Financial lease subrogation cap violated: appeal allowed, restitution claim remanded for recalculation of excess payments

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea înregistrată la 2 mai 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei să restituie suma de 47.171,84 Euro (219.226,41 RON – curs BNR 1 Euro = 4,6474 RON), reprezentând rate achitate şi nerestituite pentru achiziţionare imobil, conform promisiunii de vânzare şi cesiune drepturi nr. 84/20.05.2009.

În drept, reclamanta a invocat art. 194 C. proc. civ., art. 1350, art. 1597 alin. (2) şi art. 1635-1636 C. civ.

Prin încheierea din 15.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca nefondate.

Prin sentinţa civilă nr. 3824 din 17.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în parte; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 129.603,29 RON.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 15.10.2018, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 2180/2019 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3824/17.12.2018; a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul aceleiaşi părţi împotriva încheierii de şedinţă din 15.10.2019.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3824/17.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat următoarele critici:

1. În ce priveşte denunţarea promisiunii, recurenta invocă faptul că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că, întrucât C. civ. de la 1864 nu reglementează instituţia juridică a denunţării, notificarea emisă de B. S.A. cu privire la denunţarea convenţiei, în lipsa unei opţiuni a recurentei, nu putea produce efecte, neavând la bază un temei legal sau convenţional, convenţia tripartită (asumată şi de pârâtă) nefăcând nicio astfel de referire.

Arată recurenta că singura cale a pârâtei era de a uza de dispoziţiile art. 1021 din C. civ. de la 1864, text care prevede expres şi absolut inechivoc că, într-o atare situaţie, contractul nu este desfiinţat de drept, ci doar pe cale judecătorească, cu atât mai mult cu cât motivul denunţării a fost neplata preţului, motiv care se subsumează, neîndoielnic, cauzei de rezoluţiune stipulate expres în art. 13.1 (ii) din promisiune, dar şi prevederilor art. 1020 C. civ. de la 1864.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că motivarea instanţei de apel potrivit căreia "denunţarea contractului a intervenit de drept în condiţiile în care apelanta reclamantă nu a dat curs notificării de reziliere a contractului de leasing financiar şi nu a dorit continuarea raporturilor contractuale cu locatorul" este profund eronată, denunţarea de drept a unui contract nefiind prevăzută de nicio normă juridică aplicabilă actului juridic dedus judecăţii.

Mai susţine recurenta că nu se poate vorbi despre o "rezolvire de drept" a promisiunii, aşa cum se reţine în decizia atacată, întrucât nu există, pe tărâmul C. civ. de la 1864 "rezolvirea de drept", iar cauza "rezolvirii", aşa cum o reţine instanţa de apel, este faptul că recurenta nu a răspuns notificării de continuare a relaţiilor contractuale, poziţie care, desigur, nu poate atrage "rezolvirea de drept". Sub acest aspect, recurenta apreciază că motivarea instanţei este contradictorie, fiind evidentă confuzia gravă între două concepte diferite şi chiar antagonice, şi anume "denunţarea" şi "rezolvirea de drept" a promisiunii.

Conchide recurenta că, şi dacă promisiunea ar fi fost rezolvită de drept, consecinţa logică ar fi fost restituirea prestaţiilor ("restitutio ad integrum"), o consecinţă esenţială şi obligatorie a rezoluţiunii, cu atât mai mult cu cât instanţa a stabilit cu certitudine că vorbim, în cauză, despre o eventuală rezoluţiune a promisiunii, iar nu despre o reziliere.

2. În ce priveşte subrogarea pârâtei în drepturile şi obligaţiile promitentului-vânzător, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea normelor de drept material.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că art. 14 din promisiune (clauza referitoare la subrogare) era destinat să producă efecte în viitor şi era de esenţa convenţiei. Continuă recurenta că subrogarea nu poate opera doar în parte, o atare interpretare echivalând cu o condiţie pur potestativă, interzisă expres prin dispoziţiile art. 1403 C. civ. de la 1864. Susţine autoarea recursului că, prin această interpretare a clauzei de subrogare, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1403 C. civ. de la 1864.

În continuare, recurenta învederează că denunţarea unilaterală a promisiunii de către pârâtă s-a putut face tot ca urmare a subrogării, ceea ce înseamnă că, logic, subrogarea a operat, astfel că motivarea instanţei de apel este inconsecventă şi contradictorie cu privire la aceste aspecte.

