Jurisdiction for claims against the mandatory auto insurance fund: specialized civil sections versus general tort jurisdiction under Law 71/2011 and Law 132/2017
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative conflict of jurisdiction by assigning the case to the Civil Section VI of the Bucharest Court of Appeal, which is a specialized section for disputes involving professionals, thereby rejecting the argument of the General Civil Section that the case lacked an insurance contract element. The dispute involved a claim for material and moral damages filed by third-party victims against the National Road Accident Victims’ Fund, the successor entity of the insurer for a driver who lacked mandatory Motor Third-Party Liability (RCA) insurance at the time of the accident. The decisive legal basis was the interpretation of Article 226(1) of Law No. 71/2011, which enumerates specialized cases in a non-exhaustive manner, combined with the Court’s prior decisions (No. 18/2016 and No. 13/2020) establishing that disputes seeking compensation under mandatory auto insurance regimes, even without a specific policy, fall under the functional competence of specialized sections because they relate to the professional activity and liability limits of the insurance enterprise rather than general tort law.
Legislator headnote
AI generatedart. 1535 C. civ, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, art. 133 alin. (2) C. proc. civ, art. 135 C. proc. civ; Jurisdiction for claims against the mandatory auto insurance fund: specialized civil sections versus general tort jurisdiction under Law 71/2011 and Law 132/2017: The dispute involved a claim for material and moral damages filed by third-party victims against the National Road Accident Victims’ Fund, the successor entity of the insurer for a driver who lacked mandatory Motor Third-Party Liability (RCA) insurance at the time of the accident. The decisive legal basis was the interpretation of Article 226(1) of Law No. 71/2011, which enumerates specialized cases in a non-exhaustive manner, combined with the Court’s prior decisions (No. 18/2016 and No. 13/2020) establishing that disputes seeking compensation under mandatory auto insurance regimes, even without a specific policy, fall under the functional competence of specialized sections because they relate to the professional activity and liability limits of the insurance enterprise rather than general tort law.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for the High Court's decision to establish jurisdiction in the final order.
Legal provision cited in the dispositive to define the specialized jurisdiction of the civil sections.
Legal provision cited in the dispositive regarding the establishment of specialized panels for specific categories of disputes.
Full text
Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1). Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti– secţia a IV-a civilă, la data de 25 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor Auto din România (continuator al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata următoarelor sume: pentru Greniuc Maria– 2.080 RON daune materiale şi 300.000 euro, daune morale; pentru Greniuc Constantin– 500.000 euro daune morale, precum şi o pensie de întreţinere de 200 euro lunar până la împlinirea vârstei de 18 ani, sau terminarea studiilor, fără a depăşi vârsta de 26 de ani; pentru C. – 300.000 euro, daune morale; pentru D. – 100.000 euro, daune morale; pentru E. – 100.000 euro, daune morale şi pentru F. 4.225,78 RON daune materiale şi 100.000 euro, daune morale; la plata dobânzii legale penalizatoare conform prevederilor art. 1535 C. civ., coroborat cu prevederile O.G. nr. 13/2011, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă; cu plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 329 din data de 05.03.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti –Secţia a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor Auto din Romania, şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume: către reclamanta A., a sumei de 2.080 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 100.000 euro, daune morale, plus dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plăţii; către reclamantul B., a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, şi dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plăţii, plus suma de 200 euro (echivalent în RON la data plăţii)/lunar, până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani; către reclamanta G., a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, şi dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plăţii; către reclamantul D., a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, şi dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plăţii; către reclamantul E., a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, şi dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plăţii; către reclamantul F., a sumei de de 4.225,78 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, plus dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plăţii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, apel care a fost înregistrat pe rolul secţiei a III-a Civile şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti.
2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1). Prin încheierea nr. 18 A din 19 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a trimis dosarul la Registratura Curţii de Apel Bucureşti, în vederea repartizării aleatorii la secţia a V-a Civilă sau secţia a VI-a Civilă.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că obiectul cererii îl constituie pretenţiile reclamanţilor de obligare a pârâtei Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata despăgubirilor pentru prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a producerii unui accident rutier, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile privitoare la răspunderea civilă delictuală reglementate de C. civ., precum şi pe cele ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
În continuare, a reţinut reglementările statuate prin dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 şi ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, precum şi hotărârea nr. 29/2011, adoptată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-au înfiinţat complete specializate în litigiile cu profesionişti în cadrul Secţiilor a V-a civilă şi a VI-a civilă, în următoarele domenii: litigii cu profesionişti, insolvenţă, societăţi comerciale, concurenţă neloială, registrul comerţului.
