Jurisdiction for RCA insurer liability and right to moral damages for non-entitled descendants in traffic accident torts

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş – Severin la 19 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. au solicitat obligarea pârâtei P. S.A. la plata sumei de 2.300.000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 34.318 RON, cu titlu de daune materiale, pentru repararea prejudiciilor suferite de rudele defuncţilor D., Q. şi N..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1385, art. 1386 şi art. 1391 C. civ., Legea nr. 132/2017.

Prin încheierea nr. 12 din 22 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal – complet specializat în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii.

Ulterior, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei secţii la 27 februarie 2018, sub nr. x/2018*.

Prin întâmpinare, pârâta P. S.A. a invocat excepţia de necompetenţă materială procesuală (funcţională) a secţiei a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Caraş Severin, întrucât, raportat la decizia ÎCCJ nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 6 aprilie 2017, competenţa soluţionării prezentei cauze aparţine secţiei I Civile a Tribunalului Caraş Severin.

Prin încheierea din 25 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraş-Severin – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că este competent general, material şi teritorial să soluţioneze cauza, raportat la valoarea obiectului cererii (de peste 200.000 RON), locul producerii accidentului, raportat la Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului Caraş Severin cu privire la delimitarea competenţei între cele două secţii civile, prin care s-a stabilit că astfel de acţiuni ce au ca obiect acţiune în răspundere delictuală rămân în competenţa completelor specializate în soluţionarea litigiilor între profesionişti din cadrul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş Severin.

La termenul de judecată din 16.07.2018, reclamantul H. a formulat o cerere precizatoare prin care a învederat că înţelege să îşi mărească cuantumul pretenţiilor civile constând în daune materiale cu suma de 2750 RON.

Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 15.10.2018, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei I..

Prin sentinţa civilă nr. 212 din 13 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Caraş-Severin – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei I.; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., F., G., H., I., N. şi O., în contradictoriu cu pârâta S.C. P. S.A.

A obligat pârâta P. S.A. la plata către: reclamanta A., soţia defunctului D., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii cu titlu de despăgubiri morale şi a sumei de 10.366,60 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamanta B., fiica defunctului D., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale; reclamantul C., fiul defunctului D., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale şi a sumei de 2.883,91 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamanta F., mama defunctului Q., a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale; reclamanta G., soţia defunctului Q., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale şi a sumei de 2.606,83 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamantul H., fiul defunctului Q., a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale şi a sumei de 4.250,46 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; reclamanta I., fiica defunctului Q., a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale; reclamantul N., fiul defunctului N., a sumei de 20.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale; reclamanta O., sora defunctului N., a sumei de 15.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale şi a sumei de 8.412,57 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii D., E., J., prin reprezentant legal Q., K., prin reprezentant legal Q., L., prin reprezentant legal I. şi M., prin reprezentant legal I..

Totodată, a obligat pârâta P. S.A. să plătească reclamanţilor H., N. şi B. suma de 1000 RON pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. au declarat apel, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună majorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale, în acord cu cele solicitate prin acţiune introductivă.

Împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 25 iunie 2018, pârâta P. S.A. a declarat apel, solicitând, în principal, admiterea apelului şi anularea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Caraş-Severin, secţia Civilă, instanţa competentă material şi funcţional să soluţioneze prezenta cauză; în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv: admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei I. şi a fiului, reclamantul L. (asupra căreia instanţa de fond a omis să se pronunţe) ca fiind renunţători la succesiune, cu consecinţa respingerii acţiunii civile formulată de aceştia; pe fondul cauzei, diminuarea daunelor materiale acordate reclamantei A. până la concurenţa sumei de 8.736,6 RON; respingerea daunelor materiale acordate reclamantului C.; diminuarea daunelor materiale acordate reclamantului H. până la concurenţa sumei de 2.500,46 RON; diminuarea daunelor materiale acordate reclamantei O., până la concurenţa sumei de 7812,67 RON; diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor A., B., C., F., G., H., I. (în principal respingere pe lipsa calităţii procesual active); N., O., în conformitate cu dispoziţiile art. 26 lit. b) pct. 3 din Norma 20/2017, coroborat cu art. 22 alin. (4), (6) din Legea 132/2017, în strictă corelaţie cu practica judiciară constantă în materie, reţinerea incidenţei art. 13 din Legea 132/2017, a art. 1371 din C. civ. (2009), astfel cum a fost dezlegat prin decizia Î.C.C.J. 12/2016 obligatorie în cauză conform art. 519 C. proc. civ., relativ la cele două victime Q. şi N.; reţinerea incidenţei prevederilor art. 1371 din C. civ. (2009), astfel cum a fost dezlegat prin decizia Î.C.C.J. 12/2016 publicată în Monitorul Oficial la 04.06.2016, mai exact participarea victimelor Q. şi N. la producerea propriului prejudiciu-lipsa centurii de siguranţă, cu imputare în daunele materiale şi morale ce se vor stabili; diminuarea cheltuielilor de judecată acordate, raportat la art. 453 alin. (2) coroborat cu art. 454 C. proc. civ., corelativ cu partea admisă din acţiune.

Prin decizia nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă P. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a majorat daunele morale acordate reclamantei I. la 25.000 de euro şi daunele morale acordate reclamantului N. la 25.000 de euro; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D., E., J., prin reprezentant legal Q., K., prin reprezentant legal Q., L., prin reprezentant legal I. şi M., prin reprezentant legal I. şi a obligat pârâta la plata către fiecare dintre aceşti reclamanţi a câte 5.000 de euro, cu titlu de daune morale; a menţinut, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta P. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, a sentinţei primei instanţe şi a încheierii din 25 iunie 2018 şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, secţiei I civile a Tribunalului Caraş-Severin, sens în care a invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe), susţinând că în mod greşit prezentul dosar a fost soluţionat de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a Civilă şi de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă; în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, sens în care a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. (lipsa motivării în drept a hotărârii instanţei de apel, în raport de legislaţia specială incidentă în speţă – Legea 132/2017 şi Norma ASF 20/2017, precum şi lipsa motivării în fapt în privinţa acordării daunelor morale faţă de reclamanţii D., E., J., K., L. şi M., în calitate de nepoţi ai victimelor, soluţie diametral opusă faţă de sentinţa civilă nr. 212/2019 - cu nesocotirea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1391 alin. (2) din C. civ., raportat şi la dispoziţiile de drept material în materie succesorală, în privinţa acordării daunelor morale nepoţilor victimelor, D., E., J., K., L. şi M.).

De asemenea, a mai solicitat desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei casate 802/2019 şi, eventual, a sentinţei casate nr. 212/2019 (pe petitul principal), cu consecinţa întoarcerii executării silite în conformitate cu art. 723 şi următoarele C. proc. civ. cu cheltuieli de judecată prilejuite de prezenta cale de atac, constând în onorariu avocaţial.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că natura prezentului litigiu este pur civilă, întrucât pretenţiile deduse judecăţii au ca izvor fapta ilicită săvârşită de asiguratul R., iar nu contractul de asigurare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa competentă material procesual se determină în funcţie de obiectul şi natura litigiului, conform deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În acest context, a susţinut că decizia în interesul legii anterior menţionată are forţă juridică superioară faţă de hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Caraş-Severin, prin care a fost delimitată competenţa secţiilor civile ale aceluiaşi tribunal.

În plus, recurenta-pârâtă a arătat că este irelevantă calitatea de profesionist a uneia dintre părţi la stabilirea instanţei competente.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este nemotivată în fapt şi în drept.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la Legea nr. 132/2017 şi nici la Norma ASF nr. 20/2017, deşi aceste acte normative erau aplicabile în cauză prin raportare la momentul producerii riscului asigurat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a schimbat sentinţa primei instanţei, în sensul acordării de daune morale şi nepoţilor defuncţilor, fără însă a motiva în fapt această soluţie.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a menţionat doar că între nepoţi şi bunici există relaţii de afecţiune, astfel încât se impune acordarea daunelor morale de 5.000 euro pentru fiecare nepot al defuncţilor.

În acest context, recurenta-pârâtă a învederat că decizia atacată nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. proc. civ. şi cele din materie succesorală.

În concret, a arătat că nepoţii defuncţilor nu se aflau în întreţinerea acestora din urmă şi, totodată, erau excluşi de la moştenire de descendenţii de grad mai apropiat cu defuncţii.

Ca atare, recurenta-pârâtă a subliniat că nepoţii defuncţilor nu puteau obţine daune morale în temeiul art. 1391 alin. (2) C. proc. civ.

În final, autoarea recursului a conchis că instanţa de apel nu a avut în vedere practica judiciară depusă la dosar când a stabilit cuantumul daunelor morale acordate nepoţilor defuncţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-reclamanţi la 13-15 ianuarie 2020, fără ca aceştia să depună întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 2 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 23 martie 2021, ora 11, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor, recurenta-pârâtă fiind citată cu menţiunea de a indica moştenitorii intimatei-reclamante O..

