Null interest-rate clause upheld as abusive, but contract-rewriting and commission challenges rejected

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2015, mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanta A., au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei de judecată următoarele:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la pct. 1.1.-1.4. (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanţilor indicate în Anexa II), cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamanţilor, respectiv clauza de la art. 5 teza a II-a din contractul de credit, care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile B. şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor; clauza din contract care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului; clauza din contract care prevede perceperea unui comision de administrare/gestiune calculat al valoarea iniţială a creditului; clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 zile;

2. ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1.1. - 1.4. din acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a acestor clauze;

3. să se dispună modificarea contractelor de credit bancar încheiate între reclamanţi şi B., prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1.-1.4., după cum urmează:

3.1.înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă stabilită în contractele de credit încheiate între reclamanţi şi B. plus indicele Euribor;

3.2. eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, comisionul de gestiune/administrare şi comisionul de rambursare anticipată.

4. În raport de petitul nr. 3, s-a solicitat obligarea pârâtei la modificarea contractelor de credit încheiat între reclamanţi şi B., în sensul celor expuse la pct. 3.1. - 3.2. şi la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor de credit bancar, dată de constatarea nulităţii clauzelor indicate la pct. 1.1.-1.4., sub sancţiunea achitării de penalităţi în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligaţii;

5. obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat, cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1.-1.4. cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii acestor clauze prin acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor;

6. obligarea pârâtei la acordarea către reclamanţi a dobânzii legale pentru sumele de bani plătite nedatorat, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1.-1.4.;

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea cauzelor şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 16996 din 27 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale cu privire la cererile formulate de reclamanţii C., D., E., F., G., H., A. şi I.; s-au disjuns cererile formulate de aceşti reclamanţi, conform art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a acestor cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 1 martie 2016.

Prin încheierea din 12 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţii C., D., E., F., G., H., A. şi I. şi formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

În urma disjungerii, s-a format dosarul nr. x/2016 privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B. S.A.

Prin încheierea de şedinţă din 30 martie 2017 instanţa a luat act de renunţarea pârâtei la invocarea excepţiei netimbrării. Totodată, a unit toate excepţiile cu fondul cauzei şi a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Cauza a fost repusă pe rol pentru lămuriri sens în care părţile au depus precizări referitoare la încheierea unui act adiţional la contract şi, ulterior, cu privire la necesitatea introducerii în cauză şi a celorlalte părţi contractante.

Prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, au fost introduşi în cauză J. şi K., în calitate de intervenienţi forţaţi, conform art. 78 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3445/2017 din 5 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată; s-a admis în parte cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienţii forţaţi J. şi K.; s-a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 5 teza a II-a din contractul de credit doar în ceea ce priveşte faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,20; s-a respins în rest cererea, ca nefondată; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei a plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă, instanţa a reţinut că în materia clauzelor abuzive devine incident regimul aplicabil nulităţii absolute, întrucât prevederile Legii nr. 193/2000 au caracterul unor norme de ordine publică. Aşadar, o acţiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale în defavoarea unui consumator este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, având în vedere aceste aspecte, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune atât cu privire la acţiunea în constatare, cât şi cu privire la cererea accesorie de restituire a sumelor achitate.

Instanţa a calificat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere nr. x din acţiunea introductivă ca fiind o apărare de fond, pe care însă a respins-o, întrucât sancţiunea constatării caracterului abuziv constă în nulitatea absolută, iar, ca urmare a constatării nulităţii, se poate cere restituirea sumelor ce au fost prestate în baza unor clauze contractuale nule absolut.

S-a arătat că între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul de credit nr. x din 30 octombrie 2007, prin care pârâta a acordat un credit pentru nevoi personale în valoare de 50.000 euro, credit ce trebuia restituit în rate pe o perioadă de 300 de luni. În baza acestui contract de credit a fost emis şi un grafic de rambursare ce cuprindea suma totală lunară de plătit compusă din rata lunară, dobânda lunară şi comisioanele lunare.

Având în vedere data încheierii contractului, prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, ale C. civ. de la 1864, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, contractul fiind supus dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii acestuia în ceea ce priveşte interpretarea, efectele, executarea şi încetarea lui.

Între părţi nu s-a încheiat niciun act adiţional, conform susţinerilor acestora.

Tribunalul a constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1)din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate de reclamantă, deoarece semnarea contractului nu echivalează cu negocierea acestuia. Negocierea presupune existenţa posibilităţii reale, efective a consumatorilor de a determina conţinutul contractului.

Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unor negocieri asupra clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Este abuzivă clauza privind dobânda variabilă de la art. 5 teza a II-a din contractul de credit doar în ceea ce priveşte faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,20.

Art. 5 din contract are următorul conţinut: "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior, dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,20".

S-a mai reţinut că, în relaţiile cu consumatorii, profesioniştii au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conţinut clar şi inteligibil şi să nu creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiţie pentru constatarea caracterului abuziv.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de lege. Astfel, prin clauza contractuală anterior redată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, în funcţie de un criteriu nedeterminat şi anume "dobânda de referinţă", fără a se indica care este această dobândă de referinţă.

În contract nu este stipulat un criteriu verificabil, ci se indică în"Condiţiile generale de creditare", la pct. 2.10.d., că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referinţă revizuibilă semestrial, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, fără a se indica care sunt aceste costuri.

În atare condiţii, nici reclamanţii, în calitate de consumatori, şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că s-a creat, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, a reţinut că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia drepturilor consumatorului.

Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din această materie, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, nu este de natură a înlătura incidenţa celor expuse anterior, având în vedere faptul că, pe de o parte, lista cuprinsă la Anexa Legii nr. 193/2000 este doar exemplificativă, iar, pe de altă parte, chiar lit. a) prevede necesitatea unui motiv specificat în contract.

Aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată.

În speţă, s-a remarcat lipsa menţionării oricăror criterii în funcţie de care poate varia marja băncii.

Cât priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prima instanţă a constatat că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31 decembrie 2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (30.10.2007).

Pe de altă parte, chiar acest text de lege face vorbire de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, condiţie care nu este întrunită în cauză, faţă de argumentele anterior prezentate.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din faptul că banca are dreptul discreţionar, necondiţionat de elemente obiective, de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii, ceea ce, în mod evident, încalcă exigenţele bunei-credinţe.

