Subcontractor payment dispute: validity of FIDIC notification clauses as suspensive conditions and sufficiency of civil appeal grounds

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată la 22.03.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, astfel cum a fost ulterior precizată, în procedura prealabilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtele Asocierea B. – C. S.R.L., B. şi C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la:

a) plata următoarelor sume de bani: 1.688.487,70 RON, respectiv 1.418.897,23 RON + TVA, cu titlu de preţ al lucrărilor executate conform situaţiei de lucrări (SIL) nr. 12; 825.137,49 RON, respectiv 693.392,85 RON + TVA, cu titlu de rest de plată din revendicarea nr. 1 pentru staţionarea echipamentelor; 687.280,58 RON, respectiv 577.546,71 RON + TVA, cu titlu de preţ al lucrărilor efectuate la depozitele de pământ; 73.019,12 RON, cu titlu de costuri directe şi indirecte în afara contractului, respectiv totalul cheltuielilor efectuate pentru edificarea depozitelor de pământ la km 54+700–55+200, executate în afara contractului, din care 69.874,76 RON reprezintă cheltuieli directe, iar 3.144,36 RON reprezintă cheltuieli indirecte; 143.073,38 RON, cu titlu de cost al unei linii de credit accesate la D. S.A.;

b) restituirea scrisorii de garanţie bancară de bună-execuţie nr. 15/CD125/PB din 19.01.2015, emisă de D. S.A. ori, în caz de refuz, hotărârea să ţină loc de original;

c) restituirea sumei de 45.441,54 RON, cu titlu de cotă de reţinere monetară, prevăzută la art. 5.4 din contractul părţilor;

d) plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor pretinse cu titlu de debit principal, calculată de la scadenţă până la data achitării lor integrale.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1350 C. civ. şi art. 194 C. proc. civ.

Pârâtele au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvenţională, astfel cum a fost ulterior precizată, s-a solicitat ca reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. următoarele sume de bani:

- 102.437,30 RON, cu titlu de costuri pentru efectuarea expertizelor şi pentru plata echipelor şi documentelor topografice;

- 456.478,50 RON, cu titlu de costuri aferente lucrărilor de remediere realizate de pârâte;

- 53.681,87 RON, cu titlu de costuri indirecte;

- dobânda legală aferentă acestor sume;

- 4.111.469,99 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531, art. 1538 şi urm. C. civ.

Prin încheierea din 22.01.2019, prima instanţă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Asocierii B. - C. S.R.L, invocată din oficiu. Prin aceeaşi încheiere, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a societăţii austriece B. cu privire la cererea reconvenţională, având în vedere precizarea acestei cereri făcute în procedura prealabilă, în cuprinsul căreia, prin cererea incidentală, s-a solicitat plata unei sume de bani numai către C. S.R.L.

Prin încheierea din 25.01.2019, prima instanţă a încuviinţat pentru reclamantă şi pentru pârâtele B. şi C. S.R.L., în parte, probele cu înscrisuri şi cu interogatoriu; a încuviinţat pentru pârâta C. S.R.L. probele cu înscrisuri şi parţial cu interogatoriu în susţinerea cererii reconvenţionale; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei şi a terţului Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la depunerea înscrisurilor indicate în cererea de chemare în judecată; a respins întrebările nr. 2, 6 şi 7 din interogatoriile propuse de reclamantă; a respins întrebările nr. 9, 10, 13 şi 14 din interogatoriul propus de pârâta C. S.R.L.; a respins proba testimonială solicitată de reclamantă ca neconcludentă; a respins proba testimonială solicitată de pârâtele B. şi C. S.R.L., în parte, ca nepertinentă şi în parte, ca neutilă; a respins probele cu raportul de expertiză tehnică specialitatea căi ferate drumuri şi poduri şi cu raportul de expertiză contabilă, ca neutile.

Prin sentinţa civilă nr. 2010 din 5 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat, în solidar, pârâtele C. S.R.L. şi B. să plătească reclamantei suma de 1.688.487,70 RON, cu titlu de preţ al lucrărilor incluse în situaţia de lucrări nr. x; suma de 825.137,49 RON, cu titlul de rest de plată datorat în temeiul revendicării nr. 1 şi dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesionişti aferentă acestor sume, calculată începând cu data de 14.03.2018 până la data achitării efective a debitului principal; a obligat, în solidar, pârâtele C. S.R.L. şi B. să plătească reclamantei suma de 28.741,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea reconvenţională.

Prin încheierea din 17.12.2019, a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de Asocierea B. - C. S.R.L., prin Lider de Asociere C. S.R.L.

II. Soluţia instanţei de apel

Reclamanta A. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 2010 din 05.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii şi a capetelor de cerere care au fost respinse.

Pârâtele Asocierea B. - C. S.R.L. prin Lider de Asociere C. S.R.L., B. şi C. S.R.L. au formulat apel împotriva încheierilor de şedinţă din 22.01.2019 şi 25.01.2019 şi a sentinţei civile nr. 2010 din 05.07.2019, precum şi a încheierii de îndreptare eroare materială din 17.12.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, solicitând schimbarea în parte a încheierii din 22.01.2019, în sensul respingerii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Asocierii; schimbarea în parte a încheierii din 25.01.2019, în sensul încuviinţării probelor solicitate, şi schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 2010/05.07.2019, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, al înlăturării considerentelor nelegale şi vătămătoare reţinute de prima instanţă, al reţinerii incidenţei prevederilor art. 358 C. proc. civ. şi al admiterii în tot a cererii reconvenţionale.

Prin decizia civilă nr. 856A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2010/05.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-pârâte Asocierea B. – C. S.R.L., B. şi C. S.R.L. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2019 şi a încheierii din 25 ianuarie 2019.

Prin aceeaşi decizie, a admis apelul declarat de apelantele-pârâte Asocierea B. – C. S.R.L., B. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2010/05.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că dobânda penalizatoare la plata căreia sunt obligate pârâtele este de 2,25% pe an, iar nu dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesionişti.

