Non-compete breach claim upheld; defendants' cassation appeal annulled as fact-based, incidental appeal moot.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 18.01.2019 sub nr. x/2019 şi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1357 şi ale art. 1538 din C. civ., reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 300.000 euro şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a susţinut, în esenţă, că pretenţiile formulate sunt întemeiate deoarece pârâţii amintiţi au încălcat clauza de neconcurenţă inserată în contractul de cesiune de părţi sociale încheiat la data de 31.03.2015 între părţile litigante.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat cauza în favoarea secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti – complet specializat.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, cauza a fost înregistrată la data de 7 noiembrie 2019, sub nr. x/2019*.

Sub aspectul probatoriului, au fost încuviinţate şi administrate pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 1828/2020 din 14 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., având ca obiect acţiune în daune contractuale, obligând pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii a sumei de 300.000 euro.

Totodată, a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 17.697,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată – taxă de timbru şi la plata echivalentului în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii a sumei de 3000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 1002A/2021 din 4 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-pârâţi B. şi C., precum şi de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1828/14.10.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019. Totodată, a respins, ca neîntemeiate, cererile vizând cheltuieli de judecată în apel, formulate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanţii-pârâţi B. şi C..

Împotriva acestei decizii pârâţii B. şi C., prin avocat, au formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenţii-pârâţi au susţinut că au arătat instanţei de control judiciar faptul că, pentru soluţionarea în mod judicios şi echitabil a cauzei şi pentru aflarea adevărului, este esenţial ca instanţa de judecată să determine care a fost voinţa reală a părţilor la încheierea contractului de cesiune de părţi sociale din data de 31.03.2015, în mod special, a clauzei de neconcurenţă, a cărei încălcare ar atrage aplicarea dispoziţiilor clauzei penale, ceea ce ar presupune, pe de o parte, analiza reglementării juridice a clauzei de neconcurenţă în legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, iar, pe de altă parte, interpretarea dispoziţiilor contractuale conţinute în clauza de neconcurenţă (interpretare sistematică, gramaticală, logică, teleologică), aplicând regulile de interpretare prevăzute de dispoziţiile art. 1266-1269 din C. civ. (2009).

De asemenea, au mai învederat că, tot în faţa instanţei de control judiciar, au arătat că, în astfel de contracte, clauza de neconcurenţă trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari şi de precişi, astfel încât să permită debitorului obligaţiei de neconcurenţă să cunoască exact la ce se obligă prin această clauză, pentru că altfel, s-ar restrânge excesiv libertatea debitorului, iar clauza ar căpăta un caracter abuziv. Or, în speţă, lipsa explicării prin Contract, în mod clar şi precis, a noţiunii de "activitate similară" nu se circumscrie cerinţelor mai sus arătate, putându-se transforma într-un instrument aflat la îndemâna creditorului pentru a extinde în mod nejustificat sfera de aplicare a clauzei de neconcurenţă în scopul de a-şi apropria neîntemeiat contravaloarea clauzei penale, cu atât mai mult cu cât eventualul său prejudiciu este prezumat şi nu trebuie dovedit.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că prezenta cauză poate fi soluţionată just având în vedere scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei de neconcurenţă, şi anume, acela că apelanta-reclamantă să fie sigură că va beneficia de întreaga valoare a afacerii, precum şi că pârâţii şi-ar fi asumat în mod conştient, fără echivoc şi în deplină cunoştinţă de cauză prevederile clauzelor 8.1 şi 8.3 din Contract.

Cât priveşte noţiunea de "activitate similară", a cărei explicitare este esenţială pentru a se putea determina în mod just dacă recurenţii-pârâţi ar fi încălcat sau nu prevederile clauzei de neconcurenţă, instanţa de apel o consideră clară şi că nu ar trebui explicitată, iar în ce priveşte reglementarea juridică a clauzei de neconcurenţă (a cărei încălcare atrage aplicarea clauzei penale), instanţa de apel consideră că nu este relevantă în cauză.

Mai mult, instanţa de apel consideră că orice aplicare a clauzei de neconcurenţă prin care s-ar determina că recurenţii şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, ar lipsi de efecte clauza de neconcurenţă, în lumina dispoziţiilor art. 1268 alin. (3), conform căruia, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Or, în accepţiunea recurenţilor-pârâţi, acest din urmă raţionament este profund greşit. În concret, arată că, prin analiza comportamentului debitorului clauzei de neconcurenţă, ulterior încheierii acesteia, se poate constata ori că debitorul obligaţiei a încălcat clauza, ori că nu a încălcat-o, iar dacă nu a încălcat clauza nu înseamnă că nu a produs efecte clauza de neconcurenţă, ci înseşi efectele clauzei de neconcurenţă sunt acelea de a constata că debitorul obligaţiei nu a încălcat clauza.

