septembrie 2017, în Cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii împotriva D.), pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Din considerentele deciziei rezultă cu claritate faptul că examenul prioritar pe care trebuie să îl realizeze instanţa naţională sesizată cu o cerere având un astfel de obiect, este verificarea dacă acea clauză contractuală, respectiv pct. 5.11 din Contractul analizat - reprezintă sau nu o transpunere în contract a unei dispoziţii legale, fie ea obligatorie, de la care părţile nu pot deroga, fie supletivă, cu condiţia ca, în acest din urmă caz, părţile să nu fi derogat de la ea prin acordul lor de voinţă.

Pe cale de consecinţă, clauza care stabileşte dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a întregului credit, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data notificării, împrumutatul sau coplătitorul nu achită rata scadentă, de plano nu intră sub incidenţa legii privind clauzele abuzive, astfel încât soluţia instanţei de apel, întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, este vădit nelegală, pentru că, prin această clauză nu se stipulează nimic altceva decât ceea ce prevede art. 20 din Legea nr. 190/1999, iar banca nu a inserat în mod unilateral, de la sine, nicio altă clauză care să exprime vreo voinţă a sa diferită de voinţa exprimată prin lege.

Apreciază că aceasta este şi raţiunea pentru care, clauzele care reflectă prevederi legale şi sunt o aplicaţie a acestora, nu pot intra sub incidenţa controlului judiciar al caracterului abuziv, pentru că ar însemna să se discute chiar caracterul abuziv al unei prevederi legale, ceea ce nu poate fi admis. În acelaşi sens s-a pronunţat şi CJUE care, prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C-280/14, Barclays Bank S.A. contra Sara Sánchez García et Alejandro Chacón Barrera.

Susţine că, în absenţa unor acorduri contrare convenite între părţi, se aplică actele cu putere de lege sau normele administrative ce reglementează problema de drept dedusă judecăţii, fără ca acestea să poată fi analizate din perspectiva caracterului abuziv în sensul Directivei 93/13.

Practic, prin excepţia instituită de Directivă şi preluată de Legea nr. 193/2000, se admite că aceste acte normative nu au o forţă juridică superioară altor acte cu putere de lege, indiferent dacă ele sunt regăsite în C. civ. sau în legi speciale. Simpla prevedere în lege a unei reguli, exclude, de plano, orice pretins caracter abuziv. în caz contrar, ar însemna ca, pe calea ocolită a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000, să se constate nelegalitatea unor prevederi legale preluate în contract, ceea ce este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă solicită să se constate că soluţia instanţei de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 5.11 din Contract, a fost dată cu încălcarea vădită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 190/1999, a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, recurenta susţine aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, întrucât clauza de la pct. 5.11 din contract nu creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, niciun dezechilibru semnificativ.

Arată că, în evaluarea pretinsului caracter abuziv al clauzei, generat de un dezechilibru semnificativ, instanţa de apel s-a prevalat de criterii precum valoarea restanţelor, perioada de creditare şi valoarea creditului rămas de rambursat care, în opinia instanţei, ar fi trebuit să condiţioneze naşterea dreptului băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de plată a ratelor de credit, de către împrumutat.

Altfel spus, neexecutarea obligaţiilor de plată a ratelor de credit, cu înregistrarea unor întârzieri mai mari de 60 de zile de la scadenţele acestora, nu este considerată de instanţa de apel ca un motiv întemeiat care să confere băncii dreptul de a declara scadenţa anticipată.

Or, atât obligaţia iniţială a băncii (de a pune la dispoziţie întreg creditul), cât şi obligaţia împrumutatului, de rambursare, în rate lunare, a împrumutului, reprezintă prestaţii esenţiale ale contractului.

Condiţionarea dreptului creditorului de a declara scadenţa anticipată, de o anumită valoare a restanţelor este, pur şi simplu, neavenită, în condiţiile în care, dacă s-ar credita această idee, s-ar încuraja debitorul (sau cel puţin i s-ar permite acestuia) să înregistreze întârzieri repetate la plata ratelor de credit, în marja permisă de valoarea restanţelor. Altfel spus, executarea contractului, aşa cum a fost convenită, prin plata unor rate lunare, ar deveni iluzorie, debitorul văzându-se liber să execute cu întârziere plata acestor rate, în paguba evidentă a creditorului.

Consideră că eroarea majoră comisă de instanţa de apel a constat în introducerea unui element de natură economică (valoarea restanţelor) într-un sistem de analiză ce trebuia să excludă, de plano, asemenea aspecte, instanţa fiind obligată să verifice dacă, în ansamblul de drepturi şi obligaţii generat de contract, dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată creează sau nu dezechilibre de ordin juridic.

Aceleaşi considerente au fost invocate şi pentru cel de-al doilea criteriu de care a uzat instanţa de apel în analiza pretinsului dezechilibru contractual, respectiv perioada de creditare. Deşi nu detaliază şi nu motivează de ce dreptul creditorului de a declara scadenţa anticipată a creditului ar trebui să fie dependent de o anumită perioadă de creditare (suplimentară neplăţii ratelor, mai mult de 60 de zile de la scadenţa acestora), în opinia instanţei de apel, exista o relaţie de proporţionalitate între durata de rambursare a creditului şi momentul de la care i s-ar recunoaşte creditorului dreptul de a declara scadenţa anticipată în caz de neexecutare. Altfel spus, instanţa de apel consideră, în mod profund eronat, că, cu cât perioada de rambursare ar fi mai îndelungată, cu atât mai amplă ar trebui să fie neexecutarea contractuală a debitorului, pentru a i se permite creditorului să declare scadenţa anticipată. Astfel, instanţa de apel ignoră complet ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi face abstracţie de obligaţia esenţială asumată de debitor, de a rambursa creditul în rate lunare, corespunzătoare graficului de rambursare.