Clauza stipulată la art. 9 lit. b) referitoare la comisionul de acordare credit nu este abuzivă.

Art. 9 lit. b) din contract prevede că: "pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiare bancare: comision de acordare credit de 2,5% flat".

Acest comision în cuantum de 2,5% este calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului. Comisionul se plăteşte integral, la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să reţină automat contravaloarea comisionului.

Tribunalul a constatat că, deşi în cuprinsul contractului nu este definit motivul pentru care este perceput acest comision, respectiv operaţiunile efectuate de bancă pe care inserarea comisionului de acordare este menită să le acopere, din denumirea lui rezultă faptul că acest comision a fost încasat pentru operaţiunile realizate de angajaţii băncii cu ocazia acordării creditului, operaţiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări şi parcurgerea unui volum semnificativ de documente, întocmirea şi analizarea documentaţiei de credit.

Legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane. Noţiunea nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Clauza în discuţie este clar exprimată, astfel că reclamanta a putut să aibă reprezentarea motivului pentru acest comision se percepe, modul de calcul este menţionat în mod neechivoc, iar procentul de 2,5% nu reprezintă un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu constituie o dobândă mascată.

În ceea ce priveşte clauza stipulată la art. 9 lit. c) din contract, potrivit căreia "pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiare bancare: comision de administrare de 25 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1", prima instanţă a constatat că nu este abuzivă.

Astfel, a reţinut că aceasta este exclusă din sfera clauzelor contractuale ce pot fi cercetate din perspectiva caracterului lor abuziv, deoarece comisionul de administrare este o componentă a preţului creditului, fiind perceput pentru serviciile de administrare a creditului.

Singura condiţie pe care o astfel de clauză trebuie să o îndeplinească, este aceea de a fi exprimată "într-un limbaj uşor inteligibil" (conform legii naţionale) respectiv "în mod clar şi inteligibil" [conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE].

S-a mai reţinut că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 CEE nu definesc noţiunea de obiect al contractului, deşi reglementează exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor care definesc obiectul contractului dacă acestea sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Având în vedere interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Kasler, C-26/13), Tribunalul Bucureşti a apreciat că art. 9 lit. c) stabileşte o prestaţie esenţială, respectiv plata lunară a unui comision de administrare, constând într-un procent de 0,05 aplicat la valoarea contractului, sumele datorate fiind prevăzute distinct în graficul de rambursare a creditului pe toată perioada derulării contractului.

Totodată, s-a arătat că această clauză are o redactare clară şi inteligibilă, întrucât modul de calcul al comisionului de administrare este exprimat printr-o formulă matematică simplă, uşor de înţeles, respectiv un procent din valoarea creditului.

Prin plata lunară a comisionului de administrare, nu se creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamantei, în condiţiile în care aceasta a cunoscut, încă de la data încheierii contractului, faptul că va achita un comision de administrare, dar şi întinderea acestei obligaţii de plată.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la detalierea tuturor activităţilor concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului.

Prin urmare, pentru ca reclamanta să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului de administrare, nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat şi anume administrarea creditului.

De altfel, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a impune detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă. Deşi acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecăţii, împrejurarea că nici printr-o reglementare ulterioară nu se prevede obligaţia profesionistului de a detalia serviciile de administrare, vine să confirme faptul că un asemenea comision nu este abuziv.

Clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 de zile nu este abuzivă.

Sub acest aspect, s-a reţinut că formula de calcul a fost acceptată de către părţi, are un caracter clar şi inteligibil şi a fost inclusă în graficul de rambursare. Partea a avut posibilitatea să prevadă consecinţele economice ale acestei formule de calcul şi nu reprezintă un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În plus, la data încheierii contractului, legiuitorul nu prevedea o anumită formulă de calcul care să se impună părţilor şi de la care acestea să nu poată deroga.

Tribunalul a respins ca nefondată cererea reclamantei vizând modificarea contractului, în sensul de a înlocui dobânda contractuală variabilă cu dobânda contractuală formată din marja fixă stabilită în contract la care să se adauge indicele Euribor.

Cu privire la dobânda variabilă, s-a relevat faptul că nici reglementarea specială (Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE) şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze contractuale, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Referitor la susţinerea reclamantei, în sensul că ar trebui să se dea eficienţă prevederilor art. 2.10.b din "Condiţiile generale" potrivit cărora "pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcţie de un indice de referinţă Libor sau Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcţie de evoluţia acestuia", instanţa a reţinut că acest articol nu se aplică contractului analizat, întrucât acesta se referă, fără dubiu, la situaţia în care s-a stabilit în contract drept indice de referinţă Libor sau Euribor. Or, în speţă, nu s-a prevăzut în contract că se aplica indicele de referinţă Libor sau Euribor pentru a fi aplicabil acest articol.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei cu privire la restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă. Aceasta, deoarece stabilirea unui cuantum al dobânzii contractuale peste acordul de voinţă al părţilor nu este permisă instanţei de judecată.

În plus, s-a menţionat faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea pronunţată în cauza Banco Espanol de Crédito S.A., C-618/10),singura derogare admisă fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv (hotărârea pronunţată în cauza Árpád Kásler, C-26/13).

O astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raportului dedus judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia în contract a judecătorului, în sensul solicitat de reclamantă.

Dacă instanţa de judecată ar dispune restituirea, ar însemna să stabilească, implicit sau explicit, care este modul de calcul al dobânzii contractuale după expirarea perioadei de iniţiale, însă acest lucru nu este permis.

Nefiind posibilă o asemenea analiză, cererea de restituire a sumelor achitate, cu titlu de dobândă, nu are un obiect determinabil, atâta timp cât modificarea dobânzii, ca şi modificarea altor clauze contractuale, presupune negocierea şi acordul de voinţă al părţilor.

Au fost respinse ca nefondate şi cererile accesorii, respectiv cererea de restituire a sumelor încasate nedatorat, cu titlu de comision de acordare şi de administrare, cererea de obligare la plata unor penalităţi aferente sumelor încasate cu titlu de dobândă variabilă şi comisioane, precum şi cererea de plată a dobânzii legale aferente acestor sume, ca urmare a faptului că s-a respins cererea principală, în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

La data de 26 aprilie 2018 pârâta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta A. şi intervenienţii forţaţi J. şi K., lămurirea sau completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 3445/05.10.2017 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă cu următoarele menţiuni: urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 teza finală din contractul de credit nr. x/30.10.2017, reclamanta şi intervenienţii forţaţi nu sunt exoneraţi de obligaţia de plată a dobânzii contractuale şi că până la negocierea noilor termeni care să reglementeze dobânda variabilă, contractul de credit va continua cu dobândă fixă de 6,95%, necontestată în cauză, în caz contrar, contractul de credit urmând a fi desfiinţat pentru imposibilitate de continuare.

