Abusiveness of bank loan origination and administration fees under consumer protection law: standard of proof for transparency and significant imbalance

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 26 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi C., a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a următoarelor clauze prevăzute în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 29.08.2007:

- clauza privind modificarea/indexarea unilaterală a dobânzi curente şi a comisioanelor. Clauza este înscrisă la pct. 4.1. alin. (2) şi (4).5. din Contract; urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, nulitatea absolută parţială a graficului de rambursare (anexă şi parte integrantă a Contractului - pct. 5.3. şi 14.5) în partea care cuprinde dobânda indexabilă/variabilă a băncii (pct. 5.3.-5.5. din Contract);

- clauza la dobânda penalizatoare aplicată la ratele de credit (principal) înregistrate la restanţă (pct. 4.8. şi 4.9. din contract);

- clauza privind comisionul de acordare (1% din valoarea creditului) şi comisionul lunar de administrare a creditului (0,10% din valoarea soldului creditului) înserată în pct. 4.10. lit. a) şi b) şi 4.6. teza a II-a din contract;

- clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată şi a neîndeplinirii oricărei obligaţii din contract sau din alte raporturi obligaţionale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecinţa exigibilităţii anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, [pct. 5.13., 6.12., 8.4., 8.5., 8.6. alin. (3) şi (4), 9.3., 9.4., 10.2., 10.3. ultima teză şi 10.4. din Contract];

- clauza privitoare la cesiunea contractului/creanţei, prevăzută la pct. 11.1., 11.2., 11.3. şi 11.4. din contract.

A mai solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în Actul adiţional nr. x - Condiţii speciale de creditare CSO/Condiţii generale de creditare (CGC) - la Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/29.08.2007, încheiat la 30.11.2010 (Anexele nr. 4 - 5):

- în principal, în integralitatea lor (natura abuzivă şi nulitatea totală a actului adiţional, cu consecinţa accesorie a nulităţii graficului anexă la actul adiţional - Anexa nr. 6), ca efect al nulităţii absolute a clauzei abuzive de cesiune a contractului (A.5.), respectiv a nulităţii absolute a cesiunii intervenite (derivată din nulitatea clauzei abuzive de cesiune), cât priveşte creanţa ce face obiectul contractului în litigiu.

Actul adiţional reprezintă o rescriere integrală a clauzelor contractului [alin. (4) din Condiţiile speciale de creditare] şi a fost încheiat ulterior cesiunii creanţei bancare izvorâte din contract, intervenită anterior conform contractului cadru de vânzare-cumpărare creanţe din data de 11.07.2008, încheiat între creditoarea cedentă pârâtă S.C. B. S.A. şi creditoarea cesionară pârâtă C. - societate privată cu răspundere limitată din Olanda [alin, (1) din Condiţiile speciale de creditare].

Calitatea de creditor titular în actul adiţional o deţine societatea cesionară pârâtă din Olanda, iar pârâta S.C. B. S.A. a semnat actul în calitate de "creditor iniţial" (cedent), respectiv de administrator al contractului/mandatar al cesionarei [alin. (2)-(3) din Condiţiile speciale de creditare].

- în subsidiar, constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a următoarelor clauze înserate în cuprinsul Actul adiţional nr. x/30.11.2010:

- clauza privind marja fixă de 8%/an (art. 2.2. din Condiţiile speciale de creditare şi art. III.2. din Condiţiile generale de creditare), prin care a fost operată o majorare a costului creditului pe latura elementului fix al dobânzii curente: de la 5,90%/an (pct. 4.1.-4.2. din Contract), respectiv 5,30%/an (art. 2.11 din Actul adiţionai nr. 1 - Condiţii speciale de creditare) la 8% (art. 2.2. din Actul adiţional nr. x - Condiţii speciale de creditare); cu consecinţa accesorie a nulităţii absolute parţiale a actului adiţional în partea care priveşte marja fixă.

- clauza referitoare la rezilierea de plin drept a contractului, cu consecinţa exigibilităţii/scadenţei anticipate a creditului, în cazul neachitării la scadenţă a oricărei sume datorate sau a neîndeplinirii oricărei obligaţii asumate prin contract [art. IV.8., V. 1., art. Vl. 2.1. alin. (2)-(3), art. VIII. alin. (1), (3)-(5) şi (7)-(10) şi art. VII.2. din Condiţiile generale de creditare].

