Breach-of-contract damages award upheld; defendant's cassation appeal annulled as undeveloped.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secţia a II-a Civilă la 23.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 214.178,80 RON, ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale asumate; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, 1270 şi 1170 din C. civ., art. 19 lit. c), art. 30 alin. (5) şi art. 43 din Legea nr. 307/2006.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, instanţa a repus cauza pe rol.

Prin sentinţa nr. 123 din 23 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. să achite reclamantei suma de 214.178,80 RON cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului, precum şi suma de 6388,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei nr. 123 din 23 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava – secţia a II-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a procedat la evocarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., după care a arătat că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra, care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

În continuare, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituţia României), a ignorat în totalitate concluziile unei expertize tehnice de specialitate efectuată de către C. asupra cauzelor evenimentului din 15.12.2014, în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, ce determină clar cauza incendiului produs în data de 15.12.2014, ca fiind circuitul electric al caloriferului din standul nr. 10 care aparţinea unui chiriaş.

Totodată, arată că instanţa de apel a ignorat ordonanţa de clasare din 29.10.2008 din dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava - definitivă, care reţine existenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit, faţă de incendiul din 15.12.2014 produs la depozitul - B..

În acest context, recurenta susţine că obligaţia determinării faptelor pentru aplicarea normelor revine instanţei, care va pronunţa hotărârea numai pe temeiul probelor din dosar, astfel încât instanţa/judecătorul va putea cere părţilor să prezinte explicaţii şi va putea dispune administrarea unor probe chiar dacă părţile se împotrivesc, scopul fiind aflarea adevărului pentru pronunţarea unei hotărâri corecte.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire situaţia de drept raportată la probatoriul relevant administrat în cauză, din care rezultă lipsa oricărei culpe în producerea incendiului din 15.12.2014, pronunţând, pe cale de consecinţă, o hotărâre nelegală şi contradictorie, atât timp cât, pe de o parte, la pagina 12 din considerente se referă la o răspundere civilă, iar pe de altă parte la o răspundere contractuală inexistentă.

În continuare, recurenta arată că apelul, potrivit art. 476 C. proc. civ., este o cale de atac devolutivă ce declanşează o nouă judecată în fond, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi cu privire la problemele de drept deduse judecăţii.

Recurenta conchide în sensul că susţinerile acesteia din cererea de apel nu sunt analizate şi înlăturate nicăieri în considerentele deciziei, considerentele fiind o enumerare selectivă din expertizele de specialitate, iar concluziile reprezintă o enumerare selectivă de dispoziţii legale în materie de PSI, dar care nu sunt cauza ce a declanşat incendiul din 15.12.2014.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 1351 C. civ. care reglementează şi definesc în mod explicit cauzele exoneratoare de răspundere şi efectele acestora în situaţia cazului fortuit, în opinia recurentei, incendiul din 15.12.2014 fiind un asemenea eveniment, întrucât nu s-a dovedit nicio culpă a societăţii în producerea acestuia.

Se arată că aplicarea greşită a normelor de drept material rezultă din faptul că, în cauză, instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1789 C. civ., ignorând incidenţa în speţă a art. 1351 C. civ. şi reţinând în mod generic că pârâta nu ar fi respectat obligaţiile legale şi contractuale care erau în sarcina sa.

Recurenta conchide în sensul că, pentru a fi în situaţia unei răspunderi contractuale, instanţa de apel trebuia să analizeze existenţa faptei ilicite, vinovăţia şi raportul de cauzalitate dintre aceste elemente, condiţii care trebuie să fie dovedite potrivit art. 249 C. proc. civ.

În continuare, autoarea căii de atac arată că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că s-au efectuat expertize tehnice de specialitate, fără a pune în discuţie probatoriul în apel. Totodată, arată că instanţa de apel a selectat numai anumite aspecte din expertiza tehnică în domeniul electroenergetic, care nu conduc la o culpă a recurentei, dar care conduc la nelegalitatea sentinţei recurate şi motivarea ei contradictorie.

Astfel, se arată că este total inadmisibil şi nelegal să se reţină ca relevant, în lipsa unei probe, că, în acelaşi imobil, au mai avut loc două incendii în anii 2002 şi 2004, fără însă să se reţină faptul că proprietarul B. S.A. nu a avut nicio culpă în producerea lor, ci chiriaşii acestuia, la fel cum este şi în prezenta cauză.

Totodată, susţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală şi prin prisma faptului că, în considerente, face referire la un raport de expertiză tehnică extrajudiciară în pirogenie şi incendii, care, potrivit afirmaţiilor recurentei, nu este decât o expertiză extrajudiciară efectuată unilateral, subiectiv şi părtinitor în favoarea asigurătorului.