La termenul de judecată din 23 martie 2021, instanţa a dispus emiterea unei adrese către reprezentantul intimaţilor-reclamanţi pentru a face demersuri în vederea indicării moştenitorilor defunctei O. şi a depune la dosar dovada acestor demersuri, sens în care a dispus amânarea cauzei la 18 mai 2021, dată la care Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării recursului declarat de recurenta-pârâtă P. S.A. împotriva deciziei nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, până la introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei O..

La 22 iulie 2021, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de reluare a judecăţii, arătând că, în baza adresei emise de Consiliul Local Slatina Timiş a identificat moştenitorii legali ai defunctei, sens în care a solicitat repunerea pe rol a cauzei şi introducerea moştenitorilor defunctei O..

La 20 septembrie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând copii din dosarul de executare nr. 240/2019 al B.E.J. S. şi S. în dovedirea petitului din recurs privind desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei recurate şi a sentinţei instanţei de fond, cu consecinţa întoarcerii executării silite.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În calea extraordinară de atac, autoarea recursului a formulat, în ordinea redată, critici de nelegalitate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cât şi din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În concret, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, deşi a invocat excepţia necompetenţei materiale funcţionale atât în prima instanţă, cât şi în apel, hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe (a unei instanţe civile).

În acest sens, a arătat că natura litigiului este pur civilă, întrucât pretenţiile deduse judecăţii au ca izvor fapta ilicită săvârşită de asiguratul său, şi nu contractul de asigurare, în opinia sa fiind irelevantă calitatea de profesionist a uneia dintre părţi în stabilirea instaţei competente.

Totodată, a mai învederat că instanţa competentă material procesual se determină în funcţie de obiectul şi natura litigiului, conform Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Procedând la analiza acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, în contradicţie cu susţinerile recurentei, potrivit cărora natura prezentului litigiu este pur civilă, întrucât pretenţiile deduse judecăţii au ca izvor fapta ilicită săvârşită de asiguratul său, iar nu contractul de asigurare, Înalta Curte reţine că fundamentul răspunderii civile a asigurătorului RCA îl constituie contractul de asigurare, pe care asigurătorul l-a încheiat cu persoana vinovată de producerea riscului asigurat, acesta fiind încheiat în efectuarea activităţii economice pe care o desfăşoară, în realizarea obiectului de activitate pentru care s-a constituit societatea de asigurare.

În privinţa competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se reţine că, în perioada soluţionării litigiului, erau incidente dispoziţiile Deciziei RIL nr. 18/2016, prin care Completul competent sa judece recursul în interesul legii a statuat că aceasta se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare.

Însă, cu referire expresă la materia asigurărilor, printr-o altă decizie pronunţată în recurs în interesul legii (13/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1309 din 30 decembrie 2020), completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat în privinţa competenţei specializate a tribunalelor/secţiilor/completelor că aceasta vizează, în acord cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările cu valoare de principiu din Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, materia asigurărilor.

Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că această competenţă este atrasă de însăşi natura şi obiectul litigiilor care intră sub incidenţa respectivei materii a asigurărilor şi că instanţele judecătoreşti sunt chemate să aplice unitar dispoziţiile legale din materia asigurărilor, analiză care necesită valorificarea specializării judecătorului după natura şi obiectul cauzelor, întocmai cum se prevede în cazul litigiilor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit prin decizia nr. 13/2020 că, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât şi în litigiile privind acţiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competenţa materială procesuală revine secţiilor specializate.

Având în vedere că, în speţă, obiectul cauzei şi natura juridică a litigiului dedus judecăţii este unul în materia asigurărilor, care se circumscrie ipotezei dezlegate prin decizia mai sus-amintită, ce impune specializarea completului de judecată, prin urmare, şi în calea de atac, competenţa de soluţionare revine tot instanţei specializate în litigii cu profesionişti.

Aşa fiind, Înalta Curte nu va putea reţine critica recurentei subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Luând în analiză următoarele critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care autoarea recursului a susţinut că decizia atacată este nemotivată în fapt şi în drept prin aceea că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la Legea nr. 132/2017 şi nici la Norma ASF nr. 20/2017, deşi aceste acte normative erau aplicabile în cauză prin raportare la momentul producerii riscului asigurat, dar şi că a acordat daune morale şi nepoţilor defuncţilor, fără a motiva în fapt această soluţie, Înalta Curte reţine că, prin apelurile formulate, atât pârâta, cât şi reclamanţii au criticat evaluarea daunelor morale, pârâta solicitând reducerea lor, în timp ce reclamanţii au solicitat majorarea acestora, respectiv acordarea daunelor morale şi reclamanţilor cărora li s-a respins demersul judiciar.