- clauza de cesiune a drepturilor şi obligaţiilor decurgând din Contract [art. VIII.1. alin. (15) şi art. VIII.2. din Condiţiile generale de creditare].

- clauza atributivă de competenţă în favoarea instanţelor din Bucureşti (art. X.5. din Condiţiile generale de creditare).

A solicitat, totodată:

- obligarea băncii pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive contestate prin prezenta acţiune, împreună cu dobânda legală aferentă (plata nedatorată - art. 994 C. civ.), începând cu data perceperii (încasării) sumelor şi până la momentul cesiunii contractului/creanţei (11.07.2008).

- obligarea ambelor pârâte, în solidar (răspunderea civilă delictuală), la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive (inclusiv a actului adiţional nr. x/30.11.2010), la care se adaugă dobânda legală, începând cu momentul cesiunii contractului/creanţei (11.07.2008) şi până la data încetării aplicării/practicării acestor clauze/actului adiţional.

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a admis, în parte, acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi C. constatând:

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.1 alin. (2) şi (4).5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la dobânda indexabilă, precum şi nulitatea absolută parţială a graficului de rambursare cu privire la dobânda indexabilă a băncii;

- caracterul abuziv, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.8 şi 4.9 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.10 lit. a), b) şi 4.6 teza a II-a din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.13, 6.12, 8.4, 8.5, 8.6 alin. (3) şi (4), 9.3, 9.4, 10.2, 10.3 teza finală şi 10.4 şi 4.5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecinţa declarării exigibilităţii anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 11.4 cu privire la sintagma "inclusiv dreptul de a fixa sau modifica rata dobânzilor în condiţiile stipulate prin Contract" din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. IV.8, V1, VI2.1 alin. (2), (3), art. VII.1.alin 1,3-5 şi 7-10 şi art. VII.2 din Actul adiţional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecinţa declarării exigibilităţii anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. X5 din Actul adiţional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la atribuirea de competenţă teritorială de judecare a cauzelor rezultând din contract instanţelor din Bucureşti;

A fost respinsă în rest acţiunea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 133/2017 şi cerere de completare a dispozitivului aceleiaşi sentinţe.

Prin sentinţa civilă nr. 896/PI din 25 aprilie 2017, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtă şi a admis cererea reclamantului A. de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, în sensul că în loc de "Fără cheltuieli de judecată" se va trece "Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.256 RON cu titlu de cheltuieli de judecată."

Prin aceeaşi sentinţă, tribunal a admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului aceleiaşi sentinţe, dispunând trecerea în cuprinsul acestuia următoarele:

"Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumelor de bani încasate ca urmare a clauzelor contractuale găsite de instanţă ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor sume şi până la plata lor efectivă." A respins, în rest, cererea privind completarea dispozitivului.

Împotriva sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017 au declarat apel reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A., iar împotriva sentinţei civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 758 din 22 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.A., după cum urmează:

A admis apelul declarat de reclamantul A. şi în consecinţă:

A înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate considerentele de la pag. 37, paragraful 12, cu următorul conţinut: "Faţă de aprecierea conform cu care dobânda aplicabilă creditului în cuantum de 5,90% după primul an de contract ar fi abuzivă faţă de dobânda fixă din primul an, nu poate fi primită, deoarece modul de calcul al dobânzii variabile este stabilit ţinându-se cont de criterii determinabile şi previzibile."

A acordat, în integralitate, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul A. la fond, în sensul că au obligat pârâtele S.C. B. S.A. şi C. la plata către acesta a sumei 2.956 RON.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere din acţiunea reclamantului A., referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.13 din Contractul de credit nr. x/29.08.2007.

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei civile nr. 133/PI/31.01.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016.

A respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă.

A obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, recurenta-pârâtă D. S.A. a declarat recurs, iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs incident.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A..

În susţinerea recursului, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate şi ca urmare a rejudecării să se respingă în totalitate cererea de chemare în judecată.

