Borrowers and bank appeals rejected; unilaterally variable interest-rate clauses found abusive and null, while CHF currency-risk and administration-fee clauses escape unfairness review.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 4 august 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună următoarele: anularea clauzei nr. 5.1 din contractul de credit ipotecar nr. x, privind suportarea riscului valutar al contractului în exclusivitate de către consumator, ca fiind abuzivă; stabilirea cursului de schimb CHF/RON, prin raportare la momentul încheierii contractului şi denominarea plăţilor în monedă naţională; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzei contractuale 5.1 nule (diferenţa dintre valoarea cursului valutar CHF/RON majorat, de la momentul plăţii ratelor achitate, şi valoarea cursului CHF/RON de la momentul acordării creditului); anularea clauzelor nr. 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x, privind nivelul şi modificarea nivelului ratei dobânzii creditului, ca fiind abuzive; anularea clauzelor nr. 4.7 şi 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. x, privind comisionul de administrare ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule, respectiv 4.2, 4.3, 4.6, 4.7 şi 4.11, constituind dobânda excedentară şi contravaloarea comisionului de administrare; anularea clauzelor nr. 4.11 lit. d) şi nr. 5.9 teza finală din contractul de credit, privind posibilitatea modificării unilaterale a nivelului comisionului de rambursare anticipată; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 4 din Legea nr. 193/2000, alin. (1) pct. a), b), c) şi p), precum şi alin. (2) din anexa la Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13 C.E.E., art. 6 din Legea nr. 289/2005, art. 45 din Legea nr. 296/2004, decizia C.J.U.E. din cazul C-26/13 Kesler & Kaslerne Rabai.

Prin sentinţa civilă nr. 3845/2017 din 23 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost admis prin decizia civilă nr. 2305 din 19 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor de la 4.1; 4.2 şi 4.3 din contract, referitoare la criteriul de variabilitate al dobânzii, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.

La data de 4 ianuarie 2019, respectiv 17 decembrie 2018, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta D. S.A. (fostă C. S.A., ca efect al fuziunii prin absorbţie), au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, au susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut, cu privire la capătul de cerere privind clauza de risc valutar - clauza 5.1 din contractul de credit - ca fiind incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepţie de la controlul caracterului abuziv al unei clauze contractuale din contractele de adeziune încheiate între profesionişti şi consumatori. De asemenea, instanţa de apel a omis să analizeze argumentele pe care le-au invocat în cuprinsul cererii de apel cu privire la neincidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, această normă ar trebui să devină incidentă în cazurile în care clauza contractuală nu respectă întocmai legislaţia naţională. Or, în speţă, clauza 5.1 privind riscul valutar reflectă doar o parte din prevederile legale generale incidente în materia contractelor de credit - respectiv normele generale care reglementează contractul de împrumut (art. 1578 din C. civ. 1864) şi nu are în vedere normele speciale - Legile nr. 296/2004 şi nr. 289/2004; prin urmare, nu cuprinde informaţii suficiente pentru ca un consumator mediu să înţeleagă implicaţiile acceptării sale.

Astfel, s-a subliniat că art. 5.1 este o transpunere selectivă a dreptului intern incident în materie, iar nu una exhaustivă şi, prin urmare, nu poate beneficia de excepţia instituită la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 întrucât se află în afara sferei de legalitate trasată de legiuitorul naţional înăuntrul căreia interesele consumatorului sunt prezumate a fi protejate.

Instanţa de apel a ignorat aceste argumente, pronunţând o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material, fiind astfel întrunite condiţiile de admitere a recursului impuse de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că soluţia de respingere a cererii de anulare a clauzei privind comisionului de administrare a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei, echivalând cu o nemotivare.

În plus, instanţa a omis să analizeze şi cel de-al doilea criteriu al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, şi anume existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, curtea de apel rezumându-se la a preciza că scopul perceperii comisionului poate fi determinat prin studierea denumirii acestuia, iar modalitatea de stabilire a cuantumului său, prin procent aplicat la soldul creditului, reprezintă voinţa părţilor contractante şi este obligatorie conform principiului pacta sunt servanda.

În opinia recurenţilor, atât denumirea unei clauze, cât şi prevederile art. 969 din C. civ. nu prezintă vreo relevanţă în contextul analizării îndeplinirii celui de-al doilea criteriu impus de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, care stabileşte prin toate prevederile sale un regim derogator de la principiul clasic de drept civil pacta sunt servanda.

S-a mai învederat că instanţa din apel nu a dat curs analizei care să releve existenţa unui dezechilibru semnificativ în economia contractului, ca urmare a clauzei privind comisionul de administrare şi nici nu a tratat în motivarea hotărârii argumentele pe care reclamanţii le-au invocat în vederea demonstrării existenţei unui dezechilibru semnificativ.