Totodată, au fost înlăturate considerentele de la pct. IV par. 17-23 din sentinţa civilă nr. 2010 din 5 iulie 2019, care au fost înlocuite cu propriile considerente ale instanţei de apel; a menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-pârâte împotriva încheierii din 17 decembrie 2019, a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către apelantele-pârâte a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi a fost respinsă, în rest, cererea apelantelor-pârâte privind cheltuielile de judecată.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

1.1. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat casarea parţială a deciziei atacate, în sensul admiterii pretenţiilor respinse de prima instanţă şi de instanţa de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a reiterat în mare parte susţinerile din cuprinsul cererii de apel, solicitând chiar "schimbarea în parte a sentinţei atacate".

Astfel, cu privire la cele două halde executate de recurentă în afara şantierului, recurenta a susţinut că pârâtele au recunoscut executarea lucrărilor de către recurentă, pe cheltuiala acesteia, şi că pârâtele, fie au încasat suma de bani de la beneficiar (C.N.A.I.R.), fie au remediat eroarea de estimare cu privire la pământul excavat, chestiuni menţionate în caietul de sarcini.

Recurenta arată că instanţa de fond a reţinut că şi aceste 2 halde au fost executate de recurentă, pe cheltuială proprie, însă a respins solicitarea de obligare a pârâtelor la plată, pe motiv că pretenţia a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi a menţionat că recurenta are deschisă calea acţiunii întemeiată pe răspundere contractuală, soluţie păstrată şi de instanţa de apel.

Recurenta învederează că aceste 2 halde au fost executate în afara şantierului, obiectul contractului fiind lucrările din cadrul şantierului reprezentat de Tronsonul 4 din Autostrada Sebeş-Turda, întrucât intimatele au efectuat calcule eronate cu privire la cantitatea de pământ excavat, indicând 5 locaţii în interiorul şantierului, însă pentru celelalte două nu au mai putut identifica locaţii în interiorul şantierului (pentru care să primească autorizaţii).

Arată recurenta că, fiind o chestiune interpretabilă, a indicat ca temei îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât obiectul contractului îl constituie doar şantierul aşa cum este identificat în contractul dintre părţi, la capitolul "obiectul contractului", însă acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea contractuală, în principal, adică pe art. 1350 C. civ., indicând ca temei şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Evocând dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., recurenta susţine că, din moment ce instanţa a constatat că are dreptul la încasarea sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor pentru haldele executate în afara şantierului, trebuia să oblige pârâtele la plata acestor sume.

Susţine că, în cazul în care situaţia ar rămâne în modul soluţionat de instanţa de fond, ar fi nevoită recurenta să deschidă un nou proces, cu acelaşi obiect, dar întemeiat numai pe răspunderea contractuală (temei indicat şi în prezenta acţiune), ceea ce ar presupune costuri suplimentare şi ar reprezenta o prejudiciere a acesteia prin tergiversarea încasării sumei care i se cuvine.

Sub un al doilea aspect, al cheltuielilor bancare, precizează recurenta că, este adevărat că accesarea unei linii de credit este o decizie unilaterală, dar decizia trebuie privită în concordanţă cu obligaţiile de plată ale celeilalte părţi. Or, în speţă, intimatele sunt de drept în întârziere, fiind cert că toate cheltuielile aferente sumei neachitate după scadenţă constituie prejudiciu, ca afect al legii. Arată că linia de credit este a societăţii, nu este per lucrare, iar suma nu reprezintă o sancţiune, ci prejudiciu reprezentat de cheltuiala pe care recurenta a avut-o. Consideră determinantă poziţia pârâtelor, care nu au contestat valoarea solicitată.

O a treia critică are în vedere restituirea scrisorii de garanţie nr. 15/CD/125/PB din 19.01.2015.

Astfel, recurenta arată că, potrivit dispoziţiilor instanţei de fond, însuşite de instanţa de apel, are dreptul la restituirea a 50% din valoarea scrisorii de garanţie la terminarea lucrărilor, iar 50% la expirarea perioadei de graţie.

Menţionează recurenta şi că pârâtele au denunţat unilateral contractul după o lună de la SIL 11, care a fost recepţionat fără obiecţiuni sau măsuri de îndeplinit, aşa cum rezultă din procesul-verbal şi plătit, aşa cum rezultă din emiterea certificatului de plată şi ordinului de plată.

Recurenta invocă faptul că nu s-a avut în vedere esenţa problemei şi modul de operare al intimatelor, respectiv denunţarea contractului şi implicit a faptului că, din punctul recurentei de vedere, nu se mai poate vorbi de recepţia la terminarea lucrărilor, cât şi faptul că s-a intervenit asupra lucrărilor fără încunoştinţarea recurentei. Or, susţine aceasta, momentul SL 12 este considerat ca fiind cel de terminare a lucrării, interpretare în acord cu care instanţa de fond ar fi trebuit să dispună restituirea a cel puţin 50% din sumă, ori să considere că recurenta nu are nicio legătură cu recepţia finală, situaţie în care trebuia să i se restituie scrisoarea de garanţie integral.

În opinia recurentei, trebuie avut în vedere că, dacă SL 12 este considerată situaţie finală de lucrări, recepţia lucrării aferente acelei perioade de o lună s-a făcut cu ocazia constatării făcute de echipele mixte; celelalte recepţii au fost aferente fiecărei SIL. Totodată, susţine recurenta că, în condiţiile în care s-a intervenit asupra lucrărilor, garanţia o acordă societatea care a verificat, preluat lucrarea fără obiecţiuni şi a finalizat-o; ca regulă de ordin general, garanţia operează numai în condiţiile stipulate de producător/prestator, orice intervenţie făcută în afara contractului sau fără încunoştinţarea şi participarea recurentei ducând la pierderea garanţiei.

Mai arată că instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 6.8 din contract, chestiune însuşită şi de instanţa de apel, garanţia de bună execuţie se raportează la întocmirea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. Astfel, recurenta susţine că la acel moment a devenit terţă parte, nu a fost invitată să participe la recepţia de la terminarea lucrărilor şi nu a efectuat lucrările finale, fiindu-i, deci, imposibil să depună acel proces-verbal încheiat între pârâte şi C.N.A.I.R., cu participarea altui constructor.