De asemenea, şi cel de-al treilea criteriu invocat de instanţa de apel, respectiv valoarea creditului rămas de rambursat, apreciază că este străin de orice pretins dezechilibru contractual, condiţionarea dreptului creditorului de a declara scadenţa anticipată de o anumită valoare rămasă de rambursat, din credit, fiind, de fapt, un criteriu abuziv. Altfel spus, în viziunea instanţei de apel, dreptul creditorului de a declara scadenţa anticipată nu s-ar putea naşte decât dacă debitorul său ar mai avea de rambursat doar o anumită valoare a creditului (fiind evident că, până la atingerea acesteia, nu s-ar putea declara scadenţa anticipată). În această ipoteză însă, s-ar ajunge efectiv la un blocaj contractual în contextul în care debitorul nu ar restitui suficient credit astfel încât valoarea rămasă de rambursat să permită creditorului să declare scadenţa anticipată. Altfel spus, debitorul ar putea pur şi simplu să refuze achitarea ratelor de credit, iar creditorul nu ar avea deschisă calea declarării exigibilităţii pentru simplul motiv că valoarea rămasă de rambursat ar fi mai mare decât cea stabilită pentru recunoaşterea acestui drept, ceea ce este, desigur, inadmisibil.

Nu mai puţin important este faptul că instanţa de apel cumulează aceste criterii (valoarea restanţelor, perioada de creditare şi valoarea creditului rămas de rambursat) în aprecierea contextului în care prevederea care i-ar da dreptul creditorului să declare scadenta anticipată ar fi una valabilă. Or, aceste criterii nu au nicio legătură cu condiţia dezechilibrului contractual semnificativ instituită de Legea nr. 193/2000, ci sunt pure standarde economice sau temporale, străine de ansamblul de drepturi şi obligaţii contractuale, în cadrul căruia se verifică îndeplinirea sau nu a acestei condiţii.

Pentru aceste considerente, solicită să se constate vădita nelegalitate a modului în care instanţa de apel a analizat caracterul clauzei contractuale de la pct. 5.11 din Condiţiile generale de creditare.

Arată că împrumutatul a cunoscut încă de la încheierea contractului obligaţia sa de a restitui împrumutul, în acord cu graficul de rambursare, prin plata unor rate lunare evidenţiate în acest grafic. Altfel spus, individualizarea obligaţiei s-a făcut atât sub aspectul cuantumului său cât şi sub aspect temporal, împrumutatul cunoscând de la început datele de scadenţă a ratelor lunare şi cuantumul acestora.

Prin urmare, nu este vorba de un drept discreţionar al băncii, de a declara scadenţa anticipată a creditului, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, ci de un drept ce se naşte în mod legitim şi pentru cauze certe, determinate, de neexecutare contractuală

De asemenea, arată că prevederea contractuală analizată nu produce niciun dezechilibru, cu atât mai puţin unul semnificativ, având în vedere că aceasta produce efecte numai condiţionat de o neexecutare suficient de însemnată a obligaţiilor, de către împrumutat, neexecutare individualizată, de altfel, în cuprinsul contractului.

Lipsa oricărui dezechilibru semnificativ în ceea ce priveşte dreptul băncii de a declara scadenta anticipată în cazul unei neexecutări mai mari de 60 de zile se poate constata şi prin raportare la legislaţia actuală care prevede un termen apropiat de cel stabilit în contractul de credit analizat. Astfel, potrivit art. 55 alin. (4) din O.U.G. nr. 52/2016:" Creditorul poate declara creditul scadent anticipat după înregistrarea unui număr de 90 de zile consecutive restantă de câtre consumator."

Precizează că, în situaţia concretă a creditului intimatului-reclamant, banca nu a uzat de dreptul de a declara scadenţa anticipată decât după înregistrarea a nu mai puţin de 155 de zile de întârziere, din partea împrumutatului. Aşadar, gravitatea şi întinderea neexecutării obligaţiilor, de către intimat, au fost unele mult mai mari decât cele menţionate în contract.

În ceea ce priveşte condiţia bunei credinţe, solicită să se constate că banca a acţionat cu bună-credinţă în raporturile cu intimatul, inserarea clauzei analizate fiind destinată a produce efecte doar în cazul unor neexecutări culpabile însemnate, din partea debitorului, în vederea asigurării unui ultim remediu contractual pentru protejarea drepturilor legitim dobândite. De asemenea, banca nu a ascuns această clauză ci l-a informat pe debitor cu privire la existenţa ei, acesta semnând pagina din contract unde este prevăzută clauza în discuţie; totodată împrumutatul cunoştea şi, deci, se putea, în mod rezonabil aştepta ca, în cazul în care nu achită ratele lunare de credit pentru perioade mai mari de 60 de zile, să fie expus riscului de a avea întregul credit declarat scadent anticipat astfel încât nici din această perspectivă nu s-ar putea reţine că banca a nerespectat obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă.

Pentru toate argumentele, recurenta-pârâtă solicită să se constate că pct. 5.11 din contract nu produce niciun dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, motiv pentru care dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost aplicate greşit de instanţa de apel, soluţia pronunţată de aceasta fiind vădit nelegală.

Problematica invocată de instanţa de apel, prin invocarea Cauzei CJUE C-415/2011 (Cauza Aziz), este una falsă, motivării instanţei lipsindu-i un element esenţial, respectiv analiza comparativă menţionată chiar în decizia evocată, în sensul că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare."

Potrivit pct. 9.3 din Condiţiile generale de creditare: "Fără a renunţa la prevederile pct 5.10 şi 5.11 din Condiţiile Generale de Creditare, neîndeplinirea de către Împrumutat/Coplătitori a oricărei obligaţii contractuale, dă dreptul băncii de a declara soldul creditului scadent anticipat, indiferent de graficul de rambursare şi, ca urmare, să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a-şi recupera pagubele cauzate în acest mod, cu condiţia notificării prealabile a Împrumutatului/Coplătitorului. Prevederile menţionate se vor aplica de asemenea, în cazul în care banca constata că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare ale creditului", instanţa de apel stabilind că este abuzivă, deoarece creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa nu a mai procedat însă la o analiză aprofundată a cauzelor contractuale ce ar putea activa această prevedere ci s-a rezumat la a valida opinia primei instanţe, soluţia pronunţată fiind nelegală, întrucât a fost dată atât cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât şi cu nesocotirea deciziilor CJUE invocate chiar de către instanţă.

Solicită instanţei de recurs să observe faptul că art. 9.3 face parte din art. 9 din Condiţiile generale de creditare, destinat a defini cazurile de culpă contractuală şi consecinţele nerespectării obligaţiilor asumate. Prin urmare, arată că art. 9.3 individualizează consecinţele săvârşirii, de către împrumutat, a unui caz de culpă, aşa cum acesta este definit în art. 9.1. care menţionează expres că: "Nerespectarea, de către împrumutat a oricăreia dintre obligaţiile sale asumate prin prezentul contract şi/sau contractele accesorii constituie caz de culpă. Constituie, de asemenea, caz de culpă în temeiul prezentului contract, nerespectarea clauzelor contractuale de către orice persoană terţă obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii la prezentul contract."

Consideră că prevederea contractuală relevă principiul forţei obligatorii a contractului, expres reglementat atât prin art. 969 din C. civ. de la 1864 cât si prin art. 1270 din actualul C. civ.. În consecinţă, inserarea acesteia în contract reprezintă o preluare a dispoziţiilor legale care reglementează principiul pacta sunt servanda, fiind orientată către crearea unui cadru contractual clar pentru consumator; dată fiind natura ei, clauza este în mod cert valabilă, neputându-se admite că un principiu fundamental al dreptului civil, reglementat de dreptul comun şi preluat ca atare în contract ar fi susceptibil să creeze abuzuri.

Susţinerea instanţei de apel, referitoare la pretinsa necircumstanţiere a cazurilor de neexecutare care pot conduce la declararea scadenţei anticipate, consideră că este profund nelegală. În primul rând instanţa trebuia să observe că, din definiţia oferită prin art. 9.1 din contract (care la rândul său preia dispoziţiile de drept comun), nerespectarea, de către împrumutat, a oricăreia dintre obligaţiile asumate prin contract constituie un caz de culpă. Aşadar, posibilitatea creditorului de a declara scadenţa anticipată se naşte numai în cazul existenţei unui caz de culpă, acesta reprezentând un prim prag al individualizării cauzelor ce pot duce la exigibilitatea anticipată.

De altfel, ceea ce stabileşte, de fapt, art. 9.3 din Contract este că săvârşirea unui caz de culpă, deschide calea creditorului de a declara scadenţa anticipată, drept condiţionat însă de notificarea prealabilă a împrumutatului cu privire la cazul de culpă constatat.

Aşadar, pct. 9.3 din Contract nu reprezintă altceva decât expresia pură a răspunderii contractuale, ca urmare directă a principiului forţei obligatorii a contractului. În acest sens stau şi dispoziţiile art. 1350 alin. (1) din actualul C. civ. ("Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care Ie-a contractat") cât şi cele ale art. 1518 alin. (1) ("Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale").

În ceea ce priveşte al doilea prag al individualizării cazurilor de culpă, arată că instanţa de apel a stabilit complet eronat faptul că banca ar avea un drept discreţionar de a declara scadenţa anticipată. În realitate, analiza reală a clauzelor contractuale ar fi relevat instanţei faptul că obligaţiile asumate de împrumutat sunt foarte clar determinate şi menţionate în contract, în art. 8.1 lit. a)-m) din Condiţiile generale, fiind precizate distinct şi într-o manieră uşor inteligibilă astfel încât consumatorul să-si poată prefigura conduita ulterioară încheierii contractului.

Aşadar, este neîndoielnic faptul că părţile au convenit expres asupra obligaţiilor ce reveneau împrumutatului şi asupra faptului că nerespectarea acestora constituie un caz de culpă care dă dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată, drept condiţionat de notificarea prealabilă a împrumutatului (menită a-i aduce acestuia la cunoştinţă cazul de culpă şi a-i oferi timp pentru acoperirea acestuia, prin executare).

Pin această perspectivă, se poate constata că prevederea de la pct. 9.3 din contract nu produce niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, banca acţionând cu bună credinţă atât în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului cât şi privitor la indicarea clară a acestora în contract si a consecinţei nerespectării lor.

Argumentul utilizat de instanţa de apel, referitor la faptul că, pe parcursul executării contractului, împrumutatul s-ar putea găsi în situaţia de a nu putea plăti din cauza unor motive obiective nu este justificat, deoarece, eventualele cauze obiective care să împiedice executarea exclud culpa contractuală (singurul temei care poate justifica declararea scadenţei anticipate).

În concluzie, prevederea de la pct. 9.3 din Contract nu este una abuzivă, aşa cum greşit a calificat-o instanţa de apel, soluţia pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele referitoare la dobânda contractuală prevăzută de art. 6 din contractul de credit şi art. 3-4 din actul adiţional din 30.09.2010, recurenta-pârâtă susţine că soluţia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a omis să aplice, în analiza clauzelor, filtrul de admisibilitate instituit de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, trecând direct la analiza prevederilor contractuale (neobservând că acestea sunt excluse de la verificarea caracterului abuziv).

Prima condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru aplicarea acestei excepţii, este ca toate clauzele analizate să se refere la elemente care fac parte din structura de costuri ce reprezintă şi definesc obiectul principal al contractului.

În ceea ce priveşte elementele care fac parte din obiectul principal al contractului, CJUE a reţinut în cauza C-26/13, ca o clauză intră în sfera obiectului principal al contractului, dacă aceasta are caracter esenţial, revenind instanţei de judecată să analizeze dacă pretinsa clauză are, în contractul analizat, caracter esenţial. Invocă Decizia nr. 608/23.03.2016, pronunţată în al doilea ciclu procesual, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, clauzele contractuale privitoare la dobândă sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, motiv ce justifică excluderea acestora de la analiza unui pretins caracter abuziv.

Astfel, în ceea ce priveşte clauza de la pct. 6 din contract, înţelegerea efectelor acesteia este una facilă, cuantumul penalizării fiind exprimat într-o manieră concisă şi clară, în cifre, prin raportare la întârzieri la plată determinate concret. Prin urmare, consumatorul a putut înţelege cu siguranţă faptul că, în ipoteza unor înregistrări la plata ratelor de credit, urma a suporta o penalitate de 1 sau 2 puncte procentuale peste dobânda curentă, în funcţie de perioada de întârziere.

În ceea ce priveşte clauzele de la art. 3-4 din Actul adiţional, modul în care funcţionează rescadenţarea creditului este foarte clar exprimat, consumatorului nefiindu-i ascunse costuri sau efecte ale acestei operaţiuni. Astfel, acesta a cunoscut înainte de a încheia actul adiţional, faptul că diminuarea ratei lunare, pentru 12 luni, este o facilitate acordată acestuia, condiţiile referitoare la dobânda contractuală rămânând însă neschimbate. În acest sens, s-a prevăzut expres că dobânda se calculează în continuare conform contractului de credit, lunar la soldul creditului iar diferenţa dintre rata de dobândă calculată şi rata de dobânda negociată se capitalizează lunar, fiind adăugată la soldul creditului. Aşadar, consumatorul a putut înţelege că rata de dobândă negociată, aplicabilă perioadei de rescadenţare, nu devine dobândă curentă ci este doar o parte din aceasta, diferenţa urmând a se capitaliza la soldul creditului. Pentru toate aceste motive, recurenta-pârâtă solicită să se constate că, în speţă, sunt întrunite condiţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la dobândă fiind excluse de la aprecierea caracterului abuziv, astfel încât soluţia instanţei de apel este dată cu vădita încălcare a acestei norme.

Referitor la lipsa caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, recurenta invocă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că instanţa nu a analizat toate condiţiile cerute în verificarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv a ignorat complet cerinţa lipsei caracterului negociabil al clauzei.

Prin urmare, instanţa nu a observat că prevederile contractuale criticate au avut caracter negociabil, aspect ce excludea caracterul abuziv al acestora. Omiţând acest aspect, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

Sub aspectul aplicării greşite a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arată că instanţa de apel a stabilit în mod eronat existenţa unui dezechilibru semnificativ produs de aceste clauze, întrucât clauzele analizate au avut caracter negociabil, iar îndeplinirea sau nu a acestei prime condiţii, este necesar a fi făcută prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate; caracterul negociabil presupune a se oferi consumatorului posibilitatea de a aduce modificări ofertei iniţiale a băncii, respectiv, de a formula contraoferte.

În măsura în care banca face dovada caracterului negociabil adică a posibilităţii oferite consumatorului de a formula contraoferte, posibilitate pe care însă acesta nu a valorificat-o, acceptând fără obiecţiuni oferta băncii, prezumţia caracterului nenegociabil este răsturnată, iar condiţia lipsei negocierii clauzei nu este îndeplinită, banca neputând fi ţinută răspunzătoare pentru conduita consumatorului.

Arată că prevederea finală a contractului de credit bancar conţine o recunoaştere din partea intimatului-reclamant cu privire la corecta şi deplina înţelegere a clauzelor contractuale: "Prin semnarea prezentului contract, declar ca am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime."

Or, semnarea de către împrumutat a contractului de credit imediat după această menţiune, echivalează cu exteriorizarea manifestării sale de voinţă în sensul celor pre-citate: debitorul declară că, în urma informării complete şi corecte de către bancă cu privire la ceea ce presupune contractul de credit, acesta şi-a format consimţământul în mod liber şi este de acord să accepte oferta băncii, astfel cum i-a fost prezentată, fără a intenţiona sa aducă vreo modificare acesteia. Invocă practica judiciară relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la acest tip de litigii (Decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2012 a secţiei a ll-a civilă).

Mai mult decât atât, în cazul Actului adiţional din data de 30.09.2010, caracterul negociabil al clauzelor acestuia rezultă din însăşi formularea lor. În acest sens, solicită instanţei de recurs să observe că: "de comun acord a fost semnat prezentul act adiţional în temeiul căruia creditul este rescadenţat astfel.... prin diminuarea ratei lunare totale de plată în urma negocierii până la valoarea de 277 EUR lunar pentru o perioadă de 12 luni."

Faţă de toate aceste considerente, recurenta-pârâtă consideră că prevederile contractuale referitoare la dobânda de la art. 6 din contract şi de la art. 3-4 din Actul adiţional au avut caracter negociabil, astfel încât solicitarea privind constatarea nulităţii absolute a acestor clauze este vădit nefondată.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită să se constate nelegalitatea deciziei recurate, generată tocmai prin încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul neobservării şi neanalizării condiţiei obligatorii referitoare la caracterul negociabil al clauzelor.

De asemenea, susţine că nu este îndeplinită nici condiţia privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei credinţe.

Cu privire la clauza de dobânda curentă sporită - art. 6 din contractul de credit, arată că a fost prevăzută o penalitate de întârziere, constând în majorarea, cu unul sau două puncte, a dobânzii curente aplicabile creditului, în raport de durata întârzierii (1 punct pentru întârzierile între 8 şi 30 de zile şi două puncte pentru întârzierile mai mari).

Precizează că art. 6 prevede singura penalitate de întârziere din contract. Astfel, nerambursarea la mai mult de 7 zile de la scadenţă a unei rate de credit determină înregistrarea acesteia, în contul "credite restante".

Dobânda curentă sporită (art. 6 din Contractul de credit) se aplica în ipoteza în care împrumutatul înregistrează deja restanţe la plata aceluiaşi credit. Această dobândă curentă amplificată se va aplica câtă vreme se va menţiona situaţia premisă care determină incidenţa sa (respectiv câtă vreme împrumutatul va înregistra restanţe la plata aceluiaşi credit - prin înscrierea unei rate anterioare ca şi "credit restant") şi va afecta ratele subsecvente acestor restanţe.

Prin urmare, justificarea dobânzii practicate în temeiul clauzei analizate este una clară: dobânda prevăzută la art. 6 din Contractul de credit are rolul de a reglementa modul de calcul al dobânzii curente, în ipoteza particulară în care împrumutatul înregistrează restanţe anterioare. Sub acest aspect, această dobândă este o formă specifică de calcul a dobânzii curente, aplicabilă exclusiv într-o anumită ipoteză punctuală (restanţe anterioare ale debitorului) şi potrivit unui algoritm extrem de clar şi precis.

Concluzia care se desprinde cu evidenţă din cele arătate anterior vizează legitimitatea creditorului de a pretinde debitorului său, în cazul în care acesta din urmă nu îşi execută obligaţia la scadenţă, plata unei dobânzi corespunzătoare neexecutării la termen a obligaţiei.

Este, aşadar, cert faptul că Banca are dreptul de a percepe dobândă penalizatoare astfel încât, din această perspectivă, clauza contractuală referitoare la acest aspect este pe deplin legală. Totodată, intimatul a cunoscut şi acceptat expres realitatea şi legitimitatea acestei clauze la data încheierii contractului, precum şî valoarea procentuală a dobânzii percepute în temeiul acesteia, fiind astfel, în măsură să aprecieze asupra oportunităţii şi, totodată, posibilelor consecinţe ale accesării creditului.

Arată că argumentul invocat de instanţa de apel, conform căruia această dobândă ar fi abuzivă întrucât este determinată prin raportare la dobânda curentă de la art. 5, care a fost declarată abuzivă într-un litigiu anterior, este profund eronat.

Astfel, instanţa de apel confundă relaţia de dependenţă funcţională dintre clauza de la pct. 6 şi cea de la pct. 5 cu valoarea pe care ar avea-o dobânda de la pct. 6 prin raportare la un mecanism concret de determinare a dobânzii curente, stabilit în art. 5 din contract.

În acest sens, arată că, ceea ce a fost eliminat din contract, ca urmare a constatării caracterului abuziv al art. 5 din Contract, a fost tocmai formula de calcul a dobânzii curente, aceasta fiind înlocuită de instanţă cu o formulă de dobândă bazată pe Euribor + marjă de 1,2 p.p.

Aşadar, clauza de la pct. 5 produce în continuare efecte, în forma modificată judiciar, deci constituie un temei contractual valabil pentru determinarea dobânzii de la art. 6, desigur, prin raportare la noua formulă a dobânzii curente stabilite de instanţă.

Este neîndoielnic faptul că trimiterea din cadrul art. 6 este la dobânda curentă înscrisa la punctul 5 şi nu la un anumit mod de calcul al acesteia. Aşadar, indiferent de modalitate de calcul a dobânzii de la pct. 5, dobânda stabilită în art. 6 îşi menţine existenţa atât timp cât va fi în vigoare şi pct. 5 din Contract.

Faţă de cele arătate mai sus, este fără putinţă de tăgadă faptul că nu există niciun caracter abuziv în ceea ce priveşte clauza de la art. 6 din Contractul de credit, sens în care decizia curţii de apel este dată cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la capitalizarea dobânzii - clauzele 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 - soluţie a fost pronunţată cu aplicarea greşita a art. 8 din O.G. nr. 9/2000, instanţa de apel reţinând greşit faptul că ar produce un dezechilibru semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, prin actul adiţional din 30.09.2010, părţile au convenit rescadenţarea creditului pentru o perioadă de 12 luni.

Efectele rescadenţării, expres menţionate în actul adiţional, au fost următoarele: împrumutatul nu rambursa nimic din capitalul împrumutat; dobânda curentă se calcula în continuare prin raportare la contract, lunar, la soldul creditului; banca a acceptat plata doar a unei părţi din dobânda datorată de împrumutat (dobândă negociată diminuată), fără a renunţa la diferenţa până la valoarea integrală a dobânzii datorate; împrumutatul a plătit doar această dobândă diminuată, precum şi comisioanele prevăzute în contract; diferenţa dintre dobânda calculată conform contractului şi dobânda negociată s-a adăugat la soldul creditului, capitalizându-se astfel, la sfârşitul perioadei de rescadenţare; la finele perioadei de rescadenţare, toate creanţele împrumutatului urmau să se consolideze, rezultând un credit total de 63.192,42 euro.

Consideră că susţinerile instanţei de apel conform cărora mecanismul descris anterior ar fi abuziv, întrucât ar permite băncii să practice anatocismul, sunt profund eronate.

Astfel, scopul operaţiunii de rescadenţare nu a fost acela de a diminua obligaţiile împrumutatului ci de a-i acorda acestuia o perioadă de graţie, în care să nu restituie din capitalul împrumutat şi în care să plătească doar o parte din dobânda datorată la acest capital.

Ori, în acest sens, este mai mult decât legitimă (fiind un drept izvorând din contract) ca, în perioada de rescadenţare, dobânda curentă (fructul civil al capitalului), să fie calculată prin raportare la soldul rămas de rambursat. Desigur că facilitatea acordată, aceea de a plăti, pentru o anumită perioadă, o dobândă diminuată (în sensul că banca nu percepe întreaga dobândă datorată ci doar cuantumul negociat al acesteia), nu constituie un motiv pentru ca restul de dobândă (diferenţa dintre dobânda calculată la soldul rămas de rambursat şi dobânda negociată) să nu fie achitată creditorului.

Menţionează că soldul creditului a fost neafectat timp de 12 luni (debitorul nerambursând nimic din sold în perioada de rescadenţare) astfel încât, capitalizarea dobânzii produce efecte la expirarea celor 12 luni ale perioadei de rescadenţare, în acord cu dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la data încheierii actului adiţional), conform cărora: "Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an."

Or, tocmai aceasta este ipoteza în cazul actului adiţional de rescadenţare, acesta fiind convenţia specială intervenită între părţi, prin care s-a convenit capitalizarea dobânzilor (adăugarea lor la sold) la finele perioadei de 12 luni (de rescadenţare).

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită să se constate că instanţa de apel a aplicat greşit textul de lege, clauzele analizate nefiind apte să producă dezechilibre semnificative între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru toate motivele învederate, solicită să se constate nelegalitatea Deciziei nr. 557/2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara cu privire la soluţia dată asupra capetelor de cerere referitoare la clauzele contractuale de la pct. 5.11, 9.3 din Condiţiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită) şi art. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor).

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 mai 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părţile au depus puncte de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecăţii este admisibil.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenta-pârâtă, a respins excepţiile nulităţii, lipsei de interes şi inadmisibilităţii invocate de intimatul-reclamant A. şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 557/A din 25 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, fiind stabilit termen la 6 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 557/A din 25 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a cererii privind reluarea judecării procesului formulată de recurenta-pârâtă, constatând că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, Înalta Curte a fixat termen la 7 aprilie 2021, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cercetând actele dosarului, instanţele devolutive au reţinut că la data de 09.01.2008 a fost încheiat contractul de credit imobiliar pentru persoane fizice/condiţii generale de creditare nr. x, având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimatul-reclamant, a unui credit imobiliar pentru achiziţionarea unui imobil, în sumă de 59.800 euro, pe o durată de 360 luni (30 de ani).

Prin Actul adiţional încheiat la data de 30.09.2010, creditul în sold (58.152,08 euro) a fost rescadenţat pe o perioadă de 12 luni, în sensul că rata totală lunară de plată prevăzută iniţial în grafic a fost diminuată de la 552,8 euro la 277 euro, diminuarea vizând cuantumul dobânzii creditului, iar diferenţa de dobândă rezultată a fost capitalizată lunar, fiind adăugată la soldul creditului, rezultând o valoare a creditului consolidat în sumă de 63.192,42 euro.

Reclamantul A. a demarat litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 4296 din 28 martie 2013 de către Judecătoria Timişoara, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 266 din 16 aprilie 2014, a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda de referinţă variabilă (DRV) prevăzută la pct. 5 din Contractul de credit şi pct. 4.2.-4.4. din Condiţiile generale de creditare, a înlăturat excepţia prescripţiei dreptului la a acţiune pe ultimii 3 ani şi a dispus restituirea sumelor încasate necuvenit de bancă şi pentru intervalul cuprins între 27 februarie 2009 - 15 mai 2009. Prin urmare, clauza privind dobânda de referinţă variabilă şi consecinţele eliminării ei nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar, soluţia definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2012 intrând sub autoritate de lucru judecat.

În acel litigiu, instanţa a omis a se pronunţa cu privire la cererea reclamantului, de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei declarate de instanţă abuzivă privind dobânda de referinţă variabilă stipulată la punctul 5 din contract.

Prin urmare, prin acţiunea pendinte, reclamantul a solicitat instanţei:

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei abuzive privind dobânda de referinţă variabilă stipulată la punctul 5 din Contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x/09.01.2008, începând cu data încasării sumelor cu acest titlu şi până la data încetării practicării acestei clauze abuzive.

- să se constate caracterul abuziv a clauzelor contractuale prevăzute cu rol de sancţiune, respectiv cele de la pct. 5.11, 9.3 din Condiţiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită-penalizatoare) şi art. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor).

Tribunalul a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor la a căror restituire a fost obligată pârâta prin sentinţa civilă nr. 4296/28.03.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 266/16.04.2016 a Curţii de Apel Timişoara, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din convenţia de credit bancar nr. x/09.01.2008 şi art. 4.2-4.4 din condiţii generale referitoare la dobânda de referinţă variabilă, calculată de la data încasării acestor sume până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

Prin apelul formulat în cauză, pârâta B. S.A. nu a criticat această dispoziţie, astfel că a intrat în autoritate de lucru judecat.