Prin sentinţa civilă nr. 2515/2018 din 6 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea de completare şi lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 3445/05.10.2017 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, formulată de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanţii A., J. şi K..

Pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 3445 din 5 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând anularea în parte a sentinţei apelate pentru lipsa motivării, iar, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes. În subsidiar, pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată (fond şi apel).

Apelanţii A., J. şi K. au solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1829A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016,s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii J., A. şi K. şi de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3445 din 5 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; s-a respins cererea apelantei-pârâte având ca obiect cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. a fost respins pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii, în acord cu exigenţele impuse art. 425 alin. (1) lit. b)din C. proc. civ., nu presupune un răspuns detaliat la fiecare frază scrisă de părţi în cererile lor, instanţa de judecată având chiar îndatorirea de a sintetiza criticile şi apărările formulate de părţi.

Prin urmare, o motivare care, deşi nu detaliază fiecare afirmaţie a părţii, răspunde grupat acestora şi înlătură implicit apărările formulate în cauză nu echivalează cu insuficienţa motivării.

În speţă, apelanta-pârâtă a imputat primei instanţe, în privinţa soluţiei asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, preluarea motivării dintr-o altă hotărâre judecătorească, cuprinzând aceeaşi problematică supusă dezbaterii.

Aceste susţineri ale apelantei-pârâte au fost considerate de Curte ca fiind formulate cu rea-credinţă, având în vedere: caracterul repetitiv al invocării acestei excepţii în materia clauzelor abuzive de către parte, cu consecinţe asupra caracterului repetitiv şi în privinţa motivărilor hotărârilor judecătoreşti, practica judiciară fiind în mod covârşitor majoritară cu privire la soluţia respingerii respectivei excepţii; caracterul incert al susţinerilor apelantei-pârâte, fiind deopotrivă posibil, efect al caracterului repetitiv al invocării acestei excepţii, ca motivarea sentinţei să fie preluată dintr-o motivare anterioară a judecătorului de primă instanţă; lipsa oricăror critici cu privire la soluţia pronunţată de către prima instanţă asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care să fie supusă analizei în apel.

În privinţa celorlalte omisiuni imputate primei instanţe, cu privire la excepţia lipsei de interes, instanţa de apel a constatat că prin notele de şedinţă depuse la data de 27 aprilie 2017, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, această excepţie nu a fost invocată; excepţia în discuţie a fost invocată prin întâmpinare, însă numai cu privire la reclamanţii D. şi I. (cauza formată în baza cererii iniţiale fiind disjunsă), aspect consemnat în sentinţa apelată, cu menţiunea în sensul că această excepţie nu priveşte cauza de faţă.

Totodată, Curtea a constatat că, din modalitatea de redactare a cererii de apel în privinţa acestei critici, nu se pot identifica acele aspecte esenţiale neluate în considerare de către prima instanţă, trimiterea efectuată de apelanta-pârâtă la susţinerile din întâmpinare, fără a se arăta în mod specific omisiunea imputată, nefiind suficientă, având în vedere că instanţa de apel, deşi instanţă devolutivă (ceea ce semnifică abilitarea sa de a judeca cauza în fond), este o instanţă de cale de atac, căreia, în cadrul unui apel motivat, este necesar a i se supune analizei critici efective împotriva hotărârii atacate. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa concluziilor scrise, cu precizarea că aspectele noi invocate nu puteau fi avute în vedere de prima instanţă, întrucât s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare al părţii adverse.

Această categorie de susţineri este vădit nefondată, Curtea reţinând şi că orice nemulţumiri ale apelantei-pârâte cu privire la statuările primei instanţe şi care fac obiectul criticilor în calea de atac, în substanţa lor, vor fi analizate, în limitele expuse în cererea de apel, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în considerentele asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Este nefondat şi cel de-al doilea motiv de apel, prin care s-a criticat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă clauzelor abuzive.

Curtea a reţinut că normele instituite prin Legea nr. 193/2000 au fost edictate pentru încheierea valabilă a contractelor de către profesionişti (comercianţi, în terminologia anterioară) în considerarea ocrotirii unui interes general al societăţii.

Ca atare, sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii contractelor cu încălcarea acestor norme este nulitatea, care este absolută, dat fiind caracterul interesului ocrotit prin aceste dispoziţii legale, precum şi parţială, deoarece nu afectează întregul contract.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 ori prevederile Directivei93/13/CEE nu conduc la o altă concluzie, întrucât terminologia utilizată de aceste acte normative – "nu vor produce efecte asupra consumatorului" (art. 6 din Legea nr. 193/2000), respectiv "nu creează obligaţii pentru consumator" (art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE) – reglementează lipsirea de efecte a clauzelor abuzive, adică tocmai efectul sancţiunii nulităţii.

Invocarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-40/08 (din care s-a citat în apel partea ce redă chiar conţinutul articolului 6 din Directiva93/13/CEE), C-26/13 (pasajele citate nereferindu-se la incompatibilitatea sancţiunii nulităţii, ci la posibilitatea instanţelor de judecată, în condiţiile expuse de Curte să înlocuiască clauzele abuzive cu normele de drept naţional aplicabile) şi C-453/10 (pasajul invocat referindu-se la luarea în considerare a ambelor categorii de interese ce izvorăsc din contract, atunci când se dispune anularea contractului) nu este relevantă în sensul indicat de apelanta-pârâtă.

Nici invocarea deciziei nr. 1535/2009 a Curţii Constituţionale nu poate fi avută în vedere, referindu-se la acţiunea vizată de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată (în cauza Arsenovici împotriva României) este în mod vădit inaplicabilă.

În ceea ce priveşte argumentele derivate din dispoziţiile art. 1255 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 (care se referă la sancţiunea nulităţii şi la efectul nulităţii parţiale constând în înlocuirea clauzei nule, fără a se înlătura însă efectul restituirii prestaţiilor ca urmare a nulităţii), s-a arătat că acestea nu pot fi luate în considerare, în cauză fiind aplicabil C. civ. de la 1864.