După o scurtă prezentare teoretică a instituţiei subrogaţiei, recurenta arată că, în cauză, pârâta (creditor ulterior) a preluat, prin clauza de subrogare, dreptul de a primi în continuare plăţile de la debitor (recurenta), substituindu-se creditorului iniţial (C. S.R.L.), precum şi drepturile creditorului iniţial împotriva debitorului, în caz de neplată.

Conchide recurenta că instanţa de apel a ignorat acest mecanism coerent şi a confundat elemente fundamentale de drept, conferind pârâtei, ca urmare a subrogării, drepturi pe care nici creditorul iniţial nu le avea, şi anume dreptul de denunţare unilaterală a promisiunii, încălcând însuşi principiul forţei obligatorii a contractului.

O altă critică a recurentei cu privire la clauza de subrogare priveşte ignorarea de către instanţa de apel a efectelor juridice reale ale actului încheiat. Susţine recurenta că instanţa de apel era obligată să observe că, în fapt, s-a produs o novaţie subiectivă, cel mai elocvent şi mai tipic procedeu prin care o obligaţie poate fi transformată în cele mai variate moduri cu putinţă. Mai susţine recurenta, că putea fi vorba despre o veritabilă cesiune a contractului, supusă unei condiţii suspensive, iar nu despre o subrogare. Învederează recurenta că instanţa trebuia să dea litigiului dedus judecăţii încadrarea reală a actului juridic exhibat, nu după denumirea actului.

3. În ceea ce priveşte plăţile efectuate în beneficiul pârâtei, hotărârea cuprinde motive contradictorii şi este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la motivarea contradictorie, recurenta arată că instanţa de apel a concluzionat greşit că plăţile efectuate în contul escrow nu ar fi fost încasate de pârâtă, pentru că destinaţia sumelor de bani a căror restituire o solicită a fost dovedită neechivoc prin raport de expertiză judiciară, prin extrase de cont, prin înscrisul depus la dosarul cauzei cu anexa situaţiei fiecărei sume/client, cu copia contractului de cont escrow şi a actelor adiţionale la acesta.

Susţine recurenta că pârâta nu a răsturnat prezumţia de plată şi nici nu s-a înscris la masa credală a societăţii C. S.R.L., ceea ce dovedeşte chiar încasarea banilor din contul escrow.

Recurenta învederează că, în speţă, convenţia de cont escrow prevede expres faptul că sumele de bani virate în acest cont se află la dispoziţia pârâtei. Aşadar, proba esenţială de făcut pe chestiunea temeiului de fapt al cuantumului sumelor solicitate este cea care vizează soarta sumelor din contul escrow deschis chiar la pârâtă, probă care a fost făcută cu prisosinţă în cauză, arată recurenta. Mai susţine aceasta că, în aceeaşi manieră contradictorie, instanţa de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată de pârâtă, prin care ar fi urmărit să dovedească acest lucru şi, cu toate acestea, a pronunţat o hotărâre în care a motivat că nu s-ar fi făcut această probă.

În opinia recurentei, nu are relevanţă dacă suma din contul escrow a ajuns sau nu în contul pârâtei, de vreme ce sumele din acest cont escrow erau la dispoziţia pârâtei.

O altă critică a recurentei priveşte încălcarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel, când a considerat că şi dacă reclamanta ar fi făcut dovada plăţii sumelor din contul escrow, recurenta nu ar avea dreptul la restituire, dat fiind că nu a dorit continuarea relaţiilor contractuale. În lipsa unei clauze contractuale care să stipuleze expres faptul că sumele achitate se reţin de către promitentul vânzător, sumele nu pot fi reţinute de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât C. civ. de la 1864 nu prevede (spre deosebire de C. civ. 2009), reţinerea arvunei de către promitentul-vânzător (fiind îndeobşte cunoscut faptul că o astfel de soluţie este posibilă doar dacă părţile au stipulat expres o clauză contractuală cuprinzând această sancţiune). Aşa fiind, recurenta susţine că nu exista niciun temei legal sau contractual, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în temeiul cărora pârâta să aibă dreptul de a reţine sumele plătite.

4. În ceea ce priveşte rezilierea contractului de leasing şi intrarea în insolvenţă a cedentului C. S.R.L., instanţa a pronunţat o hotărâre cuprinzând motive contradictorii şi aplicând greşit normele de drept material.

În primul rând, recurenta precizează că rezilierea contractului de leasing nu are relevanţă în speţă, de vreme ce există actul de cesiune a contractului de leasing, promisiunea dedusă judecăţii conţinând expres şi menţiunea de cesiune a contractului de leasing.

În al doilea rând, recurenta arată că art. 14 din promisiune nu face referire la rezilierea contractului de leasing, astfel că motivarea instanţei de apel este în plus faţă de cele convenite expres de părţi.

În al treilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi fost într-o eroare gravă când a reţinut rezilierea contractului de leasing. Contractul de leasing reziliat avea ca obiect terenul, nu şi construcţia, ceea ce înseamnă că desfiinţarea titlului pe teren nu putea afecta dreptul recurentei de a obţine proprietatea asupra apartamentului promis, urmând ca ulterior să îşi reglementeze situaţia juridică prin instituirea unui drept real asupra terenului (ex., superficia). Din acest motiv, statuarea instanţei de apel, care afirmă că de la data rezilierii contractului de leasing, promitentul nu mai avea ce transmite, este total contrară legii, de vreme ce obiectul promisiunii era apartamentul, bun care nu făcea obiectul contractului de leasing.

Mai invocă recurenta o contradicţie în motivarea instanţei cu privire la decelarea temeiului reţinerii sumelor plătite pârâtei. Susţine recurenta că aceeaşi contradicţie este reiterată şi cu privire la motivarea instanţei de apel potrivit căreia B. S.A. are calitate procesuală pasivă dar, totuşi, nu poate fi obligată la restituirea sumelor.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată de completul de filtru la 20 aprilie 2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul şi a fost stabilit termen de judecată la 19 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. În prealabil, trebuie precizat că analiza instanţei de recurs va fi limitată la chestiunile de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu la aspectele de netemeinicie, prin care recurenta urmăreşte o reevaluare a probatoriului administrat în cauză şi restabilirea situaţiei de fapt (de exemplu, cu privire la plăţile efectuate în contul escrow).

O a doua precizare prealabilă care se impune a fi făcută este că, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia nr. 2215/05.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, au fost dezlegate cu autoritate de lucru judecat (efectul pozitiv – art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), aspecte privind modalitatea în care a încetat Promisiunea de vânzare şi cesiune de drepturi nr. x (denumită "Acordul") şi sumele achitate de reclamantă în executarea contractului, astfel încât aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuţie.

2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Textul normativ invocat consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; - există contradicţie între considerente, în sensul existenţei unui raport logic între două raţionamente, concluzii, care se exclud reciproc; - lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Acest motiv de casare nu poate fi reţinut, întrucât analiza considerentelor deciziei atacate nu relevă contradicţii evidente ale raţionamentului logico-juridic. Chiar şi recurenta, în dezvoltarea motivelor de recurs, a expus combinat criticile subsumate celor două cazuri de casare invocate, ceea ce demonstrează că, în realitate, pretinsa contradicţie a considerentelor hotărârii este strâns legată de greşita aplicare a normelor de drept material.

2.3. Grupând criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza mai întâi legalitatea concluziei instanţei de apel referitoare la subrogarea pârâtei în drepturile şi obligaţiile "promitentului-vânzător/utilizator cedent", respectiv incidenţa clauzei 14 din Promisiunea de vânzare şi cesiune de drepturi nr. x (denumită "Acordul").

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin rezilierea la 30.05.2013 a contractului de leasing financiar încheiat între pârâtă şi C. S.R.L., anterior intrării utilizatorului în insolvenţă la 24.03.2014, pârâta nu s-a subrogat în drepturile şi promitentului vânzător, întrucât aplicarea clauzei 14 din contract presupunea ca insolvenţa utilizatorului să intervină anterior rezilierii convenţiei de leasing. Totodată, a mai reţinut că, faţă de limitele în care era ţinut locatorul în cazul subrogării, obligaţiile acestuia nu vizau plăţile.

Instanţa de apel a apreciat că aceste aspecte au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2215/05.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014.

Concluziile instanţei de apel anterior redate sintetic sunt greşite, fiind încălcate următoarele norme de drept material:

- prevederile art. 973 C. civ. 1864, cu referire la relativitatea efectelor contractului de leasing financiar nr. x/06.12.2007 şi actului adiţional nr. x/20.08.2008, precum şi efectele încetării acestui contract;

- prevederile art. 969 alin. (1) C. civ. 1864, cu referire la lăsarea fără efecte a clauzei 14 din Promisiunea de vânzare şi cesiune de drepturi nr. x (denumită "Acordul"), contrar voinţei părţilor.

În acest sens, trebuie făcută distincţie între cele două contracte, primul de leasing financiar încheiat între pârâta finanţator şi utilizatorul C. S.R.L., iar al doilea, tripartit, încheiat între utilizator (care devine promitent-vânzător cedent), pârâta locator şi reclamanta promitent-cumpărător.