În susţinerea recursului, pârâta a invocat următoarele motive:

Cu privire la clauzele contractului de credit nr. x/29.08.2007 şi actele adiţionale la contract privind dobânda variabilă, dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a considerat că acestea nu au fost negociate conform art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului. Practic, contractele de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. În cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca. Nu mai puţin, acest risc a existat şi a fost asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În ce priveşte clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale, recurenta arată că nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Pe de o parte, recurenta mai arată că, aceste clauze referitoare la scadenţa anticipată, pe care instanţa de fond le-a considerat a fi abuzive (art. 5.7 şi 5.8 din CL255772/02.08.2007), nu sunt abuzive, de vreme ce chiar C. civ. de la 1864 (aplicabil speţei conform art. 3 din Legea nr. 71/2011) şi C. proc. civ. prevăd sancţiuni energice în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art. 1025 din C. civ. de la 1864) sau al termenului de graţie în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti (art. 263 şi art. 382 C. proc. civ.).

Pentru identitate de raţiune, în opinia pârâtei, solicitarea reclamantului nu poate fi primită. Astfel, instanţa nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, adică de a interpreta că dobânda pe întreaga durata contractuală să se raporteze la o marja fixă cu valoarea de la încheierea contractului de credit, aceasta în condiţiile în care, potrivit contractului, părţile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare.

Cu privire la clauzele din Contractul de credit nr. x/29.08.2007 şi Actele adiţionale la Contract privind comisionul de acordare credit, recurenta învederează că, caracterul negociat al clauzei referitoare comisionul de acordare credit rezultă din faptul că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna acelaşi în cuprinsul contractelor de credit de acest tip, încheiate între S.C. B. S.A. şi clienţii săi, existând şi cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. Astfel, existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului acestui comision pentru contractul de credit de acelaşi tip, relevă faptul ca pârâta acceptă negocierea acestei clauze şi, deci, neîndeplinirea condiţiei privitoare la inexistenţa unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv al unei clauzei contractuale nu poate fi imputată operatorului băncii, neglijenţei clientului.

Referitor la clauza care stabileşte obligaţia de plată a unui comision de administrare, recurenta învederează că nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate reţine faptul că intimatul nu a ştiut sau nu a înţeles ce servicii acoperă acest comision, când acesta reflecta chiar operaţiunile în care el însuşi a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare şi derulare a creditului.

Cu privire la clauzele prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a soldului creditului, ca urmare a faptului că debitorul nu şi-a respectat vreo obligaţie asumată prin contractul de credit, se arată că respectiva clauză reprezintă o aplicaţie a regulii decăderii din beneficiul termenului reglementată în art. 1025 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, "debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care nu fac altceva decât să prevadă că ori de câte ori o clauză a fost stipulată în temeiul unei dispoziţii legale, respectiva clauză nu poate fi constatată ca fiind abuzivă.

Aşadar, pactele comisorii nu reprezintă, în esenţă, decât clauzele contractuale prin care părţile convin să rezoluţioneze/rezilieze contractul fără intervenţia judecătorului atunci când debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător şi din culpă obligaţia asumată contractual.

Recursul incident formulat de reclamantul A..

Referitor la recursul incident, reclamantul critică soluţia din apel în ceea ce priveşte respingerea caracterului abuziv a clauzei de exigibilitate a creditului prevăzut la art. 5.13 din contractul de credit, cât şi a petitului vizând clauza marjei fixe de 8 %/an cuprinsă în conţinutul actului adiţional nr. x/30.11.2010, invocând ca motive de nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, se arată că, clauza de exigibilitate a creditului prevăzut la art. 5.13 din contractul de credit, chiar dacă este prevăzut un termen de remediere, dezechilibrul semnificativ al clauzei raportat la exigenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezultă cu evidenţă din absenţa circumstanţierii în contract a gradului neexecutării raportat la volumul creditului şi perioada de creditare.

Totodată, se susţine că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că clauza nu derogă de la prevederile art. 1020-2021 din C. civ. de la 1864 pentru că rezervă băncii dreptul unilateral şi discreţionar la desfiinţarea contractului pentru caz de neexecutare a obligaţiei, ocolind concursul instanţei de judecată.

