Classification of mutual aid society loan as common-law consumption loan due to exclusive regulatory authority of National Bank for professional non-bank credit qualification

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia I Civilă la 20.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Uniunea Judeţeană a Caselor de Ajutor Reciproc Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta A. Instituţie Financiară Nebancară, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300.000 RON, reprezentând suma împrumutată de aceasta în temeiul contractului de împrumut nr. x/21.03.2016, la plata dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare (O.G. nr. 13/2011), calculată de la data scadenţei (21.03.2017) şi până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi actualizarea sumei datorate cu coeficienţii de inflaţie pentru aceeaşi perioadă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158-2164 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 03.12.2018, sub nr. x/2108, pârâta A. Instituţie Financiară Nebancară Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Judeţeană a Caselor de Ajutor Reciproc Vâlcea, a solicitat nulitatea absolută a contractului de împrumut nr. x/21.03.2016.

Ulterior, în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, la termenul de judecată din 23.05.2019, instanţa a admis excepţia conexităţii, invocată de pârâtă, sens în care a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1095/2019 din 20 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea – secţia I Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. I.F.N., având ca obiect "nulitate act"; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.J.C.A.R. Vâlcea şi a dispus obligarea pârâtei A. I.F.N. la restituirea către reclamanta U.J.C.A.R. Vâlcea a sumei de 300.000 RON, primită de pârâtă cu titlu de împrumut, în temeiul contractului de împrumut nr. x/21.03.2016, precum şi la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenţei, respectiv 21.03.2017 şi până la data restituirii efective a sumei împrumutate; a dispus actualizarea sumelor datorate de pârâtă cu indicele de inflaţie aferent perioadei 21.03.2017 până la data restituirii efective a sumei împrumutate şi obligarea pârâtei A. I.F.N. la plata către reclamanta U.J.C.A.R. Vâlcea a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.205 RON.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta A. I.F.N. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 200/A-COM din 4 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 11 august 2020, pârâta A. I.F.N. a declarat recurs, prin care a solicitat examinarea hotărârii atacate prin prisma criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate, raportat la dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., în tot, admiterea recursului şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătând că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au interpretat şi aplicat greşit norma juridică incidentă în cauză, apreciind contractul ca fiind un contract de împrumut de consumaţie prin raportare la dispoziţiile art. 2158-2164 din C. civ.

De asemenea, a mai învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut că, în mod prioritar, va analiza motivul de apel referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în comparaţie cu sentinţa pronunţată de instanţa de fond, acest aspect nu fusese analizat de prima instanţă, deşi a fost pus în discuţie de pârâtă la instanţa de fond.

În continuare, evocând un paragraf din decizia atacată (identificat în decizia recurată la fila x, rândurile 19-21), prin care instanţa de apel a reţinut în ce cazuri poate interveni sancţiunea inadmisibilităţii, recurenta face trimitere la dispoziţiile/condiţiile prevăzute de art. 194 lit. d) raportat la art. 196 din C. proc. civ., precum şi faptul că această acţiune judiciară a fost promovată şi susţinută prin apărător calificat.

Totodată, precizează că înţelege să reitereze şi în recurs toate apărările pe care le-a formulat la fond şi apel, cu referire la principiul disponibilităţii - dreptul de dispoziţie al părţilor, prevăzut de dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel, în mod nelegal şi nefondat, a soluţionat această problemă juridică ridicată de recurentă, în realitate, soluţia corectă fiind aceea de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi, pe fond, constatarea nulităţii absolute a contractului de credit, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de U.J.C.A.R. Vâlcea.

În continuare, referindu-se la considerentele privind natura juridică a raportului juridic contractual x/2016 şi apartenenţa acestuia (fie la norma generală, fie la norma specială), recurenta arată că, faţă de argumentul instanţei de apel privind faptul că în contractul de împrumut nr. x/2016 este menţionat că împrumutul nu este purtător de dobândă, a depus în dosarul de apel un set de contracte ce dovedeau contrariul, precum şi faptul că această activitate este orientată tocmai către obţinerea de venituri cu caracter regulat.