Recursul vizează nelegalitatea constatării caracterului abuziv a clauzelor contractuale de la pct. 5.11, 9.3 din Condiţiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită-penalizatoare) şi art. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor) şi a restituirii sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate, precum şi a dobânzii legale aferente sumelor încasate, de la data încasării acestora şi până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

În speţă, nu s-a contestat natura juridică a contractului încheiat de către părţi, respectiv faptul că a fost încheiat un contract de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x din 09.01.2008, destinaţia creditului constând în achiziţionarea unui imobil (Anexa 1 la contract).

Astfel cum rezultă din cuprinsul Anexa 1 la contractul de credit ipotecar bancar, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 190/1999 este reglementat regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, astfel că aceasta este incidentă în speţă, având în vedere întrunirea cele două condiţii cumulative prevăzute la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 pentru aplicabilitatea acestui act normativ, respectiv având în vedere definiţia legală a noţiunii de "investiţie imobiliară", prevăzută la art. 2 lit. g) din Legea nr. 190/1999 şi împrejurarea că reclamantul a încheiat contractul de credit imobiliar în vederea achiziţionării unei construcţii cu destinaţia de locuinţă şi a garantat restituirea împrumutului cu o ipotecă de gradul I constituită chiar asupra acestui imobil (apartamentul nr. x din Timişoara, str. x), astfel cum rezultă din clauza de la punctul 9 din contractul de credit bancar şi din Actul adiţional nr. x/08.02.2008.

Astfel, Legea nr. 190/1999 instituie în art. 2 lit. c) două condiţii cumulative pentru existenţa unui astfel de credit, respectiv, pe lângă necesitatea garantării rambursării creditului cu un drept de ipotecă, este impusă şi cerinţa ca obiectul contractului să îl constituie realizarea de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau altă destinaţie pentru finanţarea căreia a fost acordat creditul, condiţii îndeplinite în cauza de faţă.

Este adevărat că judecătorul nu poate, cu de la sine putere şi peste voinţa celui care are calitate de reclamant, a schimba cauza acţiunii dedusă judecăţii, faţă de principiul disponibilităţii în procesul civil. Însă judecătorul este ţinut ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect. În aceste sens, doctrina reţine regula iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte.

Totodată, conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.

Astfel, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esenţială a instanţei judecătoreşti şi nu poate face obiectul dispoziţiei părţilor decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilităţii nu poate avea nicio înrâurire asupra obligaţiei şi îndreptăţirii instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novit curia.

Potrivit art. 5.11 din contractul de credit, dacă, în termen de 30 de zile de la data notificării, împrumutatul şi/sau coplătitorii nu achită rata totală de rambursat, întregul credit şi toate celelalte sume datorate devin exigibile, iar banca este îndreptăţită să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe calea executării silite, prin valorificarea garanţiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului şi/sau coplătitorilor.

Clauza prevăzută la pct. 9.3 din contract prevede că neîndeplinirea de către împrumutat/coplătitori a oricărei obligaţii contractuale dă dreptul băncii de a declara soldul creditului scadent imediat, indiferent de graficul de rambursare şi, ca urmare, să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a-şi recupera pagubele cauzate în acest mod, cu condiţia notificării prealabile a împrumutatului/coplătitorului, precum şi în cazul în care banca constată că situaţia financiară a împrumutatului nu mai asigură condiţiile de rambursare a creditului.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze clauzele de la pct. 5.11 şi 9.3 din Condiţiile generale de creditare, referitoare la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată şi din perspectiva Legii nr. 190/1999, având în vedere natura contractului de credit imobiliar, respectiv faptul că destinaţia creditului era pentru cumpărarea unui imobil.

De asemenea, potrivit Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, a prevederilor Directivei Consiliului 93/13/CEE, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ar fi trebuit să se cerceteze dacă clauzele contractuale de la pct. 5.11 şi 9.3 reprezintă sau nu o transpunere în contract a unor dispoziţii legale şi dacă acestea sunt exceptate sau nu din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Întrucât niciunul dintre aceste aspecte nu a fost analizat de către instanţa de apel, se constată că decizia recurată este nemotivată cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care dau dreptul băncii să declare scadenţa anticipată a creditului (pct. 5.11 şi 9.3 din Condiţiile generale de creditare), situaţie în care nu este posibil controlul de legalitate al acestor dispoziţii, în contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., implicit nici cercetarea motivelor de recurs referitoare atât la inaplicabilitatea de plano a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, cât şi la aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte cu privire la menţinerea sentinţei primei instanţe şi constatarea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la pct. 6 din contractul de credit ce vizează dobânda majorată (penalizatoare), sunt întemeiate.

Potrivit clauzei de la pct. 6, dacă împrumutatul nu înregistrează credite şi/sau dobânzi restante în RON şi/sau în valută sau acestea sunt de până la 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5; dacă împrumutatul înregistrează credite şi/sau dobânzi restante în RON şi/sau în valută cuprinse între 8 şi 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă un punct procentual; dacă împrumutatul înregistrează credite şi/sau dobânzi restante în RON şi/sau valută de peste 31 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la punctul 5, la care se adaugă 2 puncte procentuale.

În primul rând se reţine caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac devolutivă, cu privire la clauza privind dobânda majorată pe care ar datora-o consumatorul, în cazul în care acesta înregistrează deja restanţe la plata aceluiaşi credit.