Recursul recurentei-pârâte D. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a deciziei atacate, iar în urma rejudecării procesului în fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că, în ceea ce priveşte clauzele vizând dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut caracterul lor abuziv, cu argumentele că produc un dezechilibru în detrimentul consumatorului şi că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat rezultă din faptul că, în speţă, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între bancă şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre părţi.

În accepţiunea recurentei-pârâte, aceste clauze nu sunt abuzive întrucât nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, având în vedere că în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din anexa la Legea nr. 193/2000.

În plus, s-a susţinut că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat un grafic de rambursare pentru toată perioada contractuală, care cuprinde şi intervalul în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, astfel încât se poate considera că a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. În acest context, în speţă este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţul contractului.

În opinia recurentei-pârâte, judecătorul nu are posibilitatea să stabilească cu titlu definitiv şi obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni, cu atât mai mult cu cât textul de lege consacră o cu totul altă soluţie pentru situaţia în care instanţa ajunge la concluzia că mecanismul de modificare unilaterală al dobânzii este discreţionar, abuziv.

De altfel, anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către judecător, ci părţile, în măsura în care se constată de către instanţă caracterul abuziv al clauzei, sunt în situaţia de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, începând cu data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului, cu dobânda legală, având în vedere caracterul său accesoriu faţă de celelalte capete de cerere, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În plus, a arătat că dobânda legală, aferentă sumei achitate în temeiul clauzelor pretins abuzive, nu poate fi acordată decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, când obligaţia de restituire ia naştere, şi până la data plăţii efective a acesteia. Totodată, dobânda legală aferentă debitelor constatate printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească se acordă de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă şi executorie, dată care marchează momentul exigibilităţii datoriei comerciale.

La data de 14 februarie 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, susţinând, în esenţă, că banca, într-un mod lipsit de bună-credinţă, a citat extrem de selectiv textul legal pe care pretinde că l-a transpus în plan convenţional prin clauzele 4.1, 4.2 şi 4.3, ignorând celelalte condiţii cumulative ale art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

Astfel cum reiese din cuprinsul clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contract, pârâta beneficia de posibilitatea modificării unilaterale a nivelului dobânzii, acesta variind în funcţie de un aşa-numit indice de referinţă al băncii. La punctul 4.1, teza finală, contractul face trimitere la anumiţi factori care ar determina evoluţia indicelui de referinţă, lăsând impresia unei evoluţii obiective a acestuia, însă respectivele prevederi nu îndeplinesc standardul de obiectivitate şi de claritate impus de Legea nr. 193/2000.

La data de 1 martie 2019, a formulat întâmpinare şi recurenta-pârâtă, prin care a susţinut că recursul recurenţilor-reclamanţi este inadmisibil, în condiţiile în care motivele exprimate în susţinerea lui nu se încadrează în ipotezele trasate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., tinzând spre o devoluţiune improprie recursului.

Recurenta-pârâtă a arătat că a preluat calitatea procesuală activă a C. S.A. în prezenta cauză, fiind pârâtă în prima fază procesuală, însă prezintă o importanţă determinantă faptul că, în speţă, creditul a fost transferat, anterior fuziunii prin absorbţie, de C. S.A. către E.., prin contractul-cadru de vânzare-cumpărare creanţe din data de 11 iulie 2008. Simultan, între aceleaşi părţi, a intervenit contractul-cadru de administrare, încheiat în aceeaşi zi.

Ulterior, la 27 martie 2018, între E.. (redenumită legal astfel, începând cu 13 decembrie 2013) şi F. S.A. a fost încheiat un contact de cesiune subsecvent, despre care recurenţii-reclamanţi au fost înştiinţaţi prin notificare. Prin urmare, potrivit art. 1350 alin. (1) din C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, motiv pentru care, în temeiul art. 78 din C. proc. civ., se impune introducerea în cauză şi a succesorului final - F. S.A. În plus, în opinia recurentei-pârâte, se impune introducerea în cauză a cesionarului creanţei, în temeiul art. 39 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care acesta nu a fost parte şi nu are cunoştinţă de existenţa acestui proces, care ar putea avea, în ipoteza definitivării sentinţei primei instanţe, o influenţă determinantă asupra câtimii creanţei transmise prin cesiune.

Pe fondul cauzei, având în vedere art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/C.E.E., precum şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care se exclude preţul contractului de la analiza controlului caracterului abuziv, şi în condiţiile în care comisionul de administrare este parte integrantă a costului creditului, recurenta-pârâtă apreciază că nu pot face obiectul controlului instanţei naţionale, sub aspectul caracterului abuziv, aceste clauze, de vreme ce ele au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

La data de 5 martie 2019, recurenta-pârâtă D. S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, invocată de prin întâmpinare de recurenta-pârâtă, fiind admise în principiul ambele recursuri.