A mai arătat că, în perioada 2014-2016, U.J.C.A.R. Vâlcea a obţinut numai de la A. I.F.N. Vâlcea, din exploatarea activităţii de creditare realizată prin acest fond de lichidităţi, peste 600.000 RON, reprezentând dobânzi conform contractelor de creditare, iar numai cu A. I.F.N. Vâlcea a avut un număr de 14 contracte în anul 2016, ca medie fiind un contract la minim 30 zile, cu o valoare de 2.650.000 RON, sens în care depune la dosar anexa nr. x/09.10.2017, emisă de U.J.C.A.R. Vâlcea din care rezultă aceste aspecte.

Astfel, recurenta susţine că instanţa a soluţionat greşit problema juridică ridicată de A. I.F.N. Vâlcea, în cauză, fiind aplicabile normele speciale de drept, respectiv Legea nr. 122/1996, raportată la Legea nr. 93/2009 şi O.U.G. nr. 99/2006, şi că instanţele anterioare nu au arătat criteriile ce le-au determinat a considera că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile normei generale în detrimentul normei speciale.

În continuare, recurenta susţine că, pentru a se stabili care este norma juridică incidentă în cauză, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond trebuiau să analizeze în profunzime raportul juridic dedus judecăţii, raportându-se în mod prioritar asupra studiului elementelor ce conduc către lămurirea acestui aspect, respectiv că norma specială derogă de la norma generală, observând: subiecţii participanţi la încheierea contractului, capacităţile economice ale creditorului, scopul contractului (unul oneros, pe de o parte, prin restituirea sumei creditate, iar, pe de altă parte, sub aspectul cuantumului acestei sume), conţinutul contractului de credit.

Cu privire la conţinutul contractului credit, recurenta menţionează că U.J.C.A.R. Vâlcea nu a inserat în conţinutul contractului clauze specifice dispoziţiilor art. 2158 C. civ. ci, dimpotrivă, a inserat numai clauze aparţinând legilor speciale, clauze pe care le evocă însoţite de explicaţiile aferente.

Faţă de cele învederate, recurenta conchide în sensul că acest contract de credit este unul comutativ, iar caracterul oneros al creditului acordat de U.J.C.A.R. Vâlcea rezultă din înregistrările contabile aferente contului de debitori cu rădăcina 461, unde analitic 01 este creditul acordat, analitic 02 este dobânda aferentă creditului contractat, iar analitic 03 comisioanele şi alte costuri aferente creditului contractat, toate aceste evidenţe contabile, de gestionare a creditării reliefând plata obligatorie a dobânzilor şi comisioanelor.

De asemenea, recurenta a mai arătat şi că U.J.C.A.R. Vâlcea trebuie să justifice capacitatea de a contracta, obiectul licit al contractului şi obiectul licit al prestaţiei contractului.

În consecinţă, apreciază că instanţa de apel a soluţionat greşit această problemă, în realitate, soluţia corectă în cauză fiind aceea de calificare a contractului de credit ca având sediul de reglementare juridică în prevederile legilor speciale, şi nu în dispoziţiile art. 2158 din C. civ.

Referindu-se la exercitarea unei activităţi fără îndeplinirea condiţiilor legale, recurenta arată că un astfel de contract de împrumut trebuia să respecte "o anumită formă a contractului", conform dispoziţiilor art. 1179 din C. civ., care fac trimitere în mod clar la condiţiile impuse de O.G. nr. 28/2006, Legea nr. 93/2009, cadru normativ învederat şi de Direcţia de Reglementare şi Autorizare din cadrul BNR, sens în care solicită să se constate şi că U.J.C.A.R. Vâlcea nu avea capacitate de a contracta, întrucât Legea nr. 122/1996, raportat la dispoziţiile art. 35 şi următoarele din O.G. nr. 26/2000, nu permite desfăşurarea activităţilor de creditare decât Caselor de Ajutor Reciproc, Uniunile acestora având numai atribuţii de reprezentare.