Cât priveşte celelalte reguli de interpretare prevăzute de art. 1266-1269 din Noul C. civ., recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel nu le aplică, iar, conform art. 1269 din C. civ., dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Revenind la noţiunea de "activitate similară", recurenţii au arătat că instanţa de apel consideră că societatea D. S.R.L. desfăşoară activitate identică sau similară celei a societăţii E. S.R.L., pentru simplul motiv că obiectul principal de activitate al primei societăţi, respectiv, activităţi în ferme mixte (cultivarea vegetalelor în combinaţie cu creşterea animalelor) include în componenţă "cultivarea vegetalelor", astfel încât, teoretic, poate cultiva inclusiv cereale (exclusiv orez), plante leguminoase şi plante producătoare de seminţe oleaginoase, ceea ce reprezintă obiectul principal de activitate al celei de a doua societăţi.

Or, în opinia recurenţilor, o asemenea reducere de la general la particular este vădit netemeinică, deoarece, dacă părţile ar fi avut intenţia să le interzică recurenţilor să cultive orice fel de vegetale, atunci ar fi prevăzut acest aspect direct în contract, şi nu ar fi legat prevederile art. 8.1 din Contract de obiectul principal de activitate al societăţii E. S.R.L.

Mai mult, susţin că, aşa cum au arătat şi prin cererea de apel, prin niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauze de către reclamantă nu se probează că recurenţii-pârâţi ar fi desfăşurat, în mod direct sau indirect, activităţi similare ori identice cu cele care constituie obiectul principal de activitate al societăţilor E. S.R.L./F. S.R.L., respectiv, cultivarea cerealelor (exclusiv orez), a plantelor leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase, toate probele aflate la dosar fiind circumstanţiale, nedovedind în mod direct acest aspect.

În încheiere, recurenţii menţionează că, aşa cum au arătat şi în apel, activitatea obţinerii unor terenuri în arendă nu este specifică în mod exclusiv obiectului de activitate principal al societăţilor E. S.R.L./F. S.R.L., respectiv, cultivarea cerealelor (exclusiv orez), a plantelor leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase, ci este comună pentru multe alte activităţi, inclusiv cea de zootehnie, care nu este nici similară, şi nici identică cu activitatea având COD CAEN 0111.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 alin. (1) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 10 septembrie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, şi, în conformitate cu art. 491 C. proc. civ., a formulat recurs incident, odată cu întâmpinarea la recursul principal.

Prin întâmpinare, a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de recurenţii-pârâţi, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefundat, cu obligarea recurenţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Pe calea recursului incident, recurenta-reclamantă a susţinut necesitatea modificării considerentului din hotărârea instanţei de apel, referitor la încălcarea clauzei de la pct. 8.1. lit. c) din Contract (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.); nelegalitatea soluţiei de reducere a onorariului (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) şi, nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de obligare a vânzătorilor la plata onorariului de avocat din apel (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

La 1 octombrie 2021, recurenţii-pârâţi au depus la dosar atât răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate pe fondul cauzei, cât şi întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului, întâmpinare comunicată recurentei-reclamantă, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluţia din 6 octombrie 2021 s-a fixat termen la 9 noiembrie 2021 ora 11, pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-pârâţi, invocată de recurenta-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii clauzei penale prevăzută de art. 8.3 din contractul de cesiune de părţi sociale încheiat la data de 31.05.2015, pentru nerespectarea de către aceştia a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) lit. b) şi c) din contract.

În speţă, pârâţii şi-au asumat prin respectivul contract obligaţia de a nu desfăşura, direct sau indirect, orice activităţi similare sau identice celor desfăşurate de societatea reclamantă sau de F. S.R.L., pe un termen de 10 ani în judeţul Teleorman pe o rază de 100 de km, şi de a se asigura că toţi afiliaţii vânzătorilor sau ai Societăţii/ai F. S.R.L. nu vor dobândi terenuri agricole şi nu vor desfăşura activităţi similare celor desfăşurate de Societate/F. S.R.L. în judeţele Teleorman şi Giurgiu, pe un termen de 10 ani, pe o rază de 100 km.

