Counter-guarantee payment refusal: Cassation limits review to procedural admissibility, excluding factual reassessment of contractual diligence standards under art. 488(1)(8) CPC

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 23.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., obligarea acestuia din urmă la plata contragaranţiei în sumă de 964.880,10 RON, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea fostei bănci A. S.A., actuala B. S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/08.08.2011, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/10.08.2011, beneficiar fiind C. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 20.04.2015 (data de la care F.N.G.C.I.M.M. S.A. – IFN a comunicat F.R.C. toate documentele solicitate în completarea/clarificarea cererii de plată); cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 194 şi urm. din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 880 din 26 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 880/26.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.- IFN, împotriva sentinţei civile nr. 880/26.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de acordare cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1856A din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, la 9 aprilie 2020, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivare, recurentul a susţinut că, în cauză, sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că decizia este pronunţată pe baza greşitei înţelegeri a drepturilor şi obligaţiilor părţilor în procedura de acordare şi plată a contragaranţiei, ceea ce a dus la greşita apreciere a conduitei contractuale a părţilor şi la pronunţarea unei hotărâri nelegale. Totodată, recurentul susţine că instanţa nu a analizat pricina în mod real, în fond, aspect ce atrage anularea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă nemotivarea hotărârii, greşita apreciere a probelor şi omisiunea de a analiza în mod critic şi susţinerile intimatei care au fost preluate integral în considerentele hotărârii.

În continuare, recurentul arată că, în raport cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa a stabilit în mod nelegal că "(...) ceea ce reproşează pârâta (mandantul) reclamantei-apelante (mandatarul) este faptul că a acordat contragaranţia (...) şi a aprobat cererea de plată, fără a ţine cont de inexistenţa dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul debitorului împrumutat şi fără a observa că, în cadrul contractului de credit nr. x/08.08.2011 şi a notificării (...) nr. x/08.08.2011, banca inserase şi evaluase ca obiect al ipotecii şi acest teren ca şi cum debitorul obţinuse dreptul de proprietate şi asupra acestuia. Contrar celor susţinute de apelantă, această conduită este contrară atât prevederilor convenţionale, cât şi legale, întrucât, conform art. 969 din C. civ. de la 1864, convenţia este legea părţilor şi trebuie dusă la îndeplinire întocmai, fapt ce conduce la concluzia că instanţa nu poate interpreta convenţia altfel decât potrivit înţelegerii explicite a părţilor şi nu poate impune alte reguli de aplicare a acesteia decât cele voite de părţi, iar instanţa nu a fost învestită în mod expres de niciuna dintre părţi să se pronunţe cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate al unui teren în patrimoniul beneficiarului, mandantul F.R.C. stabilind pentru această situaţie reguli precise care determină încadrarea beneficiarului ca fiind eligibil pentru contragarantare".

Recurentul susţine şi faptul că hotărârea nu este motivată, nefiind arătate motivele pentru care au fost înlăturate toate apărările sale cu privire la aspectele învederate, respectiv cu privire la criticile referitoare la respectarea criteriilor indicate de către intimată în anexa C9, ignorând în acest fel chiar voinţa F.R.C., care a impus verificarea anumitor criterii şi/sau documente (şi nu a altora), aspect întărit prin adresa din 26.03.2010, prin care a înţeles să îşi precizeze mandatul; instanţa nu a făcut nicio referire/analiză cu privire la indicatorii agreaţi de către intimată şi impuşi prin convenţia nr. 1/2010 şi Norma nr. 1/2010 a fi utilizaţi în cadrul procedurii de acordare a contragaranţiei; instanţa nu s-a pronunţat asupra intervenirii culpei F.N.G.C.I.M.M. în executarea mandatului, potrivit convenţiei nr. 1/2010 şi, implicit, asupra răspunderii sale contractuale.

De asemenea, recurentul susţine că, atât instanţa de fond, cât şi cea din apel nu s-au pronunţat asupra cererii cu care au fost învestite. Astfel, nepronunţându-se asupra celor cuprinse în anexa nr. 1133/12.04.2016, document ce reprezintă faptul generator al litigiului, recurentul a arătat că soluţia din dispozitiv este nesusţinută şi pur formală, fiind, în opinia sa, pronunţată cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 969, art. 1074-1077 şi art. 1082, art. 1537 din C. civ. de la 1864, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau.

În continuare, arată că şi-a îndeplinit întocmai mandatul acordat, astfel încât în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a stabilit faptul că tribunalul a făