Rekurs dismissed, upholding validity of CHF currency risk clause under monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 20 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 9.1 şi 13.2 din Condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

- obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi;

- obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2853 din 10 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect, ca nefondate. De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca nefondată şi a admis în parte cererea pârâtei, sens în care a obligat reclamanţii, în solidar, la plata sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B..

La 7 august 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în sensul "obligării intimatei să emită un nou grafic de rambursare a creditului, care să prevadă restituirea împrumutului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-RON din acea zi."

Prin cererea de recurs, recurenţii au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2336 din 10 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, a respins cererea de suspendare a judecării recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură ciivlă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de intimata-pârâtă şi a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 2853 din 10 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. Totodată, a obligat apelanţii în solidar, la plata către intimată a sumei de 3830,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în căile de atac apel (prima fază procesuală) şi recurs.

La 2 octombrie 2020, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2016, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivare, recurenţii au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, printr-o primă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre definitivă, cu toate că decizia din apel trebuia pronunţată "cu recurs".

A doua critică a recurenţilor vizează cheltuielile de judecată, şi anume că au fost acordate Băncii cheltuieli de judecată în prim ciclu procesual şi în recurs, în condiţiile în care decizia din apel, din primul ciclu procesual, a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar recursul a fost câştigat de recurenţi. A mai arătat şi că, în primul ciclu procesual, nu au fost acordate cheltuieli de judecată, nefiind solicitate. Or, în aceste condiţii, în accepţiunea recurenţilor, instanţa de apel putea să acorde cheltuieli de judecată în apel doar pentru această etapă procesuală, în rejudecare.

În altă ordine de idei, recurenţii au mai susţinut că, pentru a înlătura consecinţele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive prevăzute în contract, se impune stabilizarea cursului de schimb valutar pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

În acest sens, au mai învederat că respectiva clauză contractuală privind restituirea împrumutului în CHF este o clauză de adeziune, care nu a fost negociată, recurenţii arătând că le-a fost impus ca restituirea împrumutului să fie făcută în CHF, indiferent de evoluţia cursului faţă de moneda naţională la data plăţii. De asemenea, au mai arătat că în cazul acestui contract, informarea a fost sumară, înşelătoare, incompletă.

Totodată, au mai arătat că riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase ale acestei monede, cunoscute de profesionşti.

Recurenţii-reclamanţi arată că francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare. Astfel, consideră că este vorba de un mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea/sporirea valorii contractului, în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin că, la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului va fi modificat.

Prin urmare, recurenţii susţin că acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deşi trebuia să acorde cu titlu de credit o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizânu-şi practic creanţa (cu intenţia de a o spori în viitor) prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa transformării exclusive şi nenegociate a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Astfel, moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să fi fost devoalat explicit şi negociat, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

Totodată, au învederat că valuta în care a fost încheiat contractul de credit nu a fost decât reperul de stabilire a sumei împrumutate.

În raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală prevăzută în contract, ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fară posibilitatea ca recurenţii să poată influenţa natura ei.

În raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală, prin ea însăşi şi în lipsa unor prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile părţilor, din cauza suportării în întregime de către împrumutaţi a riscului valutar, care nu este reglementat în niciun fel în contract. De asemenea, susţin că obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, duce la un efort financiar enorm pentru recurenţi, care plătesc în prezent o rată ce reprezintă, în Ron, mai mult decât dublul ratei iniţiale. Consideră că, astfel, se ajunge la încălcarea principiilor privind ordinea publică şi bunele moravuri şi a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Stabilizarea cursului de schimb CHF-RON în funcţie de cel existent la momentul semnării contractului nu înseamnă în mod obligatoriu exact cursul din momentul semnării, apreciind recurenţii că instanţa poate admite în parte cererea şi poate dispune stabilizarea la un curs mai mare cu 10%, 15% sau 20% decât cursul din momentul încheierii contractului de împrumut, astfel încât riscul valutar să fie împărţit echitabil între consumatori (care nu au cunoştinţe de specialitate) şi bancă.

De asemenea, au mai învederat că, potrivit practicii constante a Curţii Europene de Justiţie a Comunităţii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva nr. 93/13 (transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000) se întemeiază pe ideea că, în ce priveşte puterea de negociere şi nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (C-484/08).

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea caracterului său abuziv.

Astfel, în accepţiunea recurenţilor, clauza analizată nu îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei deşi, în virtutea necesităţii existenţei unui echilibru contractual şi a executării convenţiilor cu bună credinţă, banca avea obligaţia de a asigura o protecţie adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elveţian, sub aspectul modului în care este suportat eventualul risc de credit, obligaţie pe care a ignorat-o cu desăvârşire.

De asemenea, recurenţii invocă şi considerentele C.J.U.E. în cauza Arpad Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13, situaţie pe care o apreciază ca fiind identică cu cea de faţă.

Totodată, au mai învederat că acele clauze care au un caracter accesoriu (cum ar fi moneda şi modalitatea de plată), în raport cu cele care definesc însăşi esenţa raportului contractual, nu pot fi circumscrise noţiunii de "obiect principal al contractului" în sensul art. 4 alin. (2) din directivă.

Însă, chiar dacă această interpretare nu ar fi acceptată, aceea că moneda şi modalitatea de plată au un caracter accesoriu, recurenţii arată că, atât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, cât şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevăd că excepţia se aplică doar în măsura în care aceste clause sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibl, condiţie care nu este îndeplinită.

În cele din urmă, recurenţii conchid în sensul că, pentru a se restabili egalitatea dintre părţi, cel mai adecvat este să se convertească în RON contractual de credit, soluţie impusă şi de principiul nominalismului. Astfel, în condiţiile în care creditul a fost pus la dispoziţie în RON, restituirea acestuia trebuia efectuată în aceeaşi monedă şi în acelaşi cuantum, indiferent de aprecierea sau deprecierea ei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 14 decembrie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de neîncadrarea susţinerilor recurenţilor în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La 13 ianuarie 2021, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei invocate de intimata-pârâtă şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 18 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat, în scris, punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 21 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 608/2020 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la 9 noiembrie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit faptul că, deşi recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat prezentul demers judiciar inclusiv pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în realitate, aşa cum a fost reţinut inclusiv prin raportul asupra admisiblităţii în principiu a recursului, aceştia s-au prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputând fi identificată nicio critică concretă circumstanţiată acestui motiv de casare.

Prin urmare, având în vedere că respectivul text de lege consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că, în lipsa oricărei critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, invocarea pur formală a acestui motiv de recurs nu poate antrena un control de legalitate a deciziei recurate.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor dezvoltate de recurenţi, Înalta Curte constată că, printr-o primă critică, aceştia au invocat nulitatea absolută a hotărârii din apel susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre definitivă, cu toate că decizia din apel trebuia pronunţată cu recurs.

Înalta Curte reţine că, prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei şi că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Semnificaţia art. 457 alin. (1) C. proc. civ. este aceea că legalitatea căii de atac priveşte atât felul căii de atac, cât şi condiţiile şi termenele în care aceasta poate fi exercitată, indiferent de menţiunile din dispozitivul hotărârii.

Prin urmare, legalitatea căilor de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii care se atacă nu-i răpeşte părţii calea de atac pe care legea i-a conferit-o. Astfel, partea este obligată să ţină cont exclusiv de prevederile legale, iar menţionarea greşită de către instanţă în dispozitivul hotărârii a căii de atac nu poate conduce la înfrângerea principiului legalităţii cu privire la căile de atac prevăzute de lege.

Aşa fiind, Înalta Curte conchide în sensul că recurenţii nu au fost vătămaţi de menţiunea din dispozitivul hotărârii atacate, sens în care nu va putea primi critica referitoare la faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nulă. Dovada lipsei vătămării drepturilor procesuale este însăşi formularea prezentei căi de atac.

Procedând la analiza următoarei critici referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii. Altfel spus, nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, prin noţiunea de "proces" din sintagma "partea care pierde procesul" se înţelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, fără a prezenta relevanţă soluţia pronunţată în etapa procesuală anterioară (în speţă, prima decizie de casare pronunţată în cauză).

Prin urmare, atâta vreme cât, ca o consecinţă a admiterii recursului, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cererile privitoare la cheltuielile de judecată pot fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului, întrucât doar la acest moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin care parte a căzut în pretenţii.

Aşadar, atâta vreme cât, în recurs, în primul ciclu procesual, intimata-pârâtă adresase o cerere concretă de acordare a cheltuielilor de judecată, în rejudecare, instanţa de apel era ţinută să se pronunţe şi pe acest aspect, putând acorda nu numai cheltuielile de judecată din apel, ci şi cele din recurs.

Analizând în continuare criticile referitoare la stabilizarea cursului de schimb valutar, Înalta Curte reţine că acele clauze contestate din contractul de credit se referă la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede.

În esenţă, motivul de casare invocat de recurenţii-reclamanţi prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (27 august 2007), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Susţinând, totodată, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de aceştia nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., arată că: "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situaţie (care nu are legătură cu speţa de faţă), şi anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinţi maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puşi în situaţia achitării unor sume rezultate din diferenţa de schimb valutar practicat de către bancă la cumpărare şi la vânzare.

În prezenta cauză, însă, nicio dispoziţie contractuală nu impune reclamanţilor să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceştia a unor sume reprezentând diferenţe de curs valutar. Ca atare, cele reţinute de CJUE în cauza indicată nu pot fi aplicate în prezenta speţă, întrucât nu au legătură cu situaţia de fapt expusă de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către cel împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin prisma acestor considerente, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi realizată, întrucât este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat şi care se aplică între părţi în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Deşi unele critici din recurs pun în discuţie instituţia impreviziunii, instanţa constată că obiectul prezentei cauze a fost reprezentat exclusiv, de constatarea nulităţii unor clauze contractuale, ca urmare a caracterului abuziv al acestora. Nici cu titlu subsidiar instanţele nu au fost învestite cu o acţiune în adaptare contract, acţiune ce prespune, ab intio, o convenţie valabil încheiată. Aşadar, nu va analiza aspectele de impreviziune, introducerea acestora în această etapă procesuală fiind contrare art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de autorii prezentului demers judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Cât priveşte cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât dovezile constând în factura nr. x din 31.10.2018 însoţită de extrasul de cont care atestă încasarea sumei înscrise în factura mai sus amintită (1.665,94 RON) au fost depuse şi în faţa instanţei de apel, în rejudecare (a se vedea dosarul de apel x/2016), suma aferentă respectivei facturi fiind deja acordată împreună cu un alt onorariu, aferent etapei apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 608 din 17 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.