În concluzie, Curtea a reţinut că sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii contractelor cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este nulitatea absolută parţială, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 ori prevederile Directivei CE 93/13/CEE neputând fi interpretate în sensul că ar institui o sancţiune sui generis, cu efect numai pentru viitor.

Motivul de apel prin care apelanta-pârâtă a pus în discuţie excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii introductive în considerarea modificării contractului de credit ca efect al O.U.G. nr. 50/2010 a fost apreciat ca fiind nefondat.

Astfel, s-a constatat că prevederea contractuală contestată în cauză – art. 5 teza a III-a din contract – aplicabilă începând cu cel de-al doilea an contractual şi-a produs efectele de la acest moment, astfel încât interesul în formularea cererii este pe deplin justificat.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că apelanta-pârâtă, deşi prin cererea de apel s-a prevalat de modificarea contractului conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, precizând, în mod expres, că aceste modificări nu au fost contestate de apelanţii-reclamanţi, prin notele de şedinţă din data de 27 aprilie 2017, depuse în primă instanţă, apelanta-pârâtă a indicat că a denunţat ea însăşi actul adiţional emis în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, sens în care a depus la dosar notificarea adresată apelanţilor. Din aceleaşi note de şedinţă rezultă şi că, împotriva poziţiei adoptate prin notificarea de denunţare a actului adiţional, apelanta-pârâtă a continuat să aplice o dobândă conform indicelui de referinţă + marjă, cu încălcarea evidentă a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (faţă de denunţarea actului adiţional).

Prin urmare, excepţia lipsei de interes invocată ca motiv de apel este vădit nefondată, apelanţii urmărind obţinerea unui folos practic prin formularea capetelor de cerere privind dobânda contractuală.

Curtea a mai reţinut că atât criticile întemeiate pe sancţiunea aplicabilă clauzelor abuzive, cât şi cele privind excepţia lipsei de interes (excepţie de ordine publică), precum şi invocarea unor texte de lege neinvocate în primă instanţă sunt permise în apel, chiar în temeiul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., invocat de apelanţii în susţinerea acestei apărări, care se referă la posibilitatea părţilor de a se putea folosi înaintea instanţei de apel de motive, mijloace de apărare sau dovezi invocate în motivarea apelului.

Cu referire la celelalte critici invocate prin cererea de apel, referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii, Curtea a reţinut că şi acestea sunt nefondate.

Cât priveşte transparenţa clauzelor contractuale, aplicând chiar criteriile arătate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, citată prin cererea de apel, se poate constata că, în baza clauzei de la art. 5 teza a III-a din contract, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat nu putea să prevadă costurile contractuale în privinţa dobânzii aplicabile ulterior primelor 12 luni ale perioadei contractuale, lipsind orice reper în baza căruia acesta să poată prefigura nivelul dobânzii contractuale în viitor.

Prin sentinţa apelată s-a reţinut, în mod corect, că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000nu sunt aplicabile contractului de credit dedus judecăţii, deoarece au fost introduse în corpul legii la data de 13 decembrie 2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (30.10.2007). Această statuare a primei instanţe nu a fost criticată de apelanta-pârâtă.

Totuşi, Curtea a reţinut că o clauză precum cea contestată în cauză – prin care se prevede o modificare unilaterală a costurilor contractului, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri şi fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare – nu se încadrează în situaţiile de excludere vizate de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE (transpus prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000), astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt, par. 23).

Referitor la cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, instanţa de prim control judiciar a constatat că în mod temeinic şi legal a reţinut tribunalul împlinirea acesteia, cât timp apelanţii nu au avut posibilitatea de a prefigura condiţiile în care cuantumul dobânzii variabile – element esenţial al contractului – va fi modificat ulterior primului an de creditare, în lipsa unor criterii obiective, publice şi verificabile.

Clauzele astfel formulate au caracter echivoc şi neclar, consumatorii nefiind pe deplin informaţi cu privire la criteriile care vor determina în viitor modificarea ratei dobânzii. Nu este prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii sau, cel puţin, un element concret în raport de care o astfel de modificare poate avea loc, clauza contestată lăsând la exclusiva apreciere a băncii pârâte condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii variabile, clauza analizată creează un dezechilibru evident şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului.

Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident şi semnificativ, deoarece se referă la unul din costurile contractului.

Banca pârâtă nu se poate prevala de faptul că părţile au convenit la încheierea contractului asupra unui tip de dobândă variabilă pentru a susţine legalitatea clauzei, în materia protecţiei drepturilor consumatorului cerinţa transparenţei clauzelor contractuale – invocată de însăşi apelanta-pârâtă – impunând ca, pentru acest tip de dobândă, să fie prevăzute şi metodele concrete de variaţie a ratei dobânzii.

Totodată, Curtea a reţinut că sunt în mod vădit inaplicabile în speţă prevederile Regulamentului (CE) nr. 63/2002 al Băncii Centrale Europene din 20 decembrie 2001 privind statisticile referitoare la ratele dobânzilor practicate de instituţiile financiare monetare pentru depozitele constituite de gospodării şi societăţi nefinanciare şi creditele acordate acestora, faţă de obiectul său de reglementare, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârile pronunţate în cauzele C-215/96 şi C-216/96), referitoare la efectele tipului de contract reclamat în cauza respectivă asupra concurenţei şi comerţului între statele membre, în temeiul art. 85 paragraful 1 din Tratatul CE.

Prin urmare, chiar dacă din perspectiva băncii o variaţie a dobânzii este justificată din punct de vedere economic, în raporturile cu persoanele fizice ce se încadrează în noţiunea de "consumator" vizată de Legea nr. 193/2000, cerinţa transparenţei clauzelor contractuale impune ca tipul de dobândă variabilă să fie caracterizat şi de criterii, metode ori alte repere obiective în raport de care dobânda urmează a se modifica pe parcursului contractului.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii A., J. şi K., instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Prima critică formulată vizează soluţia dată de tribunal cu privire la capetele de cerere nr. x şi nr. 4 din acţiunea introductivă, având ca obiect modificarea contractului de credit încheiat cu banca pârâtă, în sensul înlocuirii clauzei referitoare la dobândă, aceasta urmând a fi formată, potrivit solicitării apelanţilor, din marja fixă stabilită în convenţia de credit la care să se adauge indicele Euribor. De asemenea, apelanţii au solicitat emiterea unui nou grafic de rambursare, conform acestei modificări.