Mai arată că această expertiză nu a fost încuviinţată de instanţă în niciun dosar şi nici nu a fost administrată în prezenta cauză, simplul fapt al depunerii unei expertize extrajudiciare într-un dosar nefiind de natură a o transforma într-o probă dacă nu a fost încuviinţată de instanţă în acest sens, nefiind nici o expertiză judiciară.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel îşi fundamentează soluţia adăugând la contractul încheiat între părţi, reţinând o obligaţie de asigurare a securităţii clădirii, obligaţie inexistentă în contractul de închiriere, la care se adaugă faptul că nu rezultă de nicăieri o încălcare a dispoziţiilor art. 1786 lit. b) şi c) sau a art. 1789 C. civ.

Mai arată că Ordonanţa de clasare din 29.10.2008 din dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava reţine existenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit/incendiul din data de 15.12.2014 produs la depozitul B..

De asemenea, recurenta face trimitere la expertiza tehnică în specialitatea pirogenie efectuată de C., prin care s-a reţinut că nu reţeaua/instalaţia electrică a pârâtei a fost cauza în producerea incendiului, ci exclusiv condiţiile şi cauzele existente în standul nr. 10 din Depozitul – B..

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod nelegal a ignorat, deşi au fost invocate atât la fond, cât şi în apel, dispoziţiile art. 1351 C. civ. care reglementează şi definesc în mod explicit cauzele exoneratoare de răspundere şi efectele acestora în situaţia cazului fortuit, aşa cum a fost incendiul din 15.12.2014, întrucât nu s-a dovedit culpa societăţii recurente în producerea incendiului.

În continuare, recurenta arată că, fără a indica nicio dispoziţie legală în susţinerea menţinerii cuantumului prejudiciului, instanţa de apel în mod nelegal s-a pronunţat şi asupra cuantumului presupusului prejudiciu de 214.178,80 RON, deşi acesta este absolut incert şi nedovedit, întrucât balanţele de verificare din lunile noiembrie şi decembrie 2014 nu au nicio relevanţă juridică, acestea fiind, potrivit afirmaţiilor recurentei, simple documente scoase dintr-un program de calculator.

Prin urmare, consideră că prejudiciul trebuia să fie dovedit în raport de dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., reclamantei revenindu-i obligaţia de a face proba prejudiciului, anume că bunurile/mărfurile erau intrate în gestiunea punctului de lucru, conform legislaţiei fiscale şi financiar contabile şi a Ordinului nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, or, potrivit recurentei, instanţa de apel a ignorat în totalitate aceste aspecte care ar fi condus la pronunţarea unei soluţii legale.

În încheiere, recurenta susţine că, faţă de cele expuse în precedent, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia, instanţa trebuie să îşi exercite rolul activ, judecătorii fiind datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor.

De asemenea, susţinând că hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, recurenta a reiterat faptul că judecătorii apelului nu i-au analizat în mod efectiv argumentele, probele aferente, nu au relevat punctual motivele de fapt şi de drept pentru care au înlăturat fiecare din criticile aduse de pârâtă şi nici nu au prezentat, în concret, motivele de fapt şi de drept care le-au format convingerea.

Or, faţă de efectul devolutiv al apelului, consacrat de dispoziţiile art. 476 din C. proc. civ., omisiunea instanţei de apel de a analiza şi cerceta în mod efectiv motivele de apel invocate de pârâtă, precum şi cele formulate în apărare, probele administrate, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, recurenta arată că au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiindu-i, astfel, încălcat şi dreptul la un proces echitabil.

Susţinând, aşadar, că i s-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă, ca fiind lipsită de fundament de drept, contradictorie în considerente şi nelegală şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

La 14 octombrie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, solicitând anularea recursului ca nemotivat, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse şi dovezi în acest sens.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 6 aprilie 2021, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, la 22 aprilie 2021, recurenta a depus punct de vedere, prin care a susţinut pe larg admisibilitatea recursului formulat în cauză, susţinând că acesta se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 13 mai 2021, în cauză, a fost stabilit termen la 5 octombrie 2021, în vederea examinării admisibilităţii recursului, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, atât în situaţia în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat), dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului prin raportare la soluţia instanţei de apel, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată întemeiată excepţia nulităţii invocată de intimata-reclamantă, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă, deşi s-a prevalat în mod formal de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu circumstanţiază în niciun mod criticile formulate motivelor de nelegalitate invocate.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivul de casare este consecinţa nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătoreşti, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, menţionându-se argumentele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Pentru a se dispune casarea în cazul nemotivării hotărârii pronunţate în apel, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca, în cadrul apelului, să fi fost formulat un astfel de motiv, care a rămas neexaminat sau, deşi a fost examinat, considerentele hotărârii recurate fie sunt contradictorii, fie sunt străine de natura cauzei.