Susţine recurenta că, întrucât a fost scoasă de pe şantier, iar contractul acesteia s-a încheiat, nu mai are niciun rol în recepţia finală şi nu poate fi ţinută responsabilă de calitatea lucrărilor făcute de altă societate. Aşadar, în momentul în care pârâtele au luat decizia de a interveni asupra lucrării fără participarea recurentei, deci cu încălcarea dispoziţiilor contractuale privind convocarea şi constatarea unor eventuale lucrări neconforme în prezenţa echipelor mixte, au pierdut garanţia.

Se mai arată că nu s-a restituit nici cota prevăzută în contract de 50%, pentru care termenul a ajuns la scadenţă.

Se solicită să se aibă în vedere că, potrivit contractului, recepţia de la SL 12 nu este recepţia finală, situaţie în care termenul ar fi de 15 zile, nu de 84. Potrivit contractului, recepţia finală se efectuează la terminarea lucrărilor, însă intimatele, pentru a nu plăti, au denunţat unilateral contractul în momentul în care lucrările erau finalizate în proporţie de peste 90%, însă nu erau terminate.

Recurenta apreciază că instanţele de fond şi de apel au făcut o confuzie în ce priveşte dispoziţiile contractuale. Consideră că este criticabilă combinarea celor două proceduri prevăzute în contract, întrucât instanţele fac trimitere la termenul de 84 zile, dar cu menţiunea că acel proces-verbal, semnat "fără obiecţiuni sau măsuri de îndeplinit" nu ar fi cel final, or, dacă nu e final, e interimar, iar termenul este de 15 zile, cu efecte asupra garanţiei.

Cu privire la suma pe care a solicitat-o ca reţinere monetară, arată că instanţa de fond a reţinut corect că aceasta a fost în cuantum total de 50.000 RON, însă motivul pentru care a respins pretenţia recurentei este nefondat, respectiv că a solicitat o sumă mai mică decât cea menţionată, respectiv 45.441,54 RON, sens în care a constatat o diferenţă între cele două sume.

Susţine recurenta că legea sancţionează situaţia în care ar fi solicitat mai mult decât i se cuvine, însă nimic nu o împiedică să ceară mai puţin, chestiune care este la aprecierea creditorului.

Invocă faptul că instanţa de fond, cât şi cea de apel a făcut o eroare, confundând practic reţinerea monetară cu garanţia, sens în care arată că reţinerea monetară a fost facturată şi este legată strict de situaţiile interimare de lucrări, motiv pentru care şi intimatele au fost de acord cu compensarea unei părţi din suma datorată.

Însă, se susţine că suma este cea reală, cuvenită, întrucât pentru diferenţă au existat compensări. Pe de altă parte, arată că, în momentul în care instanţa a reţinut că acest cuantum, în lipsa altor precizări, se apreciază ca fiind total, în baza aceluiaşi raţionament, trebuia să i se acorde cel puţin jumătate. Susţine că acesta este motivul pentru care nici pârâtele nu au contestat suma, condiţie în care instanţa de fond trebuia doar să ia act de poziţia părţilor.

Instanţa de apel modifică, în parte, considerentele şi, pe de o parte, susţine că nu există dovada, aspect criticabil, întrucât suma este evidenţiată prin factura depusă la dosar, exact cu această menţiune, iar, pe de altă parte, face confuzie cu scrisoarea de garanţie.

Referitor la dobânda penalizatoare, arată recurenta că a solicitat-o clar la punctul 6 din cererea de chemare în judecată, făcând referire la dobânda penalizatoare aplicabilă între profesionişti, cu indicarea actului normativ incident, respectiv O.U.G. nr. 13/2011, estimând chiar suma, în vederea timbrării, la 500 RON.

Apreciază că motivarea instanţei de apel este deficitară, întrucât se referă la faptul că reclamanta ar fi dorit să achite o taxă de timbru redusă, însă aceasta a apreciat suma, având în vedere perioada scurtă de timp dintre data facturii şi data introducerii acţiunii în instanţă, cu luarea în considerare a perioadei de 30 de zile prevăzute de actul normativ indicat.

1.2. Pârâtele B. şi C. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 856A din 17.07.2020 şi a încheierii de şedinţă din 26.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, precum şi înlăturarea considerentelor vătămătoare reţinute prin decizia atacată şi criticate prin prezenta cale de atac şi înlocuirea cu propriile considerente ale instanţei de recurs.

1.2.1. Recurenta pârâtă-reclamantă C. S.R.L. a criticat pentru nelegalitate soluţia instanţei privind cererea reconvenţională.

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţinând că nelegalitatea deciziei atacate rezultă din interpretarea şi aplicarea eronată a art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 C.E.D.O., a art. 21 din Constituţia României şi a art. 193 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând în mod nelegal necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile de către pârâta-reclamantă şi blocând astfel accesul la justiţie al acestei părţi.

După evocarea art. 193 C. proc. civ., recurenta arată că obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu poate rezulta decât dintr-o dispoziţie legală, iar nu dintr-un acord de voinţă al unor persoane particulare, cum în mod nelegal a stabilit instanţa de apel.

Pe de altă parte, recurenta arată că C. S.R.L. a trimis notificări şi adrese către A. privind pretenţiile acesteia decurgând din neexecutarea corespunzătoare a contractului dintre părţi, cărora instanţa de apel a refuzat în mod nelegal să le acorde valoarea cuvenită, arătând, nemotivat, că acestea nu pot fi avute în vedere. Interpretarea nelegală a acestor adrese de către instanţa de apel aduce atingere însăşi esenţei dreptului de acces la un tribunal, în opinia recurentei.

Mai arată recurenta că, şi dacă s-ar admite că o asemenea restrângere este justificată de existenţa contractului părţilor, prin raportare la prevederile exprese ale art. 193 C. proc. civ. interpretarea instanţei de apel nu poate trece testul proporţionalităţii, iar contractul FIDIC nu poate fi considerat "lege", în sensul normei legale anterior menţionate. Sub-clauza 2.5 este eminamente o dispoziţie contractuală care nu poate adăuga la art. 193 C. proc. civ. şi nici nu poate bloca accesul la justiţie al părţilor.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 10 C. civ. privitoare la interzicerea analogiei.