Prin urmare, consideră că instanţele anterioare au constatat în mod eronat ca îndeplinită condiţia de capacitate a U.J.C.A.R. în a încheia actul juridic civil, fără a avea în vedere efectuarea unei analize temeinice asupra condiţiilor capacităţii civile, capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice. De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 122/1996, apreciind eronat că activitatea de creditare s-ar circumscrie următorului conţinut: "mijloace băneşti obţinute de la uniunea teritorială judeţeană sau de la Uniunea Naţională".

În altă ordine de idei, recurenta menţionează că, dacă se avea în vedere codul CAEN declarat de U.J.C.A.R. Vâlcea la A.N.A.F., se putea uşor observa că suntem în prezenţa unei subvenţionări, sumă de bani ce intră în proprietatea C.A.R., nerambursabilă, după cum rezultă din dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/1996.

Mai arată că această apreciere eronată a instanţelor este evidentă şi prin faptul că se argumentează apartenenţa contractului în cauză la o lege specială, respectiv Legea nr. 122/1996, fapt ce vine în contradicţie cu soluţionarea dată, în care se constată incidente dispoziţiile împrumutului de consumaţie din C. civ.

Sub un alt aspect, recurenta aduce critici privind calitatea de profesionist sub care U.J.C.A.R. Vâlcea a desfăşurat şi încă desfăşoară activitatea de creditare prin fraudarea legii şi nerespectarea dispoziţiilor referitoare la activitatea de creditare, precum şi cu privire la lipsa îndeplinirii condiţiilor legale de creditare, raportate la statutul U.J.C.A.R. Vâlcea şi regulamentul Fondului de Lichidităţi.

Faţă de cele reţinute de cele două instanţe, recurenta apreciază că legea are prioritate, iar prevederile statutului trebuie să se situeze în interiorul matricei normative, astfel că trebuie respectate prevederile Legii nr. 12/1990 exprimate prin dispoziţiile art. 1 lit. a) raportate la art. 14 din O.G. nr. 26/2000 şi la O.G. nr. 28/2006, O.U.G. nr. 99/2006, Legea nr. 93/2009, O.U.G. nr. 50/2010, O.U.G. nr. 52/2016.

De asemenea, a susţinut că, prin raportare la O.U.G. nr. 99/2006, toată activitatea derulată prin acest fond de lichidităţi de către U.J.C.A.R. Vâlcea este ilicită, atât cea de atragere de depozite la termen, cât şi activitatea de creditare, iar, faţă de dispoziţiile art. 1225, art. 1226, art. 1270 C. civ. şi ale legilor speciale invocate, recurenta arată faptul că, deşi U.J.C.A.R. Vâlcea pretinde că a încheiat un contract de împrumut, obiectul contractului şi obiectul obligaţiei sunt ilicite.

Totodată, recurenta menţionează că, deşi instanţa de fond a reţinut că statutul U.J.C.A.R. Vâlcea are putere de lege, instanţa de apel a preluat această statuare, fără a argumenta juridic orientarea sa.

De asemenea, recurenta a considerat lacunar şi eronat inclusiv considerentul instanţei de apel sub aspectul încheierii valide a contractului de împrumut, întrucât, în opinia acesteia, instanţa nu a ţinut cont de aspectele ce au stat la baza mandatării, raportate la procedura internă prezentată în regulamentul fondului de lichidităţi.

Recurenta a mai arătat că a solicitat proba cu expertiza contabilă, respinsă de ambele instanţe, pentru a dovedi faptul că prin activitatea de creditare sunt realizate fluxuri financiare de debit şi credit, plasamente financiare în urma cărora se realizează venituri şi se plătesc dobânzi la depozitele financiare atrase de către U.J.C.A.R. Vâlcea.

La 8 octombrie 2020, intimata-reclamantă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus dovezi.

