CHF-Denominated Credit: Nullity of Unilateral Interest Modification Clause and Exclusion of Currency Risk and Commission Clauses from Abuse Review

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06.07.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, astfel cum a fost completată şi precizată, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Agenţia Bucureşti Mall, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 1.1 lit. b), art. 4.3 teza a II-a, art. 5.1, art. 6.1 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x/22.08.2007, cu consecinţa eliminării acestora din contract; să dispună restituirea sau reţinerea în contul creditului reclamanţilor a sumei de 1.480,84 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de procesare, la care se adaugă dobânda legală, a sumei de 17.415,46 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală, a sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă până la data formulării acţiunii, precum şi a oricăror altor sume încasate cu acelaşi titlu până la pronunţarea hotărârii; reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la recalcularea dobânzii variabile prevăzute de art. 4.1 lit. b) din contract, începând cu data de 22.09.2008 până la încetarea contractului, după următoarea formulă: marja fixă + LIBOR la X luni, avându-se în vedere marja fixă aplicată de bancă la data încheierii contractului de credit, precum şi obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional la contractul de credit, care sa prevadă modul de calcul al dobânzii, după formula indicată mai sus şi care sa precizeze că modificarea dobânzii urmează să se facă atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător, în funcţie de fluctuaţia indicelui de referinţă LIBOR CHF şi la o marjă a băncii ce a fost inclusă în calculul dobânzii fixe de 3,9% pe an; de asemenea, au solicitat stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, curs valabil pe toată durata contractului, conversia în moneda naţională a plăţilor pe care le efectuau în baza contractului de credit menţionat, obligarea pârâtei C. S.A. la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului, cu respectarea hotărârilor instanţei şi constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de credit x/22.08.2007, cu consecinţa înlăturării, cu efect retroactiv, a tuturor urmărilor acestui act juridic, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2792/06.05.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, modificată, a constatat nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/22.08.2007, a constatat nulitatea absolută a actului adiţional la contractul de credit nr. x/22.08.2007, neindividualizat prin număr şi dată, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi apelanta-pârâtă C. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1559A/05.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile şi ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei sus-menţionate, recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurenta-pârâtă C. S.A. au declarat recurs.

I. Prin memoriul lor de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, au prezentat situaţia de fapt şi evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, au susţinut că modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a apreciat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, relevă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E.

În acest sens, au susţinut că, în contra celor reţinute de curtea de apel, sunt relevante considerentele hotărârii pronunţate de C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), potrivit cărora o clauză este redactată clar şi inteligibil, nu doar în ipoteza în care este inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci atunci când contractul expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, precum şi relaţia dintre acesta şi cel prevăzut în alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce-1 priveşte.

Or, în speţă, împrejurarea că în contractul de credit s-au menţionat în mod concret sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane, modul de calcul şi modalitatea de plată, nu poate conduce spre concluzia că respectivele clauze au fost redactate clar şi uşor de înţeles, atât timp cât nu au fost precizate ce servicii prestate de bancă sunt acoperite de costurile impuse consumatorului.

Au subliniat recurenţii că necesitatea existenţei acestor menţiuni în contractul de credit se circumscrie obligaţiei profesionistului de informare a consumatorului, reglementată de art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, au arătat că echilibrul contractual nu poate fi determinat în mod simplist, impunându-se stabilirea modalităţii în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, prin consolidarea poziţiei profesionistului, în detrimentul consumatorului.

Mai mult, au susţinut că prin încadrarea comisioanelor în preţul contractului, instanţa de apel a dat o interpretare greşită a noţiunii de obiect al contractului de credit, prin prisma art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, au evocat normele comunitare şi jurisprudenţa C.J.U.E. şi au subliniat că, în conformitate cu acestea, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului sunt cele care stabilesc prestaţiile esenţiale, iar nu cele accesorii.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că prevederile vizând comisionul de administrare, inserate la art. 6.3 din contract, sunt abuzive.

Au mai arătat recurenţii că, înlăturând ca nefondat motivul de apel privind recalcularea dobânzii variabile conform formulei propuse, începând cu cel de-al doilea an de creditare, curtea de apel a aplicat greşit şi a încălcat dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, au evocat jurisprudenţa CJ.U.E. şi au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000, subliniind că raţiunea legii sus-menţionate este de a oferi un remediu eficace consumatorilor.