Astfel, recurenta arată că, pentru a reţine netemeinicia cererii reconvenţionale, instanţa de apel argumentează în sensul existenţei unei pretinse nerespectări a unei proceduri contractuale, cu consecinţa practică a decăderii recurentei din dreptul de a emite pretenţii de despăgubire în raporturile cu subantreprenorul, în ciuda inexistenţei vreunui termen de decădere reglementat în lege sau în raporturile contractuale dintre părţi şi în ciuda faptului că recurenta a trimis o serie de adrese privind pretenţiile sale împotriva A.. Prin urmare, instanţa de apel a intervenit în clauzele contractuale cu ignorarea art. 1270 C. civ.

Recurenta mai arată că, în realitate, sub-clauza 2.5 nu impune transmiterea revendicării de către beneficiar într-un termen predeterminat care ar putea fi calificat drept termen de decădere, în acest sens instanţa adăugând în mod nelegal la contractul încheiat între părţi.

Procedând la aplicarea unei sancţiuni care nu este prevăzută de niciun act normativ, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 10 C. civ., privind interzicerea analogiei.

Deşi, în opinia recurentei, sub-clauza 2.5 nu este aplicabilă raportului dintre părţile contractului de prestări servicii, în plus, C. S.R.L. invocă faptul că a transmis către A. mai multe notificări în care au fost menţionate sumele pretinse în prezenta cauză (adresele x/29.09.2017, y/23.20.2017 şi w/12.01.2018).

Totodată, susţinând că A. a împiedicat aplicarea şi finalizarea procedurii impuse de art. 6.6 din contractul de subantrepriză, recurenta mai arată că raportarea instanţei de apel la termenul de 84 de zile reglementat de art. 6.6. din contract pentru a completa sub-clauza 2.5 este vădit nelegală, instanţa modificând, în fapt, conţinutul clauzelor agreate de părţi şi finalitatea avută în vedere de acestea.

În continuare, recurenta detaliază demersurile efectuate în vederea notificării A. cu privire la pretenţiile PORR, pe tot parcursul executării contractului şi anterior formulării cererii reconvenţionale, considerând că finalitatea sub-clauzei 2.5 a fost atinsă în cauză.

1.2.2. Recurentele pârâte B. şi C. S.R.L. au criticat pentru nelegalitate soluţia instanţei privind obligarea acestora la plata lucrărilor incluse în SIL 12, apreciind că decizia este pronunţată cu interpretarea greşită a legii, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 1270, art. 1266, art. 1350, art. 1517, art. 1534 şi art. 1556 C. civ.

Astfel, sub un prim aspect, contrar considerentelor instanţei de apel potrivit cărora societăţile PORR au acţionat contrar art. 1170 C. civ. şi art. 6.6. din contract, recurentele arată că nu sunt ţinute de îndeplinirea obligaţiilor contractuale în cazul în care cocontractantul nu şi-a îndeplinit la rândul său obligaţiile din contractul sinalagmatic.

Arată recurentele că instanţa de apel a omis conţinutul efectiv al adresei x/30.08.2016, potrivit căreia necesitatea efectuării unei serii de intervenţii suplimentare la lucrări rezultă din expertiza tehnică pusă la dispoziţie de către A. la 01.07.2016, această adresă cuprinzând concluzia corespondenţei dintre părţi anterioară transmiterii acesteia, referitoare la necesitatea ca A. să repare ceea ce a executat defectuos, neconformitate ce împiedică finalizarea reviziei tehnice extinse şi financiare conform art. 6.6 din contract.

Or, susţin recurentele, soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 1266 şi 1270 C. civ. raportat la art. 6.6 din contract atât timp cât confirmă că A. nu ar avea o obligaţie proprie de a participa la revizia extinsă financiară şi tehnică, deşi art. 6.6 reţinut de instanţa de apel menţionează expres: "părţile vor realiza o revizie extinsă din punct de vedere al execuţiei şi din punct de vedere financiar, iar factura se va înainta în baza rezultatelor acestei revizii".

Totodată, se invocă şi pronunţarea soluţiei cu încălcarea art. 1517, art. 1534 şi art. 1350 C. civ., întrucât instanţa de apel recunoaşte A. posibilitatea de a beneficia de pe urma propriei sale culpe. Prin urmare, se susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală cât timp se impută exclusiv PORR o obligaţie ce aparţinea deopotrivă şi A., imposibilitatea efectuării reviziei tehnice şi financiare extinse fiind imputabilă reclamantei.

Recurentele-pârâte mai susţin că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat critica invocată de acestea, potrivit căreia revizia tehnică şi cea financiară nu au fost realizate din culpa A., care a transmis dovada neconformităţii lucrărilor sale la 01.07.2016 şi până la 30.08.2016 nu a remediat aceste neconformităţi în termenul de 84 de zile.

În plus, recurentele arată că soluţia instanţei de apel se bazează pe o motivare contradictorie, secţiunea 17.4 din cuprinsul deciziei recurate încălcând art. 425 C. proc. civ., în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, deşi instanţa reţine în cuprinsul pag. 28, paragraful 9, că revizia extinsă era o obligaţie a părţilor din punct de vedere al execuţiei şi din punct de vedere financiar, ulterior analizează exclusiv adresa x/30.08.2016 fără a motiva de ce obligaţia de colaborare a A. nu prezintă importanţă şi nu se impunea a fi îndeplinită. Sub acest aspect, în opinia recurentelor, decizia atacată este profund contradictorie, fiind neclar de ce partea care pretinde sumele de bani este scutită de dovada îndeplinirii condiţiilor art. 1350 C. civ. şi de îndeplinirea obligaţiilor sale corelative de a realiza revizia extinsă şi de a prezenta antreprenorului PORR dovada efectuării conforme a lucrărilor.

Pe de altă parte, arată că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că recurentele nu ar fi contestat sumele pretinse de reclamantă, atât timp cât acestea s-au indicat ca nedatorate, solicitându-se respingerea pretenţiilor reclamantei, iar legea nu impune un anumit format de contestare, cererea de respingere prezentând poziţia părţii de contestare integrală a pretenţiilor părţii adverse.

O altă critică a recurentei, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. priveşte nemotivarea soluţiei de negare a dreptului PORR de a opune excepţia de neexecutare a contractului.

Din acest punct de vedere, se arată că instanţa de apel menţionează că excepţia de neexecutare ar fi trebuit invocată în condiţiile stabilite de părţi prin contract, inclusiv prin anexele acestuia, dar nu menţionează care sunt condiţiile contractuale suplimentare pe care PORR nu le-ar fi respectat, de unde rezultă cu exactitate aceste condiţii şi cum ar fi trebuit ele aduse la îndeplinire.

Pe de altă parte, susţin recurentele că art. 6.6 din contract nu impune condiţii suplimentare celor din art. 1556 C. civ. pentru opunerea excepţiei de neexecutare. Astfel, arată că, instanţa de apel, cu încălcarea art. 1270 şi art. 1556 C. civ., a reţinut necesitatea îndeplinirii unor condiţii neprevăzute nici de lege şi nici de dispoziţiile contractuale reglementate de art. 6.6 din contract, fiind incident şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce priveşte încetarea contractului de subantrepriză, recurentele susţin că soluţia instanţei de apel şi considerentele reţinute sunt nelegale, fiind pronunţate cu încălcarea art. 1270 raportat la art. 1266 alin. (2) C. civ., raportat la art. 8.2 şi art. 3.3 din contractul de subantrepriză, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi impunându-se modificarea considerentelor conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se arată că, potrivit art. 8.2 lit. b) coroborat cu art. 3.3 din contract, raportat la art. 1266 şi art. 1270 C. civ., rezilierea contractului de subantrepriză comunicată conform 8.2 va produce inclusiv efectele prevăzute de contractul principal. Aplicarea art. 8.2 din contract nu exclude incidenţa sub-clauzei 15 din contractul principal, posibilitatea rezilierii şi rezilierea efectivă de către antreprenorul general trebuind să aibă un regim unitar, logic şi coerent.

Astfel, recurentele critică excluderea sub-clauzei 15 de la aplicare motivat de faptul că nu a fost inclus acest articol în cuprinsul notificării x/17.05.2016, ceea ce echivalează cu neaplicarea dispoziţiilor contractuale de către instanţa de apel şi încălcarea forţei obligatorii a contractului şi nesocotirea voinţei concordante a părţilor aflate în conflict.

Totodată, se invocă şi incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, motivarea instanţei asupra încetării contractului de subantrepriză fiind contradictorie faţă de motivarea instanţei asupra cererii reconvenţionale, în condiţiile în care, în cazul cererii reconvenţionale se aplică în mod automat contractul principal şi se completează cu cel de subantrepriză, iar în cazul încetării această completare nu mai operează.

1.2.3. Recurentele pârâte B. şi C. S.R.L. au criticat pentru nelegalitate soluţia instanţei privind obligarea acestora la plata sumelor incluse în Revendicarea nr. 1, ca fiind pronunţată cu interpretarea greşită a legii, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentele invocă încălcarea art. 1270, art. 1266 alin. (2), art. 1400 şi art. 1404 C. civ., instanţa de apel reţinând în mod nelegal inexistenţa acordului reclamantei pentru plata revendicării nr. 1, integral, numai după plata diferenţei de către C.N.A.I.R. a lucrărilor către PORR.

În primul rând, arată recurentele, reţinerea instanţei potrivit căreia mecanismul revendicărilor este unul important şi respectarea lui ar fi împiedicat existenţa unor contestaţii la SIL 12, este contrară dispoziţiilor art. 6.6 din contract şi art. 1270 C. civ., care impun un anumit regim juridic al situaţiei finale de lucrări.

În al doilea rând, se susţine că instanţa de apel modifică natura juridică a situaţiilor de lucrări fără temei legal sau contractual, cu încălcarea art. 1266 şi 1270 C. civ., atribuind acestor situaţii efectele unor procese-verbale de recepţie.

Includerea în contractul de subantrepriză a unei clauze exprese de litigii, respectiv de soluţionare a conflictelor intervenite între părţi, care stabileşte neechivoc recurgerea la instanţa de judecată, derogând în mod clar de la modalitatea de soluţionare stabilită prin contractul principal, nu permite alterarea mecanismului din contractul principal de către instanţa de apel şi impunerea acestuia în cauză contrar voinţei concordante a părţilor contractuale. Prin urmare, susţin recurentele, faptul că A. a comunicat pretenţii prin notificări, pe care le-a numit "revendicări", nu schimbă prioritatea de aplicare a clauzei relative la litigii din contractul de subantrepriză şi derogarea clară şi neechivocă de la mecanismul de soluţionare a disputelor prevăzut de contractul principal.

În al patrulea rând, se arată că decizia este pronunţată cu încălcarea art. 1400 C. civ. raportat la art. 1270 şi art. 1266 C. civ., privind acceptul condiţionat al lui PORR cu privire la revendicarea nr. 1 emisă de A., precum şi cu încălcarea art. 249-250 C. proc. civ. şi art. 327 şi art. 329 C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Pentru început, recurentele redau două paragrafe din adresa nr. x/15.09.2015 şi din anexa 1 la această adresă şi concluzionează că modalitatea în care a înţeles să acţioneze A., urmare a primirii adresei x/25.05.2015, respectiv de a storna factura nr. x/17.09.2015 şi de a emite o nouă factură la 28.02.2018, dă naştere unei prezumţii simple ce confirmă acordul părţilor asupra sumelor de plată şi momentul la care se va putea face plata.

Pe de altă parte, suma aferentă revendicării nr. 1 este defalcată conform acordului părţilor anterior menţionat şi în cuprinsul Anexei 7C la actul adiţional nr. x, menţionându-se o sumă de 500.000 RON şi o sumă distinctă de aproximativ 693.393 RON. Fără temei legal sau contractual, instanţa de apel impune o condiţie de existenţă şi de probatoriu al acordului intervenit între părţi, respectiv aceea de a se fi menţionat condiţia în cuprinsul unei anexe pur numerice, care pentru nicio categorie de sume din cuprinsul său nu indică detalii legale şi condiţionări. Astfel, susţin recurentele, instanţa de apel a modificat acordul de voinţă al părţilor şi a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a normelor de drept material, încălcând şi normele procedurale privind probele ce pot fi folosite de părţi pentru a-şi dovedi pretenţiile.

1.2.4. O ultimă critică, subsumată de recurente cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., priveşte soluţia instanţei privind probatoriul ce se impunea a fi administrat în apel, precum şi de către instanţa de fond.