Prin încheierea din 17 martie 2020 s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 23 iunie 2020 a fost suspendată judecata recursurilor declarate de reclamanţii A. şi B., respectiv de pârâta D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C- 269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind repusă pe rol ulterior.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Aceştia au susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal a reţinut, cu privire la capătul de cerere privind clauza de risc valutar reglementată prin art. 5.1 din contractul de credit, ca fiind incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepţie de la controlul caracterului abuziv al unei clauze contractuale din contractele de adeziune încheiate între profesionişti şi consumatori.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Acest text de lege transpune prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E., conform cărora, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme, statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanţa de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 1578 din vechiul C. civ., care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situaţie, ambele părţi şi-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării. Ca atare, Înalta Curte reţine că, în mod legal, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea reclamanţilor de eliminare a riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian (moneda creditului) la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 din vechiul C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de legislaţia civilă română.

Prin paragraful 29 din Hotărârea C.J.U.E., pronunţată în cauza C-186/16, s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/C.E.E., revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Prin Hotărârea C.J.U.E. pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/C.E.E., instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2), se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

C.J.U.E. a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/C.E.E. este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 din vechiul C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, C.J.U.E. a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, C.J.U.E. a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din vechiul C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte, o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din vechiul C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. se instituie, pentru acest motiv, excluderea ei de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului. Ca atare, Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel, dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Din perspectiva reţinerii în cauză a aplicabilităţii dispoziţiei legale care consacră principiul nominalismului, rezultă caracterul nefondat al criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar.

Printr-o altă critică se susţine că instanţa de apel a omis să analizeze argumentele pe care reclamanţii le-au invocat în cuprinsul cererii de apel cu privire la neincidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată deoarece decizia instanţei de apel răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Decizia atacată se referă la împrejurările de fapt, precum şi la temeiurile de drept ale cauzei şi se înfăţişează într-o modalitate care corespunde imperativelor logicii, iar considerentele hotărârii sunt clare şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Astfel, în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a analizat clauza de risc valutar şi a validat raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia această clauză reflectă o normă legală, şi anume principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din vechiul C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că acest principiu are o reglementare legală, astfel încât clauza contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat şi suportarea de împrumutaţi a eventualelor diferenţe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale acestora.

Prin urmare, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, părţile nederogând de la respectiva prevedere legală în cuprinsul contractului, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. şi, respectiv, de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul lor pretins abuziv. Reţinând această excludere, instanţa de apel nu a mai analizat îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare, instanţa de apel a constatat faptul că Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept, normă care s-ar fi aplicat şi în lipsa clauzei contractuale.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde motivarea în fapt şi în drept a susţinerilor recurenţilor-reclamanţi.

Înalta Curte va înlătura şi critica prin care recurenţii-reclamanţi afirmă că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 ar trebui să devină incident în cazurile în care clauza contractuală nu respectă întocmai legislaţia naţională, pentru că nu transpune interesele consumatorului astfel încât să fie protejate.

Astfel cum s-a arătat deja, prin hotărârea C.J.U.E. pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, s-a concluzionat că dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ. reprezintă o normă legală de natură supletivă, care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel; ca atare, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. Aşadar, susţinerea recurenţilor-reclamanţi că poate fi analizată clauza de risc valutar pentru că ar încălca legislaţia naţională este contrară celor statuate prin decizia de interpretare dată de C.J.U.E.

Este nefondată şi critica prin care recurenţii-reclamanţi au arătat că soluţia de respingere a cererii de anulare a clauzei privind comisionului de administrare a fost dată cu încălcarea normelor de drept material şi cu omiterea analizării condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei, aceasta echivalând cu o nemotivare.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite dispoziţii contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel art. 4 alin. (6) din legea menţionată, care transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/C.E.E. prevede că, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În privinţa comisionul de administrare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut corect că reclamanţii au fost informaţi cu privire la obligaţia de plată a acestuia, raportat la faptul că administrarea creditului presupune efectuarea de operaţiuni, neputându-se susţine că lipseşte contraprestaţia în schimbul încasării comisionului ori că obligaţia de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de cea de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Prin urmare, fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, clauza privind comisionul de administrare nu este abuzivă, recurenţii-reclamanţi având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestor comisioane, fiind informaţi în mod corespunzător într-un limbaj accesibil care defineşte comisionul în discuţie, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii acestuia. Aceeaşi concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, a reţinut şi C.J.U.E., prin Decizia C-621/17.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, C.J.U.E. a statuat că, "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. prin Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45, precum şi cea dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva G. S.A., la data de 16 iulie 2020, prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

În consecinţă, sunt nefondate şi criticile prin care se susţine că instanţa a omis să analizeze şi cel de-al doilea criteriu al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, şi anume existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, în condiţiile în care comisionul de administrare este exprimat într-un limbaj clar sub aspectul cuantumului său, chiar dacă nu sunt detaliate serviciile pentru care este prestat.