Or, în speţă, deşi a constatat caracterul abuziv al clauzei vizând dobânda variabilă, instanţa de prim control judiciar nu a determinat şi consecinţele înlăturării acesteia şi echilibrarea raportului dintre părţi, prin aplicarea formulei de calcul pe care au propus-o.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei atacate vizând clauza de risc valutar, au susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit principiul nominalismului monetar, reţinând incidenţa art. 1578 C. civ., cu consecinţa excluderii acestei clauze din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei (CE) nr. 93/13.

Au susţinut recurenţii că, deşi a cunoscut faptul că preţul imobilului urma a fi plătit în euro, banca le-a oferit un credit în franci elveţieni, impunându-le costurile aferente viramentului şi cursul de schimb franc elveţian-euro.

În opinia recurenţilor, atât timp cât francul elveţian nu este moneda reală de creditare, ci moneda de substituţie, cu scopul conservării valorice a împrumutului, exclusiv în favoarea profesionistului, în speţă, mecanismul descris nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ.

Or, aşa fiind, din perspectiva Directivei (CE) nr. 93/13, instanţa de judecată este chemată să analizeze în ce măsură clauza care impune returnarea creditului în franci elveţieni intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sens în care trebuie verificat dacă este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

În acest sens, au susţinut că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare cu privire la vulnerabilitatea monedei în care le-a acordat creditul, punându-i în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmăririi propriilor interese.

O altă critică vizează greşita soluţionare a capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu.

Astfel, au arătat că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, intervenţia instanţei este nu numai posibilă din punct de vedere juridic, dar şi imperios necesară pentru restabilirea echilibrului contractual, fiind permisă prin corelarea principiilor bunei-credinţe şi echităţii.

În final, au arătat că, în aplicarea principiului de drept "quod nullum est, nullum producit effecturri dar şi a art. 14 din Legea nr. 193/2000, care face trimitere la dreptul comun, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea oricăror sume plătite în plus, în baza clauzelor declarate nule şi emiterea unui nou plan de rambursare a creditului.

II. Prin memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare, a prezentat situaţia de fapt şi evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a arătat că instanţa de apel, constatând caracterul abuziv şi nulitatea clauzei inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Concretizând, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele contractuale referitoare la dobânzi şi comisioane privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil.

În acest context, a evocat Directivele (CE) nr. 93/13 şi nr. 48/2008 şi normele de transpunere a acestora în dreptul naţional, precum şi jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii Constituţionale şi a subliniat că cerinţele ca respectiva clauză să privească obiectul principal al contractului şi preţul acestuia sunt alternative, iar nu cumulative.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a analizat clauza inserată la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, însă nu a avut în vedere, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda şi nici dispoziţiile legale în vigoare la data semnării contractului (22.08.2007), limitându-se la a face aprecieri fără susţinere în legislaţia aplicabilă la acel moment.

Mai mult, a arătat că instanţa de prim control judiciar, deşi a avut în vedere îndeplinirea condiţiilor cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, a analizat doar două dintre aceste condiţii, respectiv dezechilibrul semnificativ şi lipsa negocierii, omiţând să verifice îndeplinirea condiţiei relei-credinţe a băncii şi a reţinut în mod nelegal că prin identificarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe; or, buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ.

În continuare, a reiterat cele expuse în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale vizând dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit şi nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi nici contrare cerinţelor bunei-credinţe.

O altă critică formulată de această recurentă vizează omisiunea instanţei de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior eliminării din contract a criteriului de modificare a dobânzii reprezentat de "evoluţia pieţei financiare", începând cu luna iunie 2010.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 80 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, ignorând împrejurarea că, începând cu luna iunie 2010, dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele LIBOR la 6 luni.

De asemenea, a susţinut că, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 pentru a considera că actul adiţional la contract nu a fost acceptat tacit, cu motivarea că prezentarea borderoului nu este suficientă pentru a proba expedierea corespondenţei către consumatori, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material.

Aceasta, întrucât potrivit C. proc. civ., comunicarea se poate face prin poştă sau prin firme de curierat, însă dovada recepţionării corespondenţei este necesară doar în cazul actelor de procedură, nu şi a corespondenţei între particulari.

Mai mult, potrivit art. 14.6 din contractul de credit, orice comunicare este valabil făcută la adresa de domiciliu a împrumutatului sau la cea indicată pentru corespondenţă, fără a se impune confirmarea primirii.

Or, în opinia recurentei, a făcut dovada unui fapt pozitiv, efectuând comunicarea, dovada neprimirii corespondenţei incumbând împrumutaţilor, care susţin că nu au primit-o.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30.04.2018, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. la data de 18.05.2018, recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, iar la 04.06.2018 au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că motivele de casare au fost invocate omisso medio.

Atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenta-pârâtă au depus la dosar înscrisuri prin care şi-au exprimat acordul ca, în ipoteza în care sunt admisibile, recursurile să fie soluţionate de completul de filtru.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Nu au fost exprimate puncte de vedere de către părţi.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 1559A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 şi cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

I. În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în analiza caracterului pretins abuziv al clauzelor care instituie comisionul de procesare şi comisionul de administrare din contractul de credit nr. x/22.08.2007, subscris de recurenţii-reclamanţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În al doilea rând, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, nu sunt incidente în speţă faţă de data încheierii contractului de credit, 22.08.2007, întrucât respectivele dispoziţii au fost introduse în textul legii prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, în vigoare de la 31.07.2007. .

Nu în ultimul rând, reţine că instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de procesare şi a comisionului de administrare. În esenţă, susţin că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale vizate permit recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea, aceste clauze stabilind în mod precis cuantumul comisionului de procesare şi al comisionului de administrare, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, instanţa de apel a reţinut corect că nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/22.08.2007 nu interzicea perceperea unui comision de procesare credit ori a unui comision de administrare credit.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că: "art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de procesare şi de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Potrivit art. 6.1 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x/22.08.2007, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de procesare de 1,5%, calculat la valoarea creditului, plătibil integral la data tragerii creditului şi un comision de administrare lunară a creditului, de 0,2%, aplicat la valoarea soldului creditului, achitat la data scadenţei fiecărei rate lunare.

Prin urmare, aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de procesare şi de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Nu în ultimul rând, se reţine că ambele instanţe anterioare au reţinut caracterul nenegociat al contractelor de credit, astfel încât criticile recurenţilor sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a C.J.U.E. relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata celor două comisioane, recurenţii au invocat şi prevederile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004.

În primul rând, instanţa de recurs constată, în acord cu cele reţinute de judecătorii din apel, că textele de lege pretins încălcate nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună- credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi relative la neprecizarea în contract a scopului pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind faptul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Din această perspectivă, se reţine că, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu sunt aplicabile litigiului de faţă, ce are ca obiect o cerere promovată direct de către consumatori împotriva unui profesionist, în condiţiile art. 14 din aceeaşi lege.

Totodată, criticile recurenţilor privind aplicarea dispoziţiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999 în sensul aplicării formulei propuse de aceştia nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, aşa cum rezultă din textul actului normativ invocat, indicele de referinţă aplicabil ar fi trebuit să fie deja menţionat în contract, iar, pe de altă parte, instanţele anterioare au constatat deja caracterul abuziv al clauzei 4.3 teza a II-a din contractului de credit nr. x/22.08.2007, reţinând că nu s-a indicat în mod clar modul de determinare a indicelui de referinţă.

Prin urmare, critica recurenţilor urmăreşte modificarea unilaterală a clauzei 4.3 din contract, deşi nici legea şi nici contractul nu conţin o prevedere în acest sens, care să permită intervenţia instanţei în acordul de voinţă al părţilor.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii nu exista o astfel de dispoziţie supletivă.

Înalta Curte face trimitere la hotărârea din 25 noiembrie 2020, pronunţată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că: "[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor […]".

Prin urmare, ipotezele în care instanţele naţionale pot acorda părţilor posibilitatea de a negocia (nu de a accepta clauze impuse de instanţă) în privinţa unui mod de calcul al dobânzii, ca şi remediu pentru înlăturarea consecinţelor deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca, sunt acelea în care, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părţi nu mai poate continua, situaţia nefiind incidentă în speţă.

În plus, aşa cum s-a arătat, recurenţii-reclamanţi nu au solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceştia, însă, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a reţinut că, "atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa naţională nu poate să completeze acest contract modificând conţinutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Prin urmare, şi această critică va fi respinsă ca nefondată.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), stabilizare curs la data contractării creditului şi convertire în moneda naţională a creditului, recurenţii au invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 5.1 din contractul de credit nr. x/22.08.2007 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual norme legale supletive, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că această clauză denumită de recurenţi de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, aşa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de părţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că invocarea teoriei impreviziunii de către apelanţii reclamanţi s-a făcut în sprijinul argumentării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar contestate şi în scopul obţinerii îngheţării cursului de schimb valutar CHF – leu de la data încheierii contractului, fără a învesti instanţă cu o cerere distinctă în acest sens. Totodată, a reţinut că nu a fost administrată nicio dovadă care să probeze condiţiile de admisibilitate ale teoriei impreviziunii, astfel cum rezultă acestea din Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017.