Din acest punct de vedere, recurentele arată că, prin încheierea din 26.06.2020, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse de părţi la dosarul cauzei, apreciind că restul probatoriului propus de PORR ar putea fi administrat exclusiv după admiterea apelului.

În acest sens, recurentele arată că nu există o interdicţie a administrării probei cu martori în litigii precum cel dedus judecăţii, iar în faţa primei instanţe A. nu s-a opus administrării probei cu martorii E. şi F., prin raportare la calitatea acestora în cadrul executării contractului sau relaţiilor acestora cu societăţile PORR. Totodată, arată că soluţia instanţei bazată inclusiv pe faptul că nu ar fi existat acordul reclamantei pentru administrarea probei cu cei doi martori nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind încălcate dispoziţiile art. 13 şi art. 14 C. proc. civ.

De asemenea, se mai susţine că, prin respingerea probei cu expertiza căi ferate, drumuri şi poduri a fost încălcat dreptul recurentelor de a-şi proba apărările.

În final, recurentele contestă considerentele instanţei de apel potrivit cărora nu ar fi contestat întinderea pretenţiilor A. pentru că nu s-ar fi indicat valoarea la care ar fi trebuit facturate lucrările, nu s-a contestat preţul.

2. Soluţionarea recursului reclamantei A. S.A.:

Prin încheierea din 05 octombrie 2021, pronunţată în completul de filtru, a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, excepţie invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare. De asemenea, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva aceleiaşi decizii şi încheierii din 26 iunie 2020.

S-a reţinut, în esenţă, că, prin cererea de recurs, nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii "intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu s-au invocat norme de drept material care să fi fost încălcate sau aplicate greşit.

În plus, criticile nu pot fi încadrate nici în alt motiv de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece:

(i) majoritatea susţinerilor din cererea de recurs reprezintă reluarea fidelă a cuprinsului cererii de apel, deşi instanţa de apel a adus argumente punctuale pentru a înlătura criticile apelantei-reclamante, iar recurenta nu a dezvoltat motive de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei de apel;

(ii) susţinerile din cererea de recurs conţin critici de netemeinicie, prin care se tinde, în realitate, fie la reevaluarea probatoriului, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele devolutive, fie la verificarea modului de aplicare a clauzelor contractuale.

Referitor la pretenţiile aferente celor două halde executate în afara şantierului, susţinerile reclamantei din apel au fost înlăturate cu motivarea că respectivul capăt de cerere a fost întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, nu pe răspunderea contractuală, iar aplicarea prevederilor art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. în sensul recalificării cauzei cererii ar duce la inutilitatea art. 1348 C. civ.. Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici în raport de aceste argumente.

Cu privire la cheltuielile bancare, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a probat că prelungirea liniei de credit peste durata iniţial convenită este consecinţa directă a neîndeplinirii de către pârâte a obligaţiilor de plată. Criticile recurentei tind să contrazică concluzia instanţei asupra unui aspect de fapt, fiind de netemeinicie.

Cu privire la restituirea scrisorii de garanţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a probat îndeplinirea condiţiilor contractuale prevăzute de clauza 6.8, respectiv că riscul pentru vicii ascunse este minim şi că perioada de garanţie a lucrărilor executate de antreprenorul general a expirat. Criticile recurentei se rezumă la conduita contractuală a părţilor şi la aplicarea clauzelor contractuale privind termenele de verificare/obiecţiuni a situaţiilor de lucrări, fără a se invoca încălcarea vreunei norme de drept material.

Cu privire la suma solicitată ca reţinere monetară, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit cât i s-ar cuveni pentru a beneficia de restituirea a jumătate din suma reţinută, în condiţiile art. 6.7 din contract. Singura critică pertinentă a recurentei, potrivit căreia suma este dovedită prin factura depusă la dosar, este în mod evident de netemeinicie.

Singura critică nouă, care nu are corespondent în cererea de apel, este cea referitoare la cuantumul dobânzii penalizatoare, însă această critică este străină de considerentele deciziei de apel, în care se reţine că reclamanta şi-a precizat capătul de cerere privitor la dobândă prin raportare la o valoare de 2,25% pe an, soluţia fiind consecinţa aplicării principiului disponibilităţii.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 489 alin. (2), art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

3. Analiza motivelor de casare invocate de pârâtele B. şi C. S.R.L.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

3.1. Criticile formulate de recurenta C. S.R.L. cu privire la soluţionarea cererii reconvenţionale sunt nefondate.

Recurenta C. S.R.L. pretinde încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul accesului la instanţă, prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 C. proc. civ.

Curtea a statuat că art. 6 alin. (1) garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, § 36).

În cauză, se constată că pârâta-reclamantă s-a putut folosi de acţiunile reglementate de sistemul judiciar intern în vederea analizării pretenţiilor afirmate, în legătură cu pretinse prejudicii produse în derularea raporturilor contractuale dintre părţi, formulând cererea reconvenţională respinsă ca neîntemeiată şi apoi critici pe calea apelului devolutiv împotriva acestei soluţii.

Instanţele de fond au respins cererea reconvenţională cu motivarea că nerespectarea de către pârâta-reclamantă a condiţiilor contractuale de formulare a revendicărilor/înştiinţărilor privind sumele pretinse în legătură cu contractul, care reprezintă cerinţe de fond, de natură convenţională, a produs efecte similare decăderii de drept material.

Aşadar, câtă vreme cererea reconvenţională nu a fost respinsă în temeiul unei excepţii procesuale de inadmisibilitate sau unui fine de neprimire, pe motivul neîndeplinirii unei proceduri prealabile prevăzute de lege, prevederile art. 193 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. De altfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a dat valoare de "lege" sub-clauzei 2.5 din condiţiile generale ale contractului principal, ci a precizat că prevederile acesteia "reprezintă mai mult decât o procedură prealabilă în sens procedural", în sensul că nerespectarea clauzei menţionate are ca efect ineficacitatea obligaţiei, iar nu împiedicarea exerciţiului dreptului la acţiune în sens procesual.