Înalta Curte notează că, deşi, în apel, pârata a solicitat diminuarea daunelor morale făcând trimitere la Norma ASF 20/2017, Legea 132/2017 şi practica judiciară în materie, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor.

Aşadar, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probatoriu, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de către cel prejudiciat, să aprecieze suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. În vederea stabilirii cuantumului daunelor morale, instanţa poate folosi criterii cum ar fi cele legate de consecinţele negative suferite pe plan moral, importanţa valorilor lezate, intensitatea vătămărilor aduse sau măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială.

Aşadar, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

În vederea realizării acestor deziderate, instanţa trebuie să realizeze o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, pentru a se ajunge la stabilirea unor daune morale care să fie rezonabile, iar cuantificarea acestora să fie una justă şi echitabilă, care să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs persoanelor care le solicită, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit şi nici să nu fie unele derizorii care să nu justifice o reparare echitabilă a pagubei produse.

Aşadar, având în vedere că, în prezent, în aplicarea art. 41 din Convenţia europeană, instanţele statuează în echitate atunci când trebuie să cuantifice daunele morale acordate cu titlu de reparaţie personală nepatrimonială, în mod corect instanţa de apel a statuat că, în lipsa unor criterii legale de acordare a daunelor morale, instanţa trebuie să stabilească un just echilibru între aceste suferinţe şi obligaţia pe care o instituie în sarcina asigurătorului.

Prin urmare, având în vedere că, din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă care au fost argumentele ce au stat la baza pronunţării soluţiei din dispozitiv, Înalta Curte nu poate constata aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori eronate şi nici inexistenţa motivelor care au determinat stabilirea cuantumului daunelor acordate. Aşa fiind, nu va primi critica recurentei sub aspectul nemotivării în drept.

De altfel, instanţa de fond a stabilit care sunt normele de drept material incidente cauzei, făcând trimitere expresă la prevederile art. 13 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 şi la dispoziţiile art. 26 din Norma ASF nr. 20/2017. Cum, prin apel, nu a fost criticată încadrarea în drept realizată de prima instanţă, în decizia recurată nu se impunea o reevaluare a cadrului normativ incident, astfel că hotărârea atacată răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de stadiul procesual respectiv.

Cât priveşte pretinsa nemotivare în fapt a soluţiei cu privire la acordarea daunelor morale reclamanţilor D., E., J., K., L. şi M., în calitate de nepoţi ai victimelor, Înalta Curte reţine că, prin apelul propriu, reclamanţii au solicitat nu numai majorarea daunelor morale, ci şi acordarea acestor daune inclusiv reclamanţilor (nepoţi ai victimelor) cărora li s-a respins demersul judiciar.

În acest sens, instanţa a constatat că, în privinţa nepoţilor victimelor, acţiunea a fost respinsă, reţinându-se pe de o parte că aceşti reclamanţi nu se aflau în întreţinerea defuncţilor şi, pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada prin probele de la dosar a relaţiei afective şi a suferinţei de mare intensitate care să justifice acordarea despăgubirilor morale proprii.

Fiind criticat acest aspect, instanţa de apel a procedat la analiza şi soluţionarea respectivei critici, arătând motivele pentru care a admis cererea/apelul reclamanţilor.

Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că motivarea instanţei de apel îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât aceasta a expus într-o manieră clară, logică şi necontradictorie argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Aşa fiind, afirmaţiile recurentei-pârâte ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Procedând în continuare la analiza criticii subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut, în esenţă, că nepoţii defuncţilor nu puteau obţine daune morale în temeiul art. 1391 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul de lege pretins a fi fost nesocotit de instanţa de apel instituie în mod explicit dreptul la despăgubire al tuturor descendenţilor, fără deosebire, prin urmare, inclusiv în favoarea nepoţilor.

În altă ordine de idei, vocaţia succesorală a reclamanţilor nepoţi, precum şi împrejurarea că aceştia nu se aflau în întreţinerea defuncţilor nu au nicio relevanţă în privinţa daunelor morale acordate acestora, de vreme ce art. 1391 (având ca denumire marginală "repararea prejudiciului nepatrimonial") din C. civ. (2009) reglementează exclusiv repararea acestui tip de prejudiciu (nepatrimonial/moral), şi nu pe cel material.

Nu în ultimul rând, faţă de susţinerea recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere practica judiciară depusă, instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în acelaşi sens putând fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă P. S.A. împotriva deciziei nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă P. S.A. împotriva deciziei nr. 802/A din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2021.