Faţă de întâmpinarea ce i-a fost comunicată, recurenta nu a înţeles să depună răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 februarie 2021, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Luând în analiză examinarea admisibilităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 21 septembrie 2021, ora 9, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care cauza a fost amânată pentru lipsa de apărare a recurentei-pârâte la 9 noiembrie 2021, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor şi al uniunilor acestora este reglementat prin Legea nr. 122/1996, republicată, scopul principal al acestor entităţi fiind sprijinirea şi întrajutorarea financiară a membrilor lor, persoane fizice salariate/persoane care obţin venituri de natură salarială.

Casele de ajutor reciproc ale salariaţilor sunt asociaţii fără scop patrimonial, organizate pe baza liberului consimţământ al salariaţilor, pentru acordarea de împrumuturi cu dobândă către aceştia, dobândă care se reîntoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare.

Pentru acordarea de împrumuturi membrilor lor, casele de ajutor reciproc utilizează următoarele fonduri: fondul social al membrilor, constituit prin contribuţiile acumulate ale acestora, la care se adaugă dobânzile anuale; fondurile proprii ale caselor de ajutor reciproc; mijloacele băneşti obţinute de la uniunea teritorială judeţeană sau de la Uniunea Naţională a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaţilor din România (U.N.C.A.R.S.R.).

În speţă, recurenta-pârâtă, în calitate de membră a U.J.C.A.R. Vâlcea, a solicitat reclamantei, în baza cererii de împrumut nr. x din 03.03.2016, suma de 300.000 RON, pentru care s-a încheiat contractul de împrumut nr. x din 21.03.2016, termenul de rambursare fiind de un an, fără dobândă, împrumutul fiind acordat din fondul de lichidităţi, potrivit regulamentului care statuează în mod expres modul în care se acordă împrumuturile oricărei entităţi din sistemul C.A.R., respectiv, dintr-un fond constituit la nivelul U.J.C.A.R. Vâlcea, care are drept scop acoperirea cu titlu rambursabil a golurilor temporare de lichiditate ale membrilor afiliaţi.

Deşi acest împrumut a fost acordat la cererea expresă a pârâtei, prin apărările formulate, aceasta a urmărit contracararea acţiunii reclamantei, susţinând nevalabilitatea acordării respectivului împrumut sub mai multe aspecte.

În esenţă, prin apărările formulate, reiterate şi în recurs, autoarea prezentului demers judiciar urmăreşte să demonstreze că, deşi împrumutul ce face obiectul prezentului litigiu a fost acordat cu titlu gratuit, în realitate, intimata-reclamantă este orientată către obţinerea de venituri cu caracter regulat, desfăşurând activitate de creditare prin acest fond de lichidităţi, sens în care a arătat că, în apel, a depus şi alte contracte de împrumut încheiată între aceleaşi părţi, care erau purtătoare de dobândă.

Aşadar, în etapele procesuale anterioare, autoarea prezentului demers judiciar a urmărit contracararea acţiunii reclamantei, susţinând, în esenţă, că aceasta acţionează (nelegal) ca o instituţie financiar nebancară, a cărei activitate intră sub incidenţa Legii nr. 93/2009.

În recurs, pârâta a reiterat teza soluţionării greşite a problemei juridice pe care a ridicat-o, arătând că, în cauză, sunt aplicabile normele speciale de drept, respectiv Legea nr. 122/1996 raportată la Legea nr. 93/2009 şi O.U.G. nr. 99/2006, context în care a susţinut că instanţele anterioare nu au arătat criteriile ce le-au determinat a considera că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile normei generale (art. 2158 alin. (2) C. civ.), în detrimentul normei speciale.

În speţă, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au calificat contractul de împrumut ce face obiectul litigiului pendinte drept un contract de consumaţie potrivit dreptului comun, iar nu unul de credit bancar, reţinând că, de esenţa activităţii de creditare cu titlu profesional este urmărirea obţinerii de venituri cu caracter regulat (venituri care erau asociate unui împrumut cu dobândă).