Faptul că instanţele de fond nu au analizat existenţa faptei ilicite contractuale imputate subantreprenorului, respectiv executarea necorespunzătoare şi/sau cu întârziere a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului nr. x/145A0001 din 14.09.2014, este consecinţa modului de aplicare şi interpretare a sub-clauzei 2.5 din condiţiile generale al contractului FIDIC, în sensul că nerespectarea mecanismului convenţional prevăzut pentru a revendica plata unor sume conduce la inexistenţa dreptului la despăgubire.

În aceste condiţii, a fost respectat dreptul la un proces echitabil, sub aspectul dreptului părţilor de a fi în mod real şi efectiv "ascultate", întrucât instanţele de fond au apreciat asupra pertinenţei argumentelor şi mijloacelor de probă ale pârâtei-reclamante.

Recurenta C. S.R.L. mai susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1270 şi art. 10 C. civ., întrucât a adăugat la clauza contractuală o sancţiune sau un termen de decădere neprevăzut de lege sau convenit de părţi.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, într-adevăr, sub-clauza 2.5 nu conţine un termen de decădere în sensul art. 2545 C. civ.. Instanţa de apel nici nu a reţinut aplicarea normei anterior menţionate, ci a arătat că nerespectarea condiţiilor contractuale are "consecinţe, "practic" similare decăderii".

Această inexactitate în calificarea juridică a sub-clauzei 2.5 nu reprezintă însă motiv de casare a deciziei, în condiţiile în care efectul reţinut de instanţele de fond constă, în esenţă, în ineficacitatea obligaţiei.

Sub-clauza 2.5 din condiţiile generale al contractului FIDIC este manifestarea principiului libertăţii contractuale prevăzut de art. 1169 C. civ. şi poate fi interpretată ca instituind o condiţie suspensivă, care depinde de voinţa creditorului, de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea obligaţiei, conform art. 1400 C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel nu a intervenit în acordul de voinţă al părţilor şi nici nu a aplicat prin analogie sancţiuni de drept civil, ci dimpotrivă, a realizat o corectă aplicare a principiilor libertăţii contractuale şi forţei obligatorii a contractului, dând eficienţă clauzei convenite de părţi, prin care obligaţia de despăgubire era condiţionată de transmiterea de către pârâta-reclamantă a înştiinţărilor/revendicărilor potrivit mecanismului contractual.

În ceea ce priveşte aplicarea în raportul contractual de subantrepriză a sub-clauzei 2.5 din condiţiile generale al contractului FIDIC încheiat de Asocierea PORR cu C.N.A.I.R., prin intermediul clauzei de trimitere prevăzute la art. 12.6 din contractul nr. x/145A0001 din 14.09.2014, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au consacrat ample considerente.

Recurenta-pârâtă s-a limitat să susţină că rămâne un aspect contestat aplicarea sub-clauzei 2.5 în raportul dintre părţile contractului de prestări servicii, fără însă a dezvolta motive cu privire la argumentele instanţei prin care au fost înlăturate toate criticile din apel pe acest aspect.

În fine, referitor la adresele/notificările invocate de pârâta-reclamantă în sprijinul afirmaţiei că finalitatea sub-clauzei 2.5 ar fi fost realizată în cauză, instanţa de apel a infirmat aceste susţineri, arătând că adresele din 29.09.2017, 23.10.2017 şi 12.01.2018 nu pot fi avute în vedere, întrucât înştiinţările/revendicările trebuiau făcute într-un termen care să permită realizarea reviziei extinse potrivit art. 6.6 din contract.

Argumentele recurentei subsumate realizării finalităţii sub-clauzei 2.5 nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind în mod evident critici de netemeinicie, prin care se tinde la reevaluarea probelor administrate în vederea stabilirii unei alte concluzii în fapt, astfel încât nu pot face obiect de analiză în recurs.

3.2. Criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la obligarea acestora la plata lucrărilor incluse în SIL 12 nu pot fi primite.

Printr-o primă critică, recurentele încearcă să demonstreze, cu referiri detaliate la corespondenţa părţilor, că imposibilitatea efectuării reviziei tehnice extinse şi financiare conform art. 6.6 din contract este imputabilă reclamantei A..

Aşadar, recurentele urmăresc stabilirea unei situaţii de fapte contrare celei reţinute de instanţa de apel, care a concluzionat că "emiterea adresei nr. x în ultima zi a termenului de 84 de zile a făcut imposibilă respectarea prevederilor contractuale referitoare la efectuarea reviziei tehnice şi a celei financiare, culpa aparţinând chiar apelantelor-pârâte, care au emis adresa la acea dată".

Prin urmare, încălcarea normelor de material prevăzute de art. 1270, art. 1266, art. 1350, art. 1517 şi art. 1534 C. civ. a fost invocată în mod formal, întrucât recurentele-pârâte nu se raportează la situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive, ci pretind a fi avută în vedere o altă premisă de ordin factual, astfel încât aceste motive privesc netemeinicia hotărârii.

Pe calea recursului nu pot fi invocate critici cu privire la interpretarea valorii probatorii a înscrisurilor administrate la instanţele de fond, iar încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material trebuie invocată pornind de la starea de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel.

Mai trebuie precizat că instanţa de apel nu a reţinut lipsa obligaţiei A. de a participa la revizia extinsă, astfel că nu se pune problema încălcării forţei obligatorii a convenţiei părţilor, ci a analizat conduita pârâtelor care au emis adresa nr. x în ultima zi a termenului de 84 de zile, considerând-o nefirească, contrară-bunei credinţe şi de natură a împiedica-o pe reclamantă să beneficieze de contravaloarea lucrărilor efectuate.

Contrar susţinerilor recurentelor, decizia atacată respectă standardele de calitate a motivării prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind la adăpost de criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La pagina 29 a deciziei, instanţa de apel a analizat şi respins motivat afirmaţiile apelantelor-pârâte referitoare la culpa reclamantei, raţionamentul juridic expus fiind clar şi inteligibil, fără a exista vreun considerent contradictoriu. În plus, obligaţia de motivare a hotărârii nu obligă instanţa să se refere expres la fiecare mijloc de probă invocat de parte, fiind suficient ca, din ansamblul considerentelor, să rezulte fără echivoc faptul că probele administrate au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei.