Curtea a constatat, asemenea primei instanţe, că nu sunt fondate aceste solicitări de modificare a contractului de credit, în sensul stabilirii unui mecanism de calcul al dobânzii ce nu a fost convenit de părţi.

Contrar celor susţinute de apelanţi, s-a arătat că efectul nulităţii constă exclusiv în lipsirea de efecte juridice a clauzelor nule, formularea din cadrul art. 13 din Legea nr. 193/2000 vizând modificarea contractelor de adeziune în curs de executare, în sensul eliminării clauzelor abuzive, nu şi în înlocuirea acestor clauze cu altele al căror conţinut nu a fost convenit de către părţi.

Aceeaşi teză rezultă şi din dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, conform cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.

Soluţia de modificare a contractului în sensul solicitat de reclamantă nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului.

Astfel, în hotărârea din 14 iunie 2012, pronunţată în cauza Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino,C-618/10, Curtea a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze".

Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi-a completat jurisprudenţa (în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt.) în sensul că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv".

Prin urmare, este esenţial să existe în dreptul naţional atât o normă care să permită remedierea nulităţii prin înlocuirea clauzei nule, cât şi, subsecvent, o dispoziţie cu caracter supletiv aplicabilă situaţiei din speţa dedusă judecăţii.

Având în vedere că la momentul încheierii contractului dintre părţi nu exista în dreptul naţional o normă care să permită remedierea nulităţii clauzelor prin înlocuirea acestora (precum art. 1.255 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, dispoziţii neaplicabile în cauză, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011) şi nici o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, care să reglementeze criterii de stabilire a dobânzii variabile, compusă dintr-un indice de referinţă şi marja băncii, criticile apelanţilor au fost apreciate ca fiind nefondate.

Sub acest din urmă aspect, s-a arătat că apelanţii nu se pot prevala de art. 37 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 (text legal aplicabil numai contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare, conform art. 95 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010) şi nici de art. 11 lit. z) din Norma BNR nr. 8/1999, modificată prin Norma BNR nr. 20/2002, cu privire la semnificaţia termenului "rata dobânzii de referinţă", deoarece acest act normativ nu indică şi o formulă de calcul pentru dobânda aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii, incluzând şi o marjă fixă.

Nu sunt fondate nici criticile referitoare la soluţia primei instanţe asupra capetelor de cerere privind comisionul de acordare (art. 9 lit. b) din contract) şi comisionul de administrare (art. 9 lit. c) din contract).

Susţinerea apelanţilor, potrivit căreia comisionul de acordare nu este stipulat în mod clar şi inteligibil, este vădit nefondată, deoarece a fost prevăzut în formă procentuală din cuantumul sumei împrumutate, astfel că împrumutaţii au avut posibilitatea de a prevedea odată cu încheierea contractului cuantumul acestui comision. Apoi, s-a contestat cuantumul comisionului perceput la valoarea creditului, prin raportare la costul serviciilor prestate de bancă în schimbul său, însă o astfel de analiză nu poate fi efectuată, întrucât dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu are în vedere disproporţia de valoare între prestaţiile părţilor, ci un dezechilibru juridic, ce nu a fost invocat în cauză.

Totodată, nu au fost reţinute susţinerile apelanţilor, conform cărora acest comision a fost stabilit unilateral de bancă, deoarece contractul este semnat de consumator, ceea ce a implicat un acord de voinţă, căci altfel contractul nu s-ar mai fi încheiat. Analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale are la bază un contract legal încheiat din punctul de vedere al formării voinţei juridice, astfel că, exceptând modificările contractuale pentru care s-a prevăzut în contract posibilitatea modificării unilaterale, clauzele iniţiale ale contractului nu pot fi considerate ca fiind stabilite unilateral de către banca pârâtă.

Instanţa de apel a mai arătat că apelanţii s-au raportat, în susţinerea aceloraşi critici, la prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, act normativ care nu este aplicabil în cauză, contractul dedus judecăţii fiind un contract de credit pentru nevoi personale (art. 1 din contractul de credit).

Nici argumentul referitor la lipsa prevederii în contract a motivelor pentru care acest comision este perceput nu poate fi primit, faţă de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea pronunţată în cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss,C-621/17).

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, Curtea a constatat că, deşi Tribunalul Bucureşti a reţinut, în privinţa clauzei privind dobânda, că nu este incidentă excluderea vizată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, faţă de data intrării în vigoare a acestei dispoziţii legale, în considerentele prin care s-a analizat clauza referitoare la comisionul de administrare, s-a referit la textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, netranspus la data încheierii contractului de credit.

Or, în lipsa transpunerii, textul nu poate fi aplicat în raporturile dintre particulari, directiva neavând efect direct orizontal.

Prin urmare, fără a mai analiza criticile apelanţilor vizând greşita aplicare de către prima instanţă a acestor prevederi, întrucât nu operează nici în baza legii naţionale şi nici în baza directivei excluderea de la cercetarea caracterului abuziv al clauzelor privind preţul şi obiectul principal al contractului, Curtea a constatat, similar celor reţinute cu referire la comisionul de acordare, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate în art. 9 lit. c) din contractul încheiat între părţi.

Astfel, Curtea a constatat că valoarea comisionului este determinată prin contract în sumă fixă de 25 Euro, fiind trecută în contract şi periodicitatea perceperii acestuia, respectiv lunar pe întreaga perioadă de creditare. Rezultă că împrumutaţii au cunoscut încă de la încheierea convenţiei de credit cuantumul şi modul de calcul al comisionului de administrare, precum şi scopul perceperii acestor sume.

Astfel cum s-a reţinut şi mai sus, în ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, această cerinţă legală nu se analizează din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestaţii.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu serviciile oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor şi valoarea lor.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

În speţă, nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în privinţa clauzei privind comisionul de administrare, astfel că, în lipsa îndeplinirii acestei condiţii, caracterul abuziv al clauzei nu poate fi constatat.

Cu privire la soluţia primei instanţe asupra cererilor accesorii având ca obiect restituirea sumelor percepute cu titlu de comisioane, s-a arătat că aceasta nu comportă discuţii în apel, faţă de constatările instanţei de apel referitoare la lipsa caracterului abuziv al clauzelor ce le prevăd.