Curtea a reţinut, în raport de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justitie prin Decizia nr. 18/2016, pronunţată în recurs în interesul legii şi de asemenea, prin Decizia nr. 13/18.05.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justitie, prin care s-a admis recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, că, natura litigiului dedus judecăţii în prezenta cauză atrage competenţa completelor specializate în litigiile cu profesionişti configurate în cadrul Secţiilor a V-a civilă şi a VI-a civilă, astfel încât, a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti şi a dispus înaintarea dosarului în vederea repartizării către una dintre secţiile Curţii de Apel Bucureşti specializate în soluţionarea litigiilor civile cu profesionişti.
2.2). La data de 11 iunie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, iar prin sentinţa civilă nr. 2253/2021 din 16 septembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâta Federaţia Română de Fotbal; a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamantul H., în contradictoriu cu pârâta Federaţia Română de Fotbal, în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:
În speţă, autoturismul condus de persoana responsabilă de accident nu avea încheiată asigurare de răspundere civilă obligatorie auto (RCA), astfel justificându-se chemarea în judecată în calitate de pârât a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.
Prin urmare, în contextul arătat, respectiv al inexistenţei unei poliţe de asigurare RCA, litigiul nu este reprezentat de un litigiu în materia asigurărilor, astfel că trebuie analizate condiţiile răspunderii civile delictuale prin raportare la persoana fizică responsabilă de accident, analiză care nu atrage competenţa funcţională a secţiei a VI-a Civilă, specializarea acesteia fiind dată de lege în materiile prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
În aplicarea deciziei nr. 18/17.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, raportat la natura/obiectul prezentei cauze, Curtea a constatat că aceasta nu are elemente comune cu cele patru categorii de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Astfel cum s-a reţinut, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a daunelor materiale şi morale, în temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a prejudiciului cauzat printr-un accident de circulaţie produs de conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, care nu avea încheiată o poliţă de răspundere civilă auto.
În aceste condiţii, a considerat că este evident faptul că obiectul şi natura litigiului în calea de atac a apelului nu prezintă elemente comune cu vreuna dintre cele patru categorii de cauze prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, motiv pentru care competenţa de soluţionare a litigiului revine secţiei a III-a Civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Totodată, Curtea a avut în vedere că litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de secţia a IV-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, şi nu de un complet specializat din cadrul secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conflictul de competenţă s-a înregistrat sub dosar nr. x/2021, secţia a II-a civilă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente material funcţional să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea secţiei a VI Civile a Curţii de Apel Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată formulată în cauză are ca obiect plata unor despăgubiri materiale şi morale, pentru prejudiciul produs ca urmare a decesului numitului I. şi vătămarea corporală a numitului F., intervenite în urma unui accident rutier, despăgubiri solicitate de reclamanţii B., C., D., E. şi F., care sunt terţele persoane păgubite prin producerea accidentului de circulaţie. Cererea de despăgubiri este îndreptată împotriva asigurătorului RCA- pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, persoana vinovată de producerea accidentului având calitatea de intervenient forţat.
Instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei reţinând, într-o interpretare, că, în acţiunile cu obiectul menţionat, competenţa materială procesuală în soluţionarea apelului aparţine secţiei civile, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecăţii fiind răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabile de producerea accidentului, iar, într-o alta, că îi revine secţiei specializate în materia litigiilor cu profesionişti competenţa de soluţionare a apelului.
Înalta Curte reţine că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, litigii în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul R.C.A., iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul R.C.A. – care, în speţă, este Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, prin continuator Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România– îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este încheiat un contract de asigurare.
În cazul litigiilor cu care au fost învestite instanţele aflate în conflict de competenţă, spre deosebire de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzută în conformitate cu prevederile din Legea nr. 132/2017, este diferită. Aceasta, întrucât, întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăşi întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din acelaşi act normativ.
Potrivit deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, "Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare."