Referitor la chestiunea necontestării de către pârâte a lucrărilor incluse în SL nr. 12, instanţa de apel a reţinut că "apelantele-pârâte nu au contestat cantităţile sau preţurile avute în vedere de reclamantă la întocmirea situaţiei de lucrări nr. x, ci au invocat alte apărări, privind calitatea lucrărilor executate de reclamantă pe tot parcursul desfăşurării contractului sau privind timpul de execuţie". Recurentele nu au demonstrat nelegalitatea acestui considerent, considerând eronat că instanţa ar fi reţinut că pretenţiile reclamantei nu sunt contestate.

În ceea ce priveşte apărarea pârâtelor constând în excepţia de neexecutare, instanţa de apel a reţinut că nu a fost invocată în condiţiile stabilite de părţi prin art. 6.6 din contract, anume într-un termen rezonabil care să permită realizarea reviziei extinse în perioada de 84 de zile, contrar obligaţiei de colaborare cu bună-credinţă deduse din prevederile art. 1170 C. civ.

Criticile recurentelor-pârâte referitoare la excepţia de neexecutare sunt nefondate, întrucât decizia este motivată corespunzător, cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., putând fi înţelese condiţiile contractuale în care putea fi invocată această apărare. Considerentul prin care se face trimitere, cu titlu de exemplu, la anexele contractului de subantrepriză sau la contractul principal, deşi nedezvoltate în sensul indicării în concret a clauzei/condiţiei avute în vedere, rămân la nivelul de considerente inutile, care nu afectează legalitatea soluţiei, din moment ce a fost indicată clauza de la art. 6.6.

Nu poate fi reţinută nici critica privind încălcarea art. 1270 şi art. 1556 C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a interpretat convenţia părţilor ca impunând respectarea unui mecanism contractual de invocare a excepţiei de neexecutare care nu a fost respectat de pârâtă, iar recurentele nu au dezvoltat critici de nelegalitate prin care să demonstreze o greşeală a instanţei sub acest aspect.

În ceea ce priveşte modalitatea de încetare a contractului de subantrepriză, instanţa de apel a evaluat probatoriu adresa nr. x din 17.05.2016, precum şi adresele emise anterior de Asociere, şi a reţinut că aceasta nu poate fi calificată ca o înştiinţare de reziliere în temeiul sub-clauzei 15.2 din condiţiile speciale ale contractului principal.

Instanţa de apel nu a exclus "de plano" incidenţa sub-clauzei 15 din contractul principal, ci doar a constatat, prin interpretarea probei cu înscrisuri, că în concret, clauza invocată de pârâte nu este aplicabilă.

Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat voinţa părţilor şi forţa obligatorie a contractului, ci doar a analizat aplicarea în cauză a clauzelor relevante. În esenţă, critica recurentelor tinde la reevaluarea probatorie a notificării privind încetarea contractului, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie.

Nu este întemeiată nici critica privind motivarea contradictorie asupra încetării contractului de subantrepriză, din moment ce, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel nu a negat faptul că sub-clauza 15 din contractul principal ar fi aplicabilă în principiu şi raportului juridic născut din contractul de subantrepriză, însă înlăturarea acestui temei de încetare a contractului a fost motivată prin prisma lipsei manifestării de voinţă a Asocierii în sensul aplicării clauzei în discuţie.

3.3. Criticile formulate de recurentele-pârâte cu privire la obligarea acestora la plata sumelor incluse în Revendicarea nr. 1 nu pot fi primite.

Recurentele invocă în mod formal încălcarea normelor de drept material privind interpretarea contractelor după voinţa concordantă a părţilor şi forţa obligatorie a contractului, dar se referă, în esenţă, la calificarea Revendicării nr. 1 în raport de sub-clauza 20.1., la importanţa mecanismului contractual al revendicărilor, precum şi la existenţa acordului A. pentru plata sumelor în discuţie numai după plata de către C.N.A.I.R. către PORR.

De asemenea, formal se invocă şi încălcarea normelor de procedură privind sarcina şi obiectul probei sau prezumţiile judiciare. În realitate, recurentele-pârâte contestă concluzia instanţei de apel potrivit căreia nu există dovada acordului A. cu privire la modalitatea de plată propusă de Asociere prin adresa x, urmărind reevaluarea probei cu înscrisuri şi aplicarea prezumţiilor în vederea stabilirii unei alte stări de fapt sub aspectul acordului părţilor asupra sumelor de plată şi exigibilităţii.

Toate aceste critici nu se încadrează în cazurile de casare invocate, constituind în realitate aspecte de temeinicie, necenzurabile în recurs.

3.4. Nu sunt fondate nici criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură sancţionată cu nulitatea cu ocazia încuviinţării probatoriului în apel.

Pârâtele au criticat în apel încheierea din 25 ianuarie 2019, prin care prima instanţă a respins cererea de încuviinţare a aceloraşi probe cu martori şi expertize.

Instanţa de apel a analizat amplu argumentat aceste critici şi a reţinut că, fie nu sunt respectate condiţiile de admisibilitate a probei cu martori prevăzute la art. 315 C. proc. civ., fie probele solicitate sunt neconcludente şi inutile.

Din prevederile art. 258 Cod procedură rezultă că instanţele de fond au libertatea de apreciere asupra necesităţii administrării unor probe, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, fără ca opinia motivată a instanţei de apel asupra neconcludenţei şi inutilităţii probelor propuse de parte să poată fi cenzurată pe calea recursului.

Înalta Curte nu identifică nicio normă de procedură încălcată de instanţa de apel prin respingerea probelor testimoniale şi cu expertize în apel.

Astfel, principiile reglementate la art. 13 şi 14 C. proc. civ. nu au fost încălcate cât timp solicitarea pârâtelor de încuviinţare a probelor a fost soluţionată de instanţă cu respectarea dispoziţiilor procedurale, după ascultarea concluziilor părţilor în şedinţa publică din 26 iunie 2020.

3.5. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtelor ca nefondat.

Având în vedere că recurentele-pârâte sunt în culpă procesuală pentru formularea unui recurs nefondat şi că nu au dovedit partea din cheltuielile pretinse aferente apărării în recursul părţii adverse, în aplicarea art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentele-pârâte B. şi C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 856A din 17 iulie 2020 şi a încheierii din 26 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentele-pârâte B. şi C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2021.