Recursul recurentei-pârâte este, de asemenea, nefondat.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtă a susţinut că, în ceea ce priveşte clauzele vizând dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut caracterul lor abuziv, cu argumentele că acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului şi că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că aspectul negocierii contractului de credit a fost analizat de instanţa de apel şi, întrucât vizează modul de interpretare a probelor, critica excedează controlului de legalitate.

Sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte că posibilitatea prevăzută pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii conform clauzei de la pct. 4.3 ar exclude existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în această situaţie fiind aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din anexa la Legea nr. 193/2000.

O astfel de susţinere contravine principiilor bunei-credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale, întrucât permite intervenţia discreţionară a profesionistului în interesul propriu şi depăşeşte graniţele contractuale convenite cu consumatorul, care este astfel nevoit să accepte orice condiţii impuse unilateral de profesionist pentru derularea contractului până la sfârşitul perioadei de rambursare a creditului, situaţie contrară legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Este în afara cadrului legal, ca banca, printr-o simplă notificare să pretindă modificarea dobânzii chiar dacă aceasta este variabilă, în condiţiile în care părţile nu au prevăzut în contract criterii clare şi obiective privind modificarea dobânzii, iar clauza de care se prevalează recurenta-pârâtă, respectiv clauza art. 4.3 din contractul de credit, este ea însăşi o clauză abuzivă întrucât consumatorul este pus în situaţia să accepte costuri suplimentare sau să piardă sumele deja plătite în temeiul contractului de credit.

Cadrul legal în care se poate manifesta profesionistul în situaţia în care dobânda creditului are caracter variabil este strict reglementat de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Astfel, conform art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Din interpretarea acestei dispoziţii normative rezultă că profesionistul, în cazul de faţă banca împrumutătoare, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanţei comunitare clauzele respective trebuie să fie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Înalta Curte reţine că, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situaţii clare şi descrise corespunzător, precum şi inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaşte de la început reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, clauzele care permit băncii modificarea dobânzii stabilite în contract în lipsa unui criteriu clar şi previzibil, creează în acest mod un dezechilibru între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe şi de natură a prejudicia consumatorul.

Pentru a fi clar şi inteligibil formulate, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili, pentru a se putea deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă şi factorii care pot influenţa evoluţia dobânzii, astfel că nu se poate reţine caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

A arătat recurenta-pârâtă că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - şi anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, neexistând obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă sau alt criteriu.

Înalta Curte reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislaţia bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate şi inserate în cuprinsul contractului prin raportare la condiţiile prevăzute în Legea nr. 193/2000.

Analizând clauza care reglementează dobânda variabilă, instanţa de apel a reţinut că mecanismul de variaţie a dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil, ca atare, posibilitatea majorării dobânzii care a fost negociată de părţi drept variabilă, în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, nu răspunde criteriilor de transparenţă, făcând dispoziţia neinteligibilă pentru consumator.

Este nefondată şi critica prin care recurenta-pârâtă a arătat că, la data încheierii contractului de credit, împrumutaţilor le-a fost înmânat un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, care cuprinde şi intervalul în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, astfel încât se poate considera că au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţul contractului.

Critica nu poate fi primită în condiţiile în care simpla înmânare a graficului de rambursare, conţinând valoarea ratelor de plată, în care este inclusă şi dobânda, nu este suficientă pentru caracterizarea ca nefiind abuzivă a clauzei de ajustare a dobânzii, pe care banca şi-a rezervat-o prin art. 4.1, câtă vreme mecanismul de variaţie a dobânzii nu este indicat în contract, după cum s-a arătat deja, nefiind respectate exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil al respectivei clauze.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de judecată nu stabileşte cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă, şi nici nu impune alt mecanism, ci doar analizează caracterul abuziv al clauzei şi dispune eliminarea acesteia din contract, astfel cum s-a procedat în cauză.

Înalta Curte va înlătura şi criticile care privesc restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constate abuzive, având în vedere caracterul accesoriu al acestui petit faţă de celelalte capete de cerere, iar în ceea ce priveşte dobânda legală, aferentă sumei achitate în temeiul clauzelor abuzive, aceasta curge de la data producerii prejudiciului prin încasarea sumelor necuvenite.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A. şi B., respectiv de pârâta D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2305 din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.