Insurance damages appeal declared inadmissible due to statutory suppression of cassation in insurance matters

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 23.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâta E. S.A. şi intervenientul F., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, astfel: pentru reclamanta A. –suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 8475,75 RON cu titlu de daune materiale; pentru reclamantul B. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 1780 RON cu titlu de daune materiale; pentru reclamanta C.- suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale; pentru reclamantul D. - suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 09.06.2018 şi a cheltuielilor de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ., pe cele ale Legii nr. 136/1995 şi Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin încheierea din data de 16 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov – secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta E. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 3283 din 16 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Ilfov – secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta E. S.A. şi intervenientul forţat F., a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 500.000 de RON, reprezentând daune morale, precum şi suma de 8.475,75 RON, reprezentând daune materiale, a obligat pârâta să plătească reclamantului B. suma de 400.000 de RON, reprezentând daune morale, precum şi suma de 1.780 de RON, reprezentând daune materiale, a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţii C. şi D. suma de 100.000 de RON, reprezentând daune morale, a respins capătul de cerere, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, ca neîntemeiat şi a luat act că reclamanţii au solicitat plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe precum şi a încheierii din data de 16 iulie 2019 pârâta E. S.A. (potrivit precizărilor depuse la data de 07.01.2020) a formulat apel prin care a solicitat desfiinţarea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond.

La data de 07.02.2020 au fost înregistrate apelul incident împotriva sentinţei civile pronunţate în cauză şi întâmpinarea formulate de reclamanţii B., C., D. şi A., prin care au solicitat schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, respectiv a majorării cuantumului daunelor morale solicitate pentru fraţii victimei, C. şi D., la plata cărora să fie obligată apelanta-pârâtă; obligarea apelantei pârâte la plata penalităţilor de întârziere precum şi respingerea ca nefondat a apelului formulat în cauza de apelanta-pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii- reclamanţi A., B., C. şi D., împotriva sentinţei civile nr. 3283 din 16 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Ilfov – secţia Civilă în dosarul nr. x/2019 şi de apelanta-pârâtă E. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3283 din 16 octombrie 2019 şi a încheierilor premergătoare, pronunţate de Tribunalul Ilfov – secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul intervenient F., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă E. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în cazul desfiinţării titlului executoriu reprezentat de hotărârea recurată, a solicitat întoarcerea executării silite.

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 paragraful 1 C.E.D.O., dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

Arată că hotărârea nu e motivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanţei impun raportarea la jurisprudenţă, legea neoferind criterii obiective, însă instanţa de apel nu face nici măcar o referire la această jurisprudenţă, nefiind cunoscute motivele reale pentru care instanţa de apel a considerat că sumele de câte 500.000 RON, respectiv 400.000 RON şi câte 100.000 RON acordate de prima instanţă sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudenţa constantă a instanţelor.

Recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a prevederilor legale ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor, respectiv a dispoziţiilor art. 2517 C. civ.

Arată că dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut la data producerii accidentului rutier-12.04.2015-moment la care reclamanţii au cunoscut faptul ilicit cauzator de prejudicii, întinderea prejudiciului şi persoana vinovată de producerea accidentului, însă în mod neîntemeiat instanţa de apel a respins aceste susţineri, reţinând faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 1394 C. civ. şi nu dispoziţiile generale care reglementează raporturile patrimoniale dintre părţi prevăzute de art. 2517 alin. (1) C. civ.

Recurenta susţine că în evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. instituie o prezumţie relativă în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei, suportată de ascendenţi, descendenţi şi fraţii victimei.

Consideră că motivarea este superficială şi confuză, astfel că instanţa de recurs nu poate aprecia în ce măsură normele legale au fost sau nu aplicate corect, precum şi faptul că există contradicţie între considerente, unele argumentând temeinicia cererii, iar altele netemeinicia acesteia, chiar şi în parte.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa în această materie privind despăgubirile în caz de prejudiciu personal nepatrimonial cuvenit victimelor prin ricoşeu ale accidentelor de circulaţie şi chiar propria jurisprudenţă. Consideră că nu a avut în vedere nici jursipudenţa C.E.D.O. în astfel de cazuri, potrivit căreia important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Intimaţii-reclamanţi B., C., D. şi A. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia nulităţii recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei ca temeinică şi legală.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, care primează în faţa excepţiei nulităţii, întrucât vizează principiul legalităţii căilor de atac, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunţat este consacrat în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în art. 457.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a soluţionat, cu caracter definitiv, acţiunea promovată de reclamanţii B., C., D. şi A., având ca obiect pretenţii izvorâte dintr-un contract de asigurare, fiind astfel dedusă judecăţii o cerere privitoare la despăgubiri în materie de asigurări.

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 23 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele din materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunţare, în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ stabilite de lege.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1529 A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2021.