Mai susţine recurentul că soluţia instanţei de apel este contradictorie, întrucât aceasta a confirmat caracterul abuziv al clauzei de exigibilitate anticipată a creditului derivată din alte clauze ale contractului de credit. O interpretare corelată a tuturor clauzelor contractului [art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000] ar fi trebuit să conducă la aceeaşi soluţie.

În ceea ce priveşte clauza marjei fixe de 8 %/an cuprinsă în conţinutul actului adiţional nr. x/30.11.2010, instanţa de apel trebuia să lase fără obiect acest petit subsidiar, întrucât întreg actul adiţional, cu toate clauzele a fost anulat integral de prima instanţă, hotărârea instanţei de fond intrând sub autoritatea lucrului judecat, aceasta nefiind apelată de părţile adverse din proces.

Faţă de aceste considerente, recurentul arată că se impune a fi reconsiderată şi soluţia instanţei de apel cu privire la cheltuielile de judecată, acestea necesitând a fi acordate integral.

Prealabil, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de recurentă-pârâtă a D. S.A..

Totodată, se reţine că, creanţa izvorâtă din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat între S.C. B. S.A. şi A. a făcut obiectul unui contract de cesiune încheiat între S.C. B. S.A. şi C. (actuala C.), creanţa fiind cesionată prin contractul de vânzare-cumpărare din 11.07.2008.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 5 iunie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. şi recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă şi a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin încheierea pronunţată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 26 septembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia instanţei din 16 decembrie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 18 februarie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este fondat, urmând a fi casată în parte decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecarea apelului pârâtei sub aspectul soluţiilor asupra cererii privind constatarea nulităţii clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) şi b) din contract referitor la comisionul de acordare şi administrare credit.

În memoriul de recurs, recurenta a formulat critici privind soluţia pronunţată de instanţa de apel referitoare la clauzele ce vizează dobânda variabilă, asupra celor prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a soldului, precum şi asupra comisioanele de acordare a creditului şi de administrare a acestuia.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la clauzele ce vizează dobânda variabilă, precum şi cea prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a soldului, se constată că recurenta-pârâtă nu formulează veritabile critice de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei de apel, rezumându-se la aprecieri generice referitoare la modalităţile de variabilitate ale dobânzii contractuale. De asemenea, sub aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă dezvoltă aspecte teoretice în legătură cu imposibilitatea analizării clauzelor menţionate, întrucât reglementează obiectul principal al contractului, precum şi în legătură cu modalitatea de analizare a caracterului abuziv al clauzelor unui contract de credit.

Se observă, de asemenea, că fără a fi formulate critici punctuale ale deciziei de apel, memoriul de recurs reprezintă, în foarte mare măsură, o reluare identică a criticilor din memoriul de apel.

În consecinţă, faţă de modalitatea în care recurenta-pârâtă a înţeles să promoveze calea extraordinară de atac, Înalta Curte constată că nu se poate realiza controlul de legalitate al deciziei de apel, conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei ce vizează clauza privind comisionul de acordare din contractul de credit de la art. 4.10 lit. a), aceasta susţine că a fost clar exprimată, fiind redactată fără echivoc la momentul acordului de voinţă, iar termenii utilizaţi pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari şi accesibili pentru a fi înţeleşi.

De asemenea, clauza de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, ce viza comisionul de administrate este circumscris unor activităţi reale şi concrete, desfăşurate cu prilejul derulării fiecărui contract de credit, aspect ce le conferă un caracter neabuziv.

În acest context, recurenta susţine că, clauzele de la art. 4.10 lit. a) şi b) din contractul de credit răspund exigentelor de claritate şi transparenţă, astfel că, orice client suficient de informat şi avizat avea reprezentarea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare, precum şi consecinţele economice ale acestor costuri.

În acest sens, susţinerea recurentei, potrivit căreia, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de acordare şi comision de administrare, se constată a fi întemeiată.