Încetarea contractului de leasing la 30.05.2013, prin reziliere de către locator, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de utilizator, are ca efect obligaţia acestuia din urmă de a restitui bunul şi de a plăti toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing, conform art. 15 din O.U.G. nr. 51/1997.

Ca efect al rezilierii contractului de leasing, a încetat dreptul de folosinţă al utilizatorului cedent asupra bunului obiect al promisiunii de vânzare, precum şi dreptul de achiziţie al apartamentului, cesionat către promitentul-cumpărător prin "Acordul" nr. 84/20.05.2009.

Corelativ, având în vedere şi prevederile clauzei 12 pct. (ii) din "Acord", a încetat obligaţia pârâtei locator de a transfera dreptul de proprietate asupra Apartamentului către promitentul-cumpărător.

Aceasta nu înseamnă că rezilierea contractului de leasing financiar a avut ca efect şi încetarea "Acordului" în întregime sau cu privire la alte clauze, a căror supravieţuire nu era incompatibilă cu reposedarea bunului de către proprietar.

Potrivit clauzei 14 din "Acord", în cazul în care "promitentul-vânzător/utilizator cedent" intra în insolvenţă sau faliment, locatorul se subroga în drepturile şi obligaţiile utilizatorului faţă de promitentul-cumpărător cu privire la Apartament.

Aşadar, în condiţiile în care "Acordul" nr. 84/20.05.2009 a fost desfiinţat, din culpa promitentului-cumpărător, începând cu data de 30.04.2014 (ca urmare a notificării pârâtei din 26.03.2014), iar "promitentul-vânzător/utilizator cedent" a intrat în insolvenţă la 24.03.2014, este fără nici un dubiu că transmiterea obligaţiilor promitentului-vânzător către pârâta locator s-a produs prin activarea clauzei 14 privind "subrogarea".

În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile transmise, trebuie avută în vedere clauza 13.3 din "Acord", potrivit căreia, în cazul în care "promitentul-vânzător/utilizator cedent" hotărăşte să declare rezoluţiunea Acordului, acesta are dreptul să recupereze valoarea integrală a prejudiciilor suferite ca urmare a culpei promitentului-cumpărător şi ca urmare a desfiinţării acestui Acord, dar nu mai mult de 10% din valoarea Preţului de achiziţie al Apartamentului, la care se adaugă 19% TVA.

Aşadar, în condiţiile în care pârâta, "subrogată" în drepturile şi obligaţiile promitentului-vânzător, avea dreptul să reţină cu titlu de daune-interese pentru rezoluţiune, o sumă de maxim 10% (+TVA 19%) din preţul de achiziţie menţionat la clauza 5, este obligată să restituie reclamantei sumele ce depăşesc acest plafon, plătite în executarea contractului.

Condiţionând dreptul reclamantei la restituirea prestaţiilor în caz de reziliere convenţională de executarea propriilor obligaţii ale acesteia, precum şi de lipsa culpei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a efectelor rezilierii "Acordului", cu ignorarea manifestării de voinţă a părţilor, care au limitat convenţional daunele-interese pentru desfiinţarea contractului din culpa promitentului-cumpărător.

În fine, mai trebuie subliniat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prin decizia nr. 2215/05.12.2017 s-ar fi statuat cu autoritate de lucru judecat că banca nu s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile cedentului.

Dincolo de faptul că, în considerentele deciziei amintite, nu există o asemenea exprimare, se poate observa că instanţa anterioară a respins acţiunea în rezoluţiunea "Acordului" pe motiv că promitentul-cumpărător nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului şi că actul fusese deja desfiinţat, prin declaraţie unilaterală de rezoluţie, de către pârâtă.

Prin urmare, orice considerente interpretate de instanţa de apel în sensul că subrogarea nu privea, eventual, şi clauza de limitare a daunelor-interese pentru reziliere apar ca fiind supraabundente (care ar putea lipsi, fără a afecta fundamentul hotărârii), astfel încât nu constituie considerente decisive sau decizorii care să intre sub incidenţa autorităţii de lucru judecat.

2.4. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei de primă instanţă şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel. Va fi menţinută dispoziţia de respingere a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 15.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având în vedere că această soluţie a devenit definitivă, nefiind atacată cu recurs de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2180/2019 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează, în parte, decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. şi apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3824 din 17.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţia de respingere a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 15.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.