Inadmissibility of Recurs Against Final Labor Conflict Judgment Under Art. 483(2) CPC and Art. 208 Labor Code

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018, la data de 12.11.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Proiectări Laminoare – S.C. B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei adeverinţe prin care să ateste câştigurile realizate de reclamant în perioada 29.06.1966-15.03.1969.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

La data de 01.02.2019, reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că în perioada 1966 - 1969 câştigul său salarial era de 5200 RON şi, în subsidiar, să oblige pârâtul să comunice toate câştigurile salariale ale reclamantului în perioada 29.06.1966 - 15.03.1969, prin reconstituirea datelor furnizate de reclamant prin analogie cu câştigurile salariale ale unui salariat cu funcţia sa, iar în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500 RON reprezentând echivalentul pensiei pe care nu o poate încasa din culpa pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2347 din 19 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VlII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată. S-a admis în parte cererea de chemare în judecata formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Institutul Proiectări Laminoare – S.C. B. S-a constatat că, în perioada 29.06.1966 - 15.03.1969, reclamantul a desfăşurat activitate pentru pârât, având funcţia de inginer proiectant principal/şef, iar pe lângă salariul tarifar lunar menţionat în carnetul de muncă, a beneficiat lunar de venituri suplimentare cu caracter permanent, reprezentând spor ore suplimentare în procent de 50%, spor şantier în procent de 30% şi prime în procent de 20%, venituri pentru care s-au reţinut şi virat toate taxele către Bugetul de Stat, inclusiv Contribuţiile de Asigurări Sociale, aceste venituri, împreună cu taxele şi impozitele reţinute fiind menţiorate în statele de salarii. A fost obligat pârâtul să emită o adeverinţă conform dispoziţiilor art. 127 din H.G. nr. 257/2011, din care să rezulte că, în perioada 29.06.1966 - 15.03.1969, reclamantul a desfăşurat activitate pentru pârât, având funcţia de inginer proiectant principal/şef, iar pe lângă salariul tarifar lunar menţionat în carnetul de muncă, a beneficiat lunar de venituri suplimentare cu caracter permanent reprezentând spor ore suplimentare în procent de 50%, spor şantier în procent de 30% şi prime în procent de 20%. În cuprinsul adeverinţei se va menţiona defalcat pentru fiecare lună valoarea drepturilor salariale cuvenite reclamantului, valoarea totală a salariului lunar brut realizat, precum şi menţiunea plăţii contribuţiilor de asigurări sociale aferente veniturilor totale brute realizate de reclamant în perioada 29.06.1966 -15.03.1969. S-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâta S.C. B.

Prin decizia civilă nr. 2288 din 20 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins, în tot, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat contestaţie în anulare, care a fost înregistrată la data de 22 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin decizia nr. 4467 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis contestaţia în anulare şi a anulat în parte decizia civilă nr. 2288 din 20 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în ceea ce priveşte omisiunea pronunţării asupra apelului formulat de apelantul-reclamant şi, soluţionându-l, a respins apelul formulat de acesta, ca nefondat şi a păstrat în rest decizia.

Împotriva deciziei civile nr. 2288 din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire, care a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 2020, sub nr. de dosar x/2020, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin decizia civilă nr. 60 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti –

Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., ca tardiv declarată.

La data de 21 octombrie 2020, recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 2288 din 20 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei, iar pe fond admiterea apelului pe care l-a formulat şi respingerea apelului pârâtei.

Recurentul a arătat că instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a respins cererea reclamantului, însă nu a menţionat nimic cu privire la apelul declarat de reclamant, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu neaplicarea normelor de drept material, indicând art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi interpretarea greşită a probelor.

Totodată, a arătat recurentul, hotărârea a fost dată cu încălcarea legii instanţa nefacând aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii, art. 40 din Codul muncii, art. 24 şi 25 din Legea nr. 82/1991 şi o exonerează de răspundere pe pârâtă, afirmând ca aceasta a pierdut arhiva, în consecinţă nu are cum sa mai elibereze adeverinţa.

Susţine recurentul că art. 34 alin. (5) din Codul muncii şi art. 40 din Codul muncii stabilesc în sarcina angajatorului obligaţia să elibereze adeverinţe de salariu salariaţilor, iar obligaţia este imprescriptibilă. Art. 24 şi 25 din Legea nr. 82/1991 stabilesc obligaţia firmelor ca în cazul pierderii arhivei şi a documentelor contabile să o reconstituie, respectiv să procedeze întocmai ca şi instanţa audiind martori, căutând documente ale unor angajaţi având situaţii similare.

A mai arătat recurentul că instanţa încalcă aceste dispoziţii legale si exonerează parata de obligaţii creându-i un prejudiciu prin respingerea acţiunii.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 94 lit. h) din acelaşi cod, solicitând respingerea acestuia ca inadmisibil.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursului, în cuprinsul căruia s-a apreciat că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, prin care a reluat susţinerile din cererea de recurs.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 12 octombrie 2021.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la art. 499 teza finală din acelaşi act normativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a analiza, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii recursului, faţă de care constată următoarele:

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea în limitele competenţei atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Faţă de natura pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acestea izvorăsc dintr-un conflict individual de muncă.

Dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, prevăd că, "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, republicată şi modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, hotărârile instanţei de fond fiind supuse numai apelului, astfel cum dispune art. 214 din acelaşi act normativ.

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 statuează că prevederile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, hotărârile pronunţate în cauze având ca obiect conflicte de muncă şi de asigurări sociale, precum şi hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţa sunt supuse numai apelului.

În temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Fiind o hotărâre definitivă de la data pronunţării, rezultă că decizia civilă nr. 2288 din 20 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2288 din 20 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, ca inadmisibil.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2021.