În ceea ce priveşte cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă, ca efect al nulităţii clauzei inserate în art. 5 alin. (1) teza a III-a din contractul de credit, Curtea a reţinut, contrar sentinţei apelate, că apelanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea dobânzii percepute în baza clauzei nule, întrucât unul dintre efectele nulităţii este repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Deşi apelanţii au contractat un credit cu dobândă variabilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, lipsa criteriilor obiective de determinare a dobânzii în viitor, aspect ce a condus la constatarea nulităţii clauzei de la art. 5 teza a III-a din contract, este imputabilă pârâtei. A refuza restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzei nule ar semnifica lipsirea de efecte a sancţiunii nulităţii, în plus reţinându-se că nu operează, în cauza de faţă, excepţia de la principiul restitutio in integrum pentru cazul contractelor cu executare succesivă, căci excepţia este fundamentată pe imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare.

În speţă însă nu există o astfel de imposibilitate, restituirea prestaţiei efectuate în baza clauzei nule, constând în plata unei sume de bani, fiind întotdeauna posibilă, prin raportare la caracterul fungibil al banilor.

Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, ceea ce înseamnă că efectele nulităţii se produc chiar din momentul încheierii actului juridic civil, iar restabilirea legalităţii – încălcată la încheierea actului – impune înlăturarea efectelor produse în temeiul clauzei declarate nule.

Principiul forţei obligatorii a contractelor nu este anihilat de efectele nulităţii, întrucât acesta are ca premisă, după cum dispune chiar textul art. 969 din C. civ. de la 1864, o convenţie "legal făcută".

Cu toate acestea, Curtea a constatat că reclamanta a solicitat restituirea dobânzii percepute în baza clauzei nule ca diferenţă dintre dobânda percepută de bancă şi dobânda care, în opinia sa, ar fi fost aplicabilă încă de la expirarea primelor12 luni ale perioadei contractuale şi anume dobânda formată din indicele Euribor şi marja de 1,2 puncte procentuale.

Însă, pe de o parte, această formulă de calcul nu a fost validată de prima instanţă şi de instanţa de apel şi nu rezultă nici din acordul părţilor, iar, pe de altă parte, tribunalul a anulat în întregime clauza inserată în art. 5 teza a III-a din contract, inclusiv în partea referitoare la "marja" de 1,2 puncte procentuale, soluţie care nu a fost criticată în apel.

Ca atare, restituirea în condiţiile solicitate de către apelanţii nu este posibilă.

În opinia Curţii, apelanţii ar fi îndreptăţiţi, în baza considerentelor anterior expuse, la diferenţa dintre dobânda percepută de bancă şi dobânda fixă stabilită iniţial, această valoare fiind singura cunoscută de către consumator la încheierea contractului.

Dat fiind specificul materiei protecţiei consumatorului, care pune un accent deosebit pe obligaţia de informare ce revine agentului economic cu privire la consecinţele încheierii contractului, în aplicarea principiului general stabilit de art. 970 din C. civ. de la 1864, Curtea a reţinut că încheierea contractului în aceste condiţii obligă banca pârâtă la restituirea sumelor percepute peste dobânda stabilită iniţial, chiar dacă numai pentru un an contractual.

Cu toate acestea, cererea de restituire formulată de apelanţii implică determinarea nu numai a obiectului, dar şi a cauzei acestui capăt de cerere, astfel că restituirea potrivit considerentelor arătate ar încălca principiul disponibilităţii. În mod evident, apelanţii au posibilitatea formulării unei cereri separate în restituire, potrivit acestor considerente.

Ultima critică formulată de apelanţi a fost apreciată ca fiind nefondată, întrucât la dosarul primei instanţe nu se regăseşte dovada achitării cheltuielilor de judecată, conform art. 452 din C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 1829A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi intervenienţii-fortaţi J. şi K., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă la data de 28 februarie 2020.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, apreciind că este incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. – hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenţii au formulat următoarele critici:

1. au fost aplicate greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale art. 93 lit. g) pct. 1 şi pct. 3 din O.G nr. 21/1992 în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a modifica clauza relativă la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, cu consecinţa respingerii în mod greşit a cererii de restituire a sumelor achitate de către reclamantă;

2. instanţa de apel a nesocotit efectele nulităţii absolute (sancţiune prevăzută de Legea nr. 193/2000) şi principiul restitutio in integrum, cu efectul respingerii solicitării de restituire a sumelor achitate în mod nedatorat;

3. s-a reţinut, în mod greşit, că nu sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi cele ale literei g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare şi de administrare, menţionate la art. 9.1 lit. b) şi c) din contractul de credit, sens în care s-a apreciat că aceste clauze nu au un caracter abuziv;

4. în ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 7 şi art. 8 din contractul de credit, referitoare la dobânda penalizatoare, instanţa a reţinut, în mod greşit, că nu sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000;

În opinia recurenţilor, decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, deoarece s-a reţinut că Legea nr. 193/2000 nu permite modificarea clauzei relative la dobândă.

Astfel, s-a arătat că prin cererea de înlocuire a clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă, iniţial stabilită în contract, la care se adaugă indicele Euribor, reclamanta a solicitat aplicarea normelor legale în ceea ce priveşte modul de calcul al dobânzii din contractul încheiat cu pârâta.

Mai mult decât atât, au precizat că instanţa de judecată are oricum posibilitatea intervenirii în contractul părţilor ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor.

În speţă, caracterul abuziv al clauzei contractuale a fost deja constatat, instanţa de apel fiind în drept să constate că, în urma eliminării clauzei referitoare la DRV, aceasta trebuie să varieze în funcţie de indicele public Euribor.

Recurenţii au mai susţinut faptul că art. 4 şi art. 13-14 din Legea nr. 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, s-a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele acestuia, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor respective. Sancţiunea este dată de natura normei încălcate, legislaţia protecţiei consumatorului fiind una de ordine publică.

S-a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut că: "(...) instanţa neputând să aplice în acest caz o formulă legală (înlocuind clauza cu dispoziţii imperative), o atare formulă standard de calcul al dobânzii nefiind reglementată prin acte cu putere de lege", în condiţiile în care solicitarea reclamantei a fost aceea de a se înlocui dobânda de referinţă variabilă (DRV) - clauza constatată ca fiind abuzivă de către instanţa de judecată - cu indicele public Euribor.