Totodată, susţinerea recurentei referitoare la includerea comisioanelor în obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reţinută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudenţa CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituţia bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Criticile recurentei vizând neîndeplinirea condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit - art. 4.10 lit. a) şi comisionul de administrare - 4.10 lit. b) sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente:

Aşadar, în raport de conţinutul clauzelor evocate transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menţionate, acestea conţin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute şi momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speţă, faţă de conţinutul clauzelor evocate şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutaţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari şi inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înţelegerea căruia ar fi nevoie de cunoştinţe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conţinutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Totodată, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rezultă că analiza clauzei privind comisionul de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate, nefiind necesară indicarea expresă a acestor servicii în cuprinsul contractului.

Astfel, în ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislaţia din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

De asemenea, se reţine că instanţa de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existenţa unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situaţia absenţei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare şi precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând şi din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, nefăcând nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, deşi perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum şi pe parcursul derulării contractului de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare credit, recurenta a arătat că acesta se percepe pentru activităţi de punere la dispoziţia clientului a creditului acordat, care cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare, acest comision fiind perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziţia clientului, iar perceperea acestuia nu poate fi contestată prin prisma lipsei contra prestaţiei, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său, sens în care nu se poate reţine crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, nu se poate reţine lipsa negocierii, în condiţiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoştinţa reclamanţilor încă din faza precontractuală şi în care sunt menţionate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar de 0,10 % aplicat la valoarea soldului creditului şi comision de acordare de 1 % calculat la valoarea creditului.

Prin urmare, informarea completă, corectă şi în timp util asupra comisioanelor, exprimarea lor clară atât în cadrul precontractual, cât şi în cadrul contractual, fapt dovedit cu înscrisurile din dosarul cauzei, exclud caracterul ascuns ori lipsa bunei-credinţe din partea băncii cu privire la perceperea comisioanelor de la art. art. 4.10 lit. a) şi b).

Relevante în reţinerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunţate în cauza C-621/17 şi cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum şi că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

În consecinţă, faţă de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanţa de apel să procedeze la analiza clauzelor contestate vizând comisionul de procesare şi cel de administrare valorificând jurisprudenţa indicată.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtei, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtei referitor la comisionul de acordare şi comisionul de administrare şi să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat sub aspectul soluţiilor asupra cererii privind constatarea nulităţii clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) şi b) din contract referitor la comisionul de acordare şi administrare credit.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul critică soluţia din apel în ceea ce priveşte respingerea caracterului abuziv al clauzei de exigibilitate a creditului prevăzut la art. 5.13 din contractul de credit, cât şi a petitului vizând clauza marjei fixe de 8 %/an cuprinsă în conţinutul actului adiţional nr. x/30.11.2010.

În ceea ce priveşte legalitatea clauzei inserată la art. 5.13, privind dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 5.13 din contractul de credit, se prevede că în caz de întârzieri la plată, banca trimite o notificare împrumutatului, iar acesta, în termen de 60 de zile, poate să-şi execute obligaţiile, în caz de neachitare, banca fiind îndreptăţită să procedeze la exigibilitatea anticipată a creditului.

Aşadar, în privinţa clauzei stipulate la pct. 5.13 din contract, se constată că aceasta sancţionează doar întârzierile la plata creditului şi doar atunci când împrumutatul nu îşi execută obligaţiile nici după trecerea unui termen de 60 de zile de la primirea notificării emisă de bancă.

Din această perspectivă, se constată că, în mod corect a apreciat instanţa de apel că aceasta nu poate fi calificată drept abuzivă, de vreme ce clauza descrie în mod clar şi inteligibil care este obligaţia a cărei încălcări atrage aplicarea acestei sancţiuni şi acordă un termen rezonabil pentru reintegrarea în legalitate, constatând astfel că sancţiunea este justă în raport cu încălcarea de către debitor a unei obligaţii esenţiale, plata ratelor, iar mecanismul exigibilităţii anticipate este unul prevăzut şi permis de lege.

În acest context, reclamantul a criticat legalitatea clauzei prin raportare la consecinţele negative pe care acesta le-ar suporta ca urmare a operării scadenţei anticipate, însă dispoziţiile legale evocate, respectiv art. 1021 C. civ. de la 1864 nu reglementează scadenţa anticipată, ci posibilitatea rezilierii de drept a convenţiei ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către una dintre părţi, sens în care partea păgubită are fie opţiunea opunerii excepţiei de neexecutare, fie desfiinţarea contractului cu daune, în schimb, contractul de credit a transpus în cuprinsul său dispoziţiile art. 1025 C. civ. de la 1864, care reglementează decăderea debitorului din beneficiul termenului ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale dată de starea de insolvabilitate, dispoziţia legală nereglementând condiţia acordului instanţei pentru declararea anticipată a scadenţei.

Aşadar, dispoziţiile ce fac obiectul prezentului control judiciar reglementează remediile pe care creditoarea le are la îndemână pentru limitarea consecinţelor defavorabile cauzate de acele situaţii cauzate de acţiunile împrumutaţilor, în special prin încălcarea obligaţiilor din contractul de credit.

În acest sens, se reţine că, instituirea unei astfel de clauze reprezintă o măsură de prudenţă instituită în contractul de credit, prin care creditorul îşi ia măsuri cu privire la asigurarea executării obligaţiilor de către clientul său.

Prin urmare, banca şi-a îndeplinit obligaţia asumată, remiţând suma împrumutată, ceea ce a dat naştere dreptului de a primi de la împrumutat preţul în intervalele de timp de comun acord stabilite, iar acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă ce incumbă reclamantului de a plăti aceste sume ca urmare a îndeplinirii de către intimată a obligaţiei de a-i pune la dispoziţie necondiţionat întreaga sumă ce face obiectul creditului.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că nu este abuzivă o clauză prin care se stabileşte posibilitatea decăderii debitorului din termenele de plată ca urmare a neexecutării obligaţiilor debitorului, posibilitate prevăzută şi garantată chiar de către legiuitor.

Mai susţine recurentul, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că soluţia instanţei de apel este contradictorie, întrucât aceasta a confirmat caracterul abuziv al clauzei de exigibilitate anticipată a creditului derivată din alte clauze ale contractului de credit.

Această susţinere este nefondată, clauzele prin care s-a instituit dreptul creditorului de a declara scadenţa anticipată a creditului nu determină aprecierea caracterului abuziv al clauzei contractuale analizate, în condiţiile în care, aşa cum s-a menţionat, aceasta reia conţinutul unei norme legale, respectiv art. 1025 C. civ. de la 1864. În consecinţă, constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizând declararea scadenţei anticipate nu are o legătură cu clauza analizată.

În raport cu aspectele reţinute, Înalta Curte apreciază şi această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentului, hotărârea nu conţine motive contradictorii, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurentul susţine caracterul abuziv al clauzei privind marja fixă de 8% pe an din dobânda convenită prin Actul adiţional nr. x din 30.11.2010, în care arată că aceasta contravine dispoziţiilor imperative ale art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, deoarece elementul fix al dobânzii, de 5,3% pe an - valabil pentru primul an de la data încheierii actului adiţional a fost majorat la 8% pe an - nivel aplicabil începând cu al doilea an de la momentul încheierii actului adiţional, ceea ce are semnificaţia majorării costului creditului pe această componentă.

Această susţinere este nefondată, având în vedere că marja fixă de 8% a fost stabilită încă de la început, potrivit clauzei de la art. 2.2. din Actul adiţional "marja fixă este de 2%", cât şi din clauza de la art. 2.3. "dobânda anuală efectivă la data semnării contractului are valoarea de 8,15%", fiind doar suspendată, aceasta constituindu-se într-o dispoziţie de favoare acordată reclamantului, în considerarea dificultăţilor pe care le întâmpina cu plata ratelor, acesta fiind scutit în această perioadă de plata ratelor din contract, fiind ţinut exclusiv la plata dobânzii.

Aşadar, faţă de instituirea marjei fixe de 8%/an din Actul adiţional din 2010, se constată că se impune respingerea susţinerile recurentului, potrivit cu care anularea actului adiţional ar fi impus şi anularea acestei marje, din moment ce instanţele nu au dispus anularea actului adiţional, ci doar constatarea nulităţii unor clauze specifice din acesta referitoare la exigibilitatea anticipată şi atribuirea de competenţă teritorială.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare apelului pârâtei D. S.A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Timiş sub aspectul soluţiilor asupra cererii privind constatarea nulităţii clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) şi b) din contract referitor la comisionul de acordare şi administrare credit.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2021.