În accepţiunea recurenţilor, clauza de neconcurenţă nu este redactată în termeni suficient de clari şi de precişi astfel încât să permită debitorului obligaţiei de neconcurenţă să cunoască exact la ce se obligă prin respectiva clauză, motiv pentru care, în viziunea acestora, era necesară atât determinarea voinţei reale a părţilor la încheierea Contractului de cesiune de părţi sociale şi, în mod special, a clauzei de neconcurenţă, a cărei încălcare atrăgea aplicarea clauzei penale, ceea ce ar fi presupus, pe de o parte, analiza reglementării juridice a clauzei de neconcurenţă în legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, iar, pe de altă parte, interpretarea dispoziţiilor contractuale conţinute în clauza de neconcurenţă, aplicând regulile de interpretare prevăzute de dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ. (2009).

Sub acest aspect, se reţine că autorii prezentului demers judiciar insistă în evidenţierea unei presupuse neclarităţi a voinţei reale a părţilor, care ar fi putut fi lămurită prin aplicarea regulilor de interpretare a contractului.

Instanţa de recurs reţine că "voinţa concordantă a părţilor", conform sintagmei folosite în actualul C. civ., este o chestiune de fapt (nu de drept), în stabilirea căreia, legiuitorul a prevăzut la art. 1266 alin. (2) C. civ. (2009) că se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a identificat în chiar conţinutul clauzei stipulate la art. 8.1. lit. a) din contract care este raţiunea/scopul pe care părţile litigante l-au urmărit atunci când în cuprinsul contractului de cesiune din data de 31.03.2015 au edictat clauza prevăzută de art. 8.1. lit. b) din contractul încheiat între părţi (a se vedea considerentul de la penultimul paragraf de la pagina 21 a deciziei recurate) şi nu a întâmpinat nicio dificultate în a soluţiona apelurile ambelor părţi pe baza clauzelor contractuale în discuţie, asupra cărora nu a avut niciun dubiu de interpretare, criticile recurenţilor referitoare la neaplicarea regulilor de interpretare a contractelor sunt complet străine de raţionamentul juridic al instanţei.

Mai mult decât atât, până la a statua că, în speţă, se impune a se cerceta dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală a pârâţilor, ceea ce presupune determinarea existenţei unei fapte ilicite, aşa cum reiese din motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a răspuns tuturor chestiunilor speculative formulate de pârâţi în apelul propriu, care tindeau la inducerea ideii de neclaritate a unor clauze/expresii/sintagme, aspecte reluate şi în prezentul recurs sub pretextul unei încălcări a regulilor de interpretare a contractului.

În esenţă, constată că recurenţii nu critică soluţia instanţei de apel din perspectiva neaplicării normelor de drept material relative la interpretarea convenţiilor. În realitate, solicită reevaluarea elementelor de fapt ale cauzei, elemente pe care instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat criteriile de stabilire a regulii voinţei concordante a părţilor la încheierea convenţiei.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că autorii prezentului recurs nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerinţele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1002A/2021 din 4 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Având în vedere soluţia de anulare a recursului principal, în temeiul dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 491 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Cu privire la cererea formulată de recurenta-reclamantă A. de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea recurenţilor-pârâţi B. şi C. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, pentru următoarele considerente:

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Aşadar, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanţei de a reduce un astfel de onorariu, prerogativă care este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Mai mult, în materia rambursării cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen şi Johnsen contra Norvegiei, cauza Sabou şi Pârcălab contra României, cauza Almeida, Garret şi alţii contra Portugaliei).

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, Înalta Curte s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat, dând totodată eficienţă cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător.

În esenţă, serviciile prestate au constat în formularea unei întâmpinări şi reprezentarea părţii la un singur termen de judecată.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, în condiţiile în care intimata-reclamantă A. a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 17.545,3 RON, reprezentând onorariu avocaţial, Înalta Curte apreciază că acestea sunt disproporţionate atât faţă de obiectul cauzei, de faptul că litigiul nu prezenta aspecte de dificultate sau complexitate, precum şi faţă de volumul de muncă constând în formularea apărării prin avocat, motiv pentru care, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune reducerea cheltuielilor de judecată la 2000 RON şi obligarea recurenţilor-pârâţi B. şi C. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1002A/2021 din 4 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.