Se reţine că, prin decizia nr. 18/2016 s-a considerat că la stabilirea competenţei instanţelor nu se poate avea în vedere calitatea de profesionist a părţilor. Astfel, în actuala ordine de drept civil, distincţia între profesionişti şi neprofesionişti, din perspectiva competenţei instanţelor de judecată, nu mai este primită, în lipsa vreunei dispoziţii legale care să dea litigiile civile în competenţa unei instanţe ori a alteia, în funcţie de calitatea persoanei.
Prin aceeaşi decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în prezent, stabilirea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate şi a secţiilor similare din cadrul instanţelor de judecată se poate face în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Se mai reţine că, ambele secţii care s-au declarat necompetente în cauză sunt secţii civile, conform denumirii lor, astfel încât, raportat la această denumire de secţie civilă, ambele secţii în conflict sunt competente să soluţioneze cauze civile, conform noii concepţii moniste a C. civ. în vigoare din 2011.
Ambele secţii în conflict fiind civile, potrivit denumirii şi intenţiei CSM, reiese că stabilirea naturii cauzelor pe care aceasta urmează a le judeca se va face potrivit Deciziei nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci, competenţa materială procesuală a secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.
Se înlătură astfel criteriul folosit sub imperiul vechiul C. civ. vizând natura comercială sau civilă a pricinii, reţinându-se că toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic sunt supuşi regulilor de drept civil şi nu unor reguli speciale.
A statuat Înalta Curte, la punctul 176 din Decizia nr. 18/2016, că revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.
Reiese aşadar că art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 enumeră doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competenţa tribunalelor ori secţiilor specializate, ceea ce înseamnă că în competenţa acestor instanţe ori secţii specializate intră şi alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, stabilite potrivit celor anterior menţionate.
În stabilirea competenţei materiale procesuale a secţiilor specializate, judecătorul are la dispoziţie, în stabilirea altor litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, şi alte prevederi legale incidente cauzei, astfel cum au fost arătate în decizia 18/2016.
Deci, Înalta Curte apreciază că, într-o corectă aplicare şi interpretare a Deciziei 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, plecând de la caracterul civil al ambelor secţii ale Curţii de Apel Bucureşti aflate în conflict, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 enumeră doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competenţa secţiilor specializate, ceea ce înseamnă că în competenţa secţiilor specializate intră şi alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, stabilite potrivit celor anterior menţionate.
Prin urmare, competenţa specializată a secţiilor sau completelor vizează, în acord cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările date prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, materia asigurărilor. Această competenţă este atrasă de însăşi natura şi obiectul litigiilor care intră sub incidenţa respectivei materii a asigurărilor (reglementată în mod expres în art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 319/2018 sau de dispoziţiile art. 115 din C. proc. civ.).
Elementul comun este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desfiinţării, încetării şi realizării obiectului de activitate al profesionistului. Este vorba, aşadar, despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desfiinţarea şi realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfăşurarea efectivă a activităţii sale.
Întrucât operaţiunile de asigurare, cum este cazul celei în speţă pe temeiul căreia se fundamentează cererea de despăgubiri, se realizează în condiţiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat şi sistematic, cu respectarea tuturor cerinţelor legale, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 din C. civ., conform cărora: "(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ."
Pornind de la acest text de lege şi având în vedere enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se constată că ceea ce uneşte toţi termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desfiinţării, încetării şi realizării obiectului de activitate al profesionistului. Acesta este genul de litigii cel mai apropiat ce poate fi identificat şi care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a enumerat cu titlu exemplificativ în dispoziţia legală menţionată.
Astfel, litigiul ce a dat naştere conflictului de competenţă din prezenta cauză decurge din exploatarea întreprinderii profesionistului, societate de asigurare.
Faptul că obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor presupune şi analizarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu este de natură a conferi natură civilă litigiului, întrucât temeiul legal îl constituie prevederile Legii nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. 14/2011.
De altfel, trebuie amintit faptul că prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.
Având în vedere toate aceste constatări, făcând referire la speţă, Înalta Curte constată că secţia a VI-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti este competentă să judece pricina.
Temeiul legal al soluţiei
Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., raportat la art. 225 şi 226 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 18/2016 I. C. civ..J. pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte urmează a stabili competenţa procesuală, funcţională, de soluţionare a prezentei cauze, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2021.