Înalta Curte reţine că, prin excepţiile şi apărările formulate, pârâta a urmărit să paralizeze acţiunea reclamantei nu atât pe fondul pricinii/pretenţiilor formulate de reclamantă, cât pe neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate a contractului încheiat, aspecte care presupuneau o analiză aprofundată a activităţii reclamantei pentru a se putea concluziona dacă reclamanta desfăşura activităţi de creditare cu titlu profesional şi dacă intra sub incidenţa Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare.

Or, având în vedere că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, Banca Naţională a României este singura autoritate în măsură să decidă dacă activitatea desfăşurată de o entitate este de natura activităţii de creditare cu titlu profesional şi intră sub incidenţa prezentei legi, în lipsa unei atari decizii, instanţele nu se puteau subroga în drepturile/atribuţiile respectivei autorităţi prevăzute de legiuitor.

Mai mult decât atât, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 93/2009, la încadrarea activităţilor de creditare în categoria celor desfăşurate cu titlu profesional, legiuitorul a prevăzut că Banca Naţională a României va avea în vedere aspecte precum: desfăşurarea acestora ca activităţi economice de sine stătătoare, orientate spre obţinerea de venituri cu caracter regulat; existenţa unor structuri interne specializate în domeniul creditării care gestionează şi analizează aceste activităţi în mod distinct, pe baza unor reguli prestabilite şi cu luarea în considerare a activităţilor de creditare la proiectarea bugetului societăţii ori la efectuarea de previziuni referitoare la activitatea de ansamblu a societăţii.

Prin urmare, în stabilirea naturii activităţii desfăşurate, în speţă, de U.J.C.A.R. Vâlcea, în sensul dacă aceasta este una care intra indubitabil sub incidenţa Legii 93/2009, instanţele nu puteau face propria cercetare pe baza unui singur contract care făcea obiectul litigiului, în sensul în care pârâta tindea, substituindu-se, astfel, Băncii Naţionale a României.

Mai mult, chiar dacă pârâta a depus şi alte contracte de împrumut încheiate între părţile litigante care erau purtătoare de dobândă, ele nu puteau fi analizate în acest cadru procesual, de vreme ce litigiul viza un singur contract, acestea putând avea relevanţă doar în contextul reglementat de art. 3 din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, aşa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, în lipsa unei astfel de atestări din partea Băncii Naţionale a României, care presupunea o cercetare mai amplă a activităţii reclamantei, şi care, în plus, excedea cercetării judecătoreşti, Înalta Curte reţine că, neavând alte indicii de natură a forma convingerea instanţei în sensul că activitatea desfăşurată de reclamantă intra sub incidenţa Legii nr. 93/2009, în mod corect ambele instanţe de fond/apel au apreciat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun.

Aşadar, toate criticile de nelegalitate ale deciziei recurate, vizând neîndeplinirea condiţiilor de validitate ale contractului de împrumut, decurgând din pretinsa nerespectare a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, cauză nelicită, obiect nelicit, ş.a.m.d., întemeiate pe caracterul profesional al activităţii de creditare desfăşurate de reclamantă, nu pot fi primate.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că recurenta a mai susţinut inclusiv caracterul nerambursabil al împrumutului care face obiectul litigiului pendinte, în considerarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 122/1996, or, o astfel de susţinere nu poate fi primită în condiţiile în care, prin interdicţia prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 122/1996: casele de ajutor reciproc nu pot atrage depozite de orice natură ori fonduri rambursabile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), este vizat, ca fond rambursabil, şi ceea ce legiuitorul a prevăzut prin sintagma "mijloacele băneşti obţinute de la uniunea teritorială judeţeană sau de la Uniunea Naţională", conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 122/1996.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. I.F.N. Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr. 200/A-COM din 4 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă U.J.C.A.R. VÂLCEA de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3000 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă U.J.C.A.R. VÂLCEA, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-pârâtă A. I.F.N. Rm. Vâlcea la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. I.F.N. Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr. 200/A-COM din 4 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă U.J.C.A.R. VÂLCEA a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3000 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.