Argumentul referitor la păstrarea marjei fixe din contractul de credit se bazează pe faptul că această marjă din calculul dobânzii este singurul aspect vizând dobânda cu privire la care părţile au convenit.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, la momentul semnării convenţiei, exista în sarcina băncii obligaţia de a stipula în contractele de credit variaţia dobânzii în mod obiectiv, acest aspect fiind reglementat prin art. 93 lit. g) pct. 1 şi pct. 3 din O.G. nr. 21/1992 care prevede că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

De asemenea, pct. 3 al literei g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Având în vedere că s-a respins solicitarea de modificare a dobânzii conform formulei indicate în cererea de chemare în judecată, instanţa a respins inclusiv cererea de restituirea sumelor achitate în mod nedatorat cu titlu de dobândă.

Recurenţii au invocat şi nesocotirea de către instanţa de apel a efectelor nulităţii absolute şi a principiului restitutio in integrum cu efectul respingerii, în mod greşit, a solicitării de restituire a sumelor achitate nedatorat.

Astfel, au arătat că restituirea sumelor respective se impune ca urmare a aplicării sancţiunii nulităţii absolute a clauzei referitoare la dobândă de către instanţa de fond.

Prin urmare, se consideră, cu efect retroactiv, că nu a existat clauza referitoare la dobândă, astfel încât toate sumele achitate peste dobânda stabilită potrivit formulei indicate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, se impun a fi restituite.

În plus, s-a învederat că temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă. Odată dispărută cauza legitimă, ca efect al pronunţării nulităţii absolute, rezultă că toate prestaţiile executate în temeiul clauzelor nule trebuie întoarse.

Autorii căii de atac au mai susţinut faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi cele ale literei lit. g) din anexa legii cu privire la comisionul de acordare şi de administrare, apreciind că acele clauze care stabilesc perceperea acestor comisioane [art. 9.1 lit. b) şi art. 9.1 lit. c) din contractul de credit]nu au un caracter abuziv.

Relativ la comisionul de acordare s-a arătat că este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că reclamanta şi intervenienţii forţaţi nu au invocat un dezechilibru juridic în cauză.

Contrar dispoziţiilor legale în materia protecţiei consumatorilor, instanţa de apel a reţinut că semnarea contractului de credit echivalează cu negocierea şi acceptarea clauzelor de către împrumutaţi.

Această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Recurenţii consideră că dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestor comisioane faţă de costurile suportate de instituţia bancară în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

O astfel de justificare nu există, întrucât aceste comisioane nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al împrumutaţilor, aduc atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, în realitate, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Or, această disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.

În plus, recurenţii au subliniat faptul că aceste comisioane sunt prohibite expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică, în mod limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul la încheierea contractului într-un contract de credit imobiliar/ipotecar: "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente".

Art. 9 din aceeaşi lege enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar. Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina împrumutatului, inclusiv comisionul de acordare credit, este interzis, în mod expres, de legislaţia în vigoare.

De asemenea, recurenţii au menţionat că perceperea comisionului de acordare într-un procent raportat la valoarea creditului contractat prezintă caracter abuziv, întrucât acesta este perceput doar de la cei care, în final, ajung să încheie contractul, deşi se consumă aceleaşi resurse şi în cazul verificării cererilor ce nu se finalizează prin acordarea unui împrumut.

Pe de altă parte, s-a arătat că acest comision se calculează la valoarea creditului, deşi efortul este acelaşi pentru orice consumator.

Cuantumul acestor comisioane care sunt percepute pentru analiza documentaţiei împrumutatului, în condiţiile în care pentru aceeaşi activitate au mai fost percepute şi comisioanele de întocmire şi analiză documentaţie, sunt complet disproporţionate faţă de activitatea depusă.

În concluzie, recurenţii apreciază că acele clauze care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului conduc la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al B. care impune, contrar principiului bunei-credinţe, la momentul semnării contractului, prevederi contractuale ce îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului, fiind clauze abuzive conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

În ceea ce priveşte clauza care stabileşte perceperea comisionului de administrare, recurenţii au arătat că aceasta este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, au susţinut faptul că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Pentru aceste motive, consideră că este abuzivă clauza şi, prin urmare, nulă absolut, solicitându-se eliminarea ei din contract.

Astfel, s-a învederat că acest comision de administrare, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci. Comisionul de administrare nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale reclamantei, aduce atingere şi mediului concurenţial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, în realitate, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. Această disimulare a dobânzii echivalează, în opinia recurenţilor, cu un dol.

În plus, recurenţii au subliniat faptul că acest comision de administrare este calculat şi perceput la valoarea iniţială a creditului, şi nu la soldul acestuia, ceea ce face ca dobânda (aplicată la soldul creditului) să ajungă să fie mai mică decât comisionul (care se va aplica la suma iniţială împrumutată, indiferent de valoarea din credit rambursată deja la un moment dat).

Cu alte cuvinte, chiar dacă banca mai are "de administrat" un sfert din valoarea iniţială a creditului, deoarece restul a fost achitat, va percepe, în continuare, un comision de administrare lunar, calculat la valoarea iniţială a împrumutului.

În considerarea acestor argumente, recurenţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează plata unui comision de administrare calculat la valoarea iniţială a creditului.

Ca urmare a admiterii acestui motiv de recurs, recurenţii au apreciat că se impune şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate, cu titlu de comision de administrare şi comision de acordare, precum şi la plata dobânzilor legale aferente.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din

C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. şi de intervenienţii-fortaţi J. şi K., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 30 martie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este nefondată critica referitoare la pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale art. 93 lit. g) pct. 1 şi pct. 3 din O.G nr. 21/1992 în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a modifica o clauză contractuală relativă la dobândă, clauză constatată ca fiind abuzivă prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de judecată nu poate modifica conţinutul contractului în funcţie de propriile interese ale părţilor, întrucât principiul libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) se opune unei asemenea intervenţii, judecătorul având doar posibilitatea de a constata caracterul abuziv al unei clauze.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 instanţa de judecată are doar posibilitatea de a analiza dacă anumite clauze contractuale, contestate de către reclamant, sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor, când este cazul.

Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă acest contract nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate fi îndreptăţit să ceară rezoluţiunea acestuia, cu plata de daune interese, dacă este cazul.

Relevantă în acest sens este Hotărârea din data de 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Banco Espanol de Crédito S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino, C-618/10, prin care s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze".