În cauză, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil prin aceea că a ignorat în totalitate concluziile unei expertize tehnice de specialitate privind cauzele evenimentului din 15.12.2014 efectuate în dosarul penal nr. x/2015, precum şi Ordonanţa de clasare din dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, care reţine existenţa unei cauze de neimputabilitate, respectiv a cazului fortuit în contextul incendiului produs la 15.12.2014. Recurenta consideră, astfel, că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire probatoriul administrat în cauză, din care rezultă lipsa oricărei culpe în producerea incendiului din 15.12.2014.

Înalta Curte constată că, formulând această critică, recurenta-pârâtă a pus în discuţie o chestiune ce presupune evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, care excede cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar.

În realitate, ceea ce se critică este modul de apreciere, în concret, de către instanţele de fond, a probatoriului administrat în cauză, recurenta fiind nemulţumită de faptul că anumite probe nu au fost evaluate în sensul apărărilor sale referitoare la cauza incendiului produs în data de 15.12.2014, ceea ce ar fi avut drept consecinţă incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv lipsa culpei pârâtei.

În altă ordine de idei, recurenta face referire şi la o pretinsă contradicţie, arătând că, în speţă, instanţa de apel a ignorat situaţia de drept raportat la probatoriul relevant administrat în cauză, din care rezultă lipsa oricărei culpe în producerea incendiului din 15.12.2014 şi că, pe cale de consecinţă, a pronunţat o decizie nelegală şi contradictorie atât timp cât, "pe de o parte, la pagina 12 din considerentele deciziei, se referă la o răspundere civilă, iar, pe de altă parte, la o răspundere contractuală inexistentă".

Critica, astfel cum a fost formulată, nu poate fi reţinută spre analiză, întrucât se caracterizează printr-un grad mare de neclaritate şi imprecizie, aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva acestei ipoteze subsumate motivului de nelegalitate invocat.

De asemenea, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a cercetat criticile de nelegalitate şi netemeinicie pe care autoarea prezentului demers judiciar le-a invocat în apel. Având în vedere că, la o simplă parcurgere a considerentelor deciziei atacate, reiese că instanţa de apel a analizat criticile formulate de recurentă în etapa procesuală anterioară, în lipsa evidenţierii respectivelor critici pretins a fi fost ignorate de instanţa de apel, Înalta Curte nu se poate substitui recurentei, identificând în locul acesteia pretinsele omisiuni ale instanţei de apel sub acest aspect. Recurenta este singura în măsură să formuleze critici concrete care să permită instanţei de control judiciar exercitarea unui control al legalităţii hotărârii atacate.

Referindu-se la condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a fi incidentă răspunderea civilă contractuală, recurenta se rezumă la a prezenta cu caracter general/teoretic respectivele condiţii, pentru ca, în cele din urmă, criticile formulate să vizeze aspecte de temeinicie, de apreciere a probatoriului, a situaţiei de fapt, care, aşa cum s-a arătat deja, nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens, sunt relevante trimiterile pe care autoarea prezentului demers judiciar le face la diverse expertize în privinţa cărora recurenta îşi exprimă anumite nemulţumiri cu privire la maniera în care instanţa a procedat la valorificarea acestora.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv, absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Cu privire la motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că, pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se arate normele de drept material pretins a fi fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care considerentele instanţei de apel au încălcat sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză.

Deşi există anumite referiri la articole din C. civ. sau la un ordin privind documentele financiar contabile, din dezvoltarea criticilor subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reiese că, în realitate, recurenta urmăreşte o nouă examinare a unor chestiuni de fond legate de situaţia de fapt, de interpretarea probelor, formulând consideraţii privind expertiza tehnică în specialitatea pirogenie, precum şi dovada cuantumului prejudiciului.

Or, astfel de critici care presupun stabilirea în recurs a unei stări de fapt diferite, ca premisă pentru aplicarea normelor de drept material invocate de recurentă (în speţă, art. 1351 C. civ.), nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârii instanţei de apel prin care situaţia de fapt a fost în mod definitiv stabilită.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici concluzia recurentei, potrivit căreia, în raport de cele expuse, instanţa de apel nu a făcut aplicarea şi a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Dincolo de faptul că o astfel de critică nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii şi, respectiv, cel al contradictorialităţii, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor, precum şi în stabilirea valorii probatorii.

Prin urmare, faptul că recurenta nu este mulţumită de modul în care instanţa a evaluat probatoriul nu constituie motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză în recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 139 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia a II-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.