Astfel, se observă că, în legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa de apel a apreciat ca fiind judicioasă soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind pct. 6 din contract, motivat de faptul că nivelul "dobânzii curente" se stabileşte în funcţie de dobânda variabilă prevăzută la pct. 5 din contract, declarată abuzivă de instanţă în dosarul x/2012, astfel că şi clauza prevăzută la pct. 6 din contract are un caracter abuziv, câtă vreme este calculată în baza dobânzii curente prevăzute la pct. 5 din contractul încheiat de părţi, constatată ca fiind abuzivă de o instanţă judecătorească.

Raţionamentul instanţei de apel este eronat, întrucât confundă relaţia de dependenţă funcţională dintre clauza de la pct. 6 şi cea de la pct. 5, cu valoarea pe care ar avea-o dobânda de la pct. 6 prin raportare la un mecanism concret de determinare a dobânzii curente, stabilit în art. 5 din contract.

În dosarul nr. x/2014, instanţa a stabilit ca dobânda de la pct. 5 să fie formată din euribor 6M+ 1,2 p.p. - marja fixă, după primul an contractual, ceea ce a fost eliminat din contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al art. 5 din contract fiind formula (mecanismul) de calcul a dobânzii curente, aceasta fiind înlocuită cu formula mai sus arătată şi nu dobânda curentă a creditului.

Aşadar, este evident că nu s-a eliminat din contract clauza privind dobânda curentă, clauza de la pct. 5 producând în continuare efecte, în forma modificată de instanţă, deci constituie un temei contractual valabil pentru determinarea dobânzii de la art. 6, prin raportare la noua formulă a dobânzii curente stabilite de instanţă.

Prin urmare, dobânda de la pct. 6 din contractul de credit privind dobânda penalizatoare nu este subordonată prevederilor de la art. 5, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci are o existenţă independentă, deoarece dobânda penalizatoare se aplică suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul încalcă obligaţia de plată la scadenţă a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanţelor la plata creditului, dobânda contractuală (indiferent de valoarea la orice moment a dobânzii) va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcţie de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării contractului reclamantul a acceptat propria obligaţie de a achita în termen ratele şi dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalităţi în caz de nerespectare a acestei obligaţii.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită.

Instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă, la data încheierii contractului, părţile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite de către aceştia şi dacă se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În jurisprudenţa CJUE, cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17, Curtea Europeană a reţinut că trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens.

Instanţa naţională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative dacă, şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Din acest punct de vedere, elementele de analiză, în cadrul controlului caracterului abuziv sunt variate, legate de particularităţile raportului juridic analizat, de dispoziţiile legale efectiv aplicabile, de ansamblul circumstanţelor speţei, nefiind suficient criteriul unui prag valoric.

În concordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa specifice, instanţa naţională trebuia să încerce să stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator "tratat în mod loial şi echitabil".

În speţă, se constată că instanţa de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta B. S.A., rezumându-se la a constata că soluţia primei instanţe este judicioasă, fără a efectua o analiză a tuturor condiţiilor ce trebuie îndeplinite, din perspectiva art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

O analiză completă a acestor condiţii impunea examinarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la pct. 6 din contract, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Ca atare, din dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Aşa fiind, cu privire la clauza de la pct. 6 din contractul de credit, instanţa de apel urmează a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la caracterul abuziv al clauzei contestate, respectiv dacă aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, precum şi dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se va aplica această clauză, mecanismul de aplicare şi consecinţele economice ale acesteia şi dacă dreptul băncii este sau nu unul discreţionar.

Sunt întemeiate şi criticile recurentei-pârâte cu privire nelegalitatea soluţiei din apel referitoare la clauzele 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010 privind capitalizarea dobânzilor.

Părţile au convenit prin actul adiţional din 30.09.2010 o rescadenţare pe o perioadă de 12 luni prin care debitele anterioare au fost capitalizate, fiind adăugate la soldul creditului.

Potrivit art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 în forma în vigoare la data încheierii actului adiţional, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei conventii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel putin un an.

Cum în speţă s-a dovedit existenta unui act adiţional încheiat între părţi în sensul capitalizării dobânzii, din conţinutul acestuia rezultând faptul că soldul creditului nu a fost afectat timp de 12 luni întrucât debitorul nu a rambursat nimic din sold în perioada de rescadenţare, capitalizarea dobânzii produce efecte la expirarea celor 12 luni ale perioadei de rescadenţare, în acord cu dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000. Astfel, intimatul-reclamant a avut posibilitatea de a beneficia de o perioadă de graţie, în care să nu restituie din capitalul împrumutat şi în care să plătească doar o parte din dobânda datorată la acest capital.

Clauzele privind capitalizarea dobânzilor cuprinse în art. 3-4 din Actul adiţional nu poate susţine caracterul abuziv, reţinut de instanţa de apel, având în vedere că aceasta nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În contextul relevat, cu privire la clauzele contestate prin prezentul recurs (pct. 5.11, 9.3 din Condiţiile generale, art. 6 din Contract şi art. 3-4 din Actul adiţional din 30.09.2010), Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea acestora - prin prisma analizei susţinerilor părţilor, a înscrisurilor dosarului şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, aspecte ce nu satisfac exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă şi va analiza din această perspectivă elementele privind caracterul abuziv, referitor la clauzele menţionate, în condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa CJUE, criterii pe care instanţa naţională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile Directivei CEE 93/13.

În consecinţă, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 557/A din 25 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, urmând a fi reanalizată şi solicitarea privind restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate, precum şi a dobânzii legale aferente sumelor încasate, de la data încasării acestora şi până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 557/A din 25 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.