Cu alte cuvinte, atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele de judecată au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

Aşadar, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În speţă, Înalta Curte constată că părţile au acceptat şi şi-au exprimat consimţământul la încheierea contractului pentru un credit cu dobândă mixtă, fixă pentru o perioadă de 12 luni, apoi variabilă, împreună cu celelalte elemente ale contractului de credit, comisioane şi speze bancare.

Prin sentinţa primei instanţe s-a constatat nulă absolut clauza cuprinsă în art. 5 teza a II-a din contractul de credit doar în ceea ce priveşte faptul că "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,20".

Consecinţa constatării caracterului abuziv al unei clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acesteia, astfel încât instanţa de apel a dat, în mod corect, eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, dispunând restituirea prestaţiilor/sumelor încasate cu acest titlu.

Având în vedere constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 din contractul credit bancar pentru persoane fizice nr. 518/30.10.2007, în ceea ce priveşte sintagma "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B. la care se adaugă 1,20", rezultă că, după înlăturarea acestei sintagme, dobânda datorată de către beneficiarul creditului este cea fixată de părţi pentru perioada anterioară prevederilor desfiinţate, în speţă, în cuantum de 6,95% pe an, ceea ce înseamnă că suma care trebuie restituită se raportează la diferenţa dintre dobânda stabilită prin contract (6,95% pe an) şi cea încasată, după primul an de la încheierea contractului.

Înalta Curte mai reţine că hotărârea recurată este legală în privinţa refuzului instanţei de apel de a modifica dobânda revizuibilă variabilă după formula propusă de reclamantă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a făcut o judicioasă analiză şi aplicare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale concluzionând, în mod corect, că instanţa naţională nu are posibilitatea modificării clauzei abuzive, ci doar a înlocuirii acesteia cu o dispoziţie de drept supletivă, dispoziţie care însă nu exista în dreptul intern la data încheierii contractului dedus judecăţii.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a decis să lipsească de efecte juridice clauza referitoare la dobânda variabilă, fără a interveni în contract, stabilind că între părţi urmează a se aplica dobânda fixă negociată de acestea la debutul contractual, concluzie ce se conformează atât principiului libertăţii contractuale cât şi practicii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene .

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, faptul că reclamanţii nu au învestit tribunalul cu o cerere privind restituirea diferenţei dintre dobânda variabilă şi cea fixă din primul an contractual, astfel încât pronunţarea instanţei pe acest capăt de cerere s-a face extra petita.

În acest context, nu se poate susţine că instanţa de apel a nesocotit efectele nulităţii absolute şi principiul restitutio in integrum, argumentele expuse de recurenţii în cuprinsul cererii de recurs fiind nerelevante, de vreme ce repunerea părţilor în situaţia anterioară se va putea dispune doar în baza unei cereri exprese, iar nu din oficiu, principiul disponibilităţii (reglementat de dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ.) fiind cel care nu îngăduie o atare soluţie propusă de reclamanţi.

Având în vedere argumentele reţinute mai sus, Înalta Curte mai reţine că recurenţii susţin fără temei că dispoziţiile art. 13-14 din Legea nr. 193/2000 permit judecătorului să intervină în contractul părţilor, pentru a-l revizui sau reconstrui, întrucât aceste prevederi legale se referă la situaţia în care organele de control prevăzute la art. 8 din aceeaşi lege (i.e. reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice) constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive şi sesizează tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Aşadar, potrivit art. 13 din lege, instanţa de judecată, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

Sub aspectul acestei critici, în plus faţă de argumentele anterioare, Înalta Curte constată că cele două texte de lege nu contrazic nicidecum soluţia instanţelor de fond în ce priveşte imposibilitatea acestora de a modifica o clauză contractuală constatată anterior ca fiind abuzivă, deoarece textele evocate reglementează o altă procedură în care este implicată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, nicidecum un litigiu de drept privat între consumator şi Bancă, în care relaţiile dintre părţi sunt guvernate de principiul libertăţii contractuale. Chiar şi în condiţiile aplicării art. 13 şi 14 din Legea nr. 193/2000, nu se poate înlocui clauza abuzivă, ci o atare acţiune are ca obiect obligarea Băncii de a modifica acel contract, fără ca instanţa să indice exact conţinutul clauzei modificate.

Criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc perceperea comisionului de acordare şi a celui de administrare sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală contestată în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe.

Totodată, se reţine că aceste condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel încât îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat în ceea ce priveşte modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de administrare şi de acordare că aceasta este neechivocă, fiind menţionat expres modul de determinare a sumelor datorate cu acest titlu, întinderea obligaţiei fiind cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

De aceea, clauzele contestate nu se pot încadra în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, consumatorii nefiind obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului.

Dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Înalta Curte reţine că s-a argumentat corect prin decizia recurată faptul că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare şi a celui de administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilităţii.

De asemenea, este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, având în vedere că a fost perfectat contractul de credit.

Prin urmare, nu este întemeiată critica recurenţilor în sensul că dezechilibrul contractual indus de prevederile contractuale contestate şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestor comisioane faţă de costurile suportate de instituţia bancară în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Totodată, este nefondată susţinerea recurenţilor, potrivit căreia nu există o justificare pentru perceperea acestor comisioane care nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor menţionate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate şi scadenţa acestora, nu se poate considera că recurenţii din prezenta cauză au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza anterior menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că: "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat şi elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi a celui de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin hotărârea din data de 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., că: "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Astfel, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi comisionul de acordare, reţinând că acestea au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

În concluzie, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective şi percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte reţine că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Va fi înlăturată şi critica referitoare la faptul că aceste comisioane sunt prohibite expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, deoarece nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile acestei legi, aşa cum au reţinut şi instanţele anterioare. Atâta timp cât reclamantei i-a fost acordat un credit pentru nevoi personale, garantat cu ipotecă, şi nu un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, recurenţii nu se pot prevala de dispoziţiile acestui act normativ, deoarece contractul dedus judecăţii nu intră în domeniul de aplicare al acestei leg speciale.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurenţilor A., J. şi K., care au formulat un recurs invocând motive ce s-au dovedit a fi nefondate, iar prin aceasta au pricinuit intimatei un prejudiciu constând în sumele avansate cu titlu de cheltuieli de judecată pentru a formula apărări în aport cu calea de atac a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga pe aceştia la plata sumei de 2.304,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. şi de intervenienţii-fortaţi J. şi K. împotriva deciziei civile nr. 1829A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii A., J. şi K. la plata sumei de 2.304,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.