Instanţa supremă reţine că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp cu clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF – Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

II. În motivarea recursului propriu, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă C. S.A. a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x/22.08.2007 privind evoluţia dobânzii variabile.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 22 august 2007 în ce priveşte criteriul de evoluţie al indicelui de referinţă (în funcţie de evoluţia pieţei financiare), reţinând că această clauză privind dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, fără a fi enumeraţi expres care sunt indicatorii pieţei financiare care ar putea fluctua, reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. A mai reţinut instanţa că o astfel de clauză este abuzivă întrucât transformă convenţia de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea contractului, doar determinabilă în funcţie de evoluţia unor indici nespecificaţi în contract.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, instanţa supremă reţine că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 22 august 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, faţă de clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit, referitoarea la evoluţia dobânzii variabile, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Susţinerea recurentei-pârâte privind dovada negocierii clauzei este o chestiune de fapt, analizată prin hotărârea primei instanţe şi menţinută prin decizia pronunţată de instanţa de apel, care a menţionat că îşi însuşeşte în totalitate argumentele expuse de instanţa de fond cu privire la clauza 4.3 din contractul de credit. De asemenea, aspectele legate de transparenţa clauzei contestate şi afirmarea lipsei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, se remarcă faptul că recurenta-pârâtă reiterează cele susţinute în fazele procesuale anterioare, privind exemplificarea modului de aplicare a unor indici de variaţie a dobânzii contractuale, însă, pe lângă aspectele de alegată netemeinicie pe care le evidenţiază, instanţa supremă constată ca fiind corectă reţinerea instanţei de apel în sensul că argumentele şi explicaţiile cuprinse în motivele de apel nu pot completa clauza a cărei nulitate s-a constatat, în lipsa includerii acestora în contract.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, această clauză care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită reclamantei să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, modul de calcul al dobânzii variabile avut în vedere la încheierea contractului, deşi prezentat în cuprinsul motivelor de apel, nu se regăseşte în conţinutul contractului de credit, prin urmare, suma totală de rambursat nefiind cunoscută la semnarea convenţiei de credit.

Este greşită alegaţia recurentei-pârâte conform căreia, la 22 august 2007, legea nu impunea includerea unor elemente de cost în conţinutul clauzei privind dobânda variabilă, de vreme ce prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impuneau precizarea unui motiv întemeiat în contract, pentru modificarea unilaterală a contractului şi, totodată, condiţia informării clientului, care să aibă posibilitatea de a continua sau rezilia imediat contractul.

Or, corect a reţinut instanţa de apel că, raportat la dispoziţiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este îndeplinită condiţia prevederii în contract a posibilităţii rezilierii contractului în situaţia în care reclamanta nu este de acord cu noua valoare a dobânzii variabile. Totodată, faţă de apărarea recurentei-pârâte în sensul că reclamanţii au posibilitatea de a rezilia contractul oricând prin rambursarea anticipată a creditului, se reţine că cele două noţiuni sunt diametral opuse, respectiv rezilierea contractului reprezintă o sancţiune aplicabilă în cazul intervenirii culpei unei părţi în derularea contractului, pe când rambursarea anticipată este o formă de executare a contractului mai înainte de termenul stipulat.

Critica referitoare la soluţia pronunţată asupra implementării actului adiţional de transpunere a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, vizează aspecte de netemeinicie.

Deşi recurenta-pârâtă invocă încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 95 şi de art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 şi respectiv de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, prin argumentele expuse, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului.

Recurenta-pârâtă urmăreşte, astfel, să obţină o nouă reevaluare a situaţiei de fapt, cu privire la notificarea emisă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi la acceptarea tacită a actului adiţional.

Aspectele de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit – 23.10.2007): " (1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în actul juridic şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 – pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.3 teza a II-a din contract, "În primul an de creditare Rata anuală a dobânzii curente este de 3,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (indicele Libor, riscul de ţară, cheltuielile de logistică, costurile privind rezerva minimă obligatorie), reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1559A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Faţă de soluţia pronunţată, cum ambele părţi se găsesc în culpă procesuală în formularea recursurilor, va fi respinsă atât cererea formulată de recurenţii-reclamanţi cât şi cererea formulată de recurenta-pârâtă privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A împotriva deciziei civile nr. 1559A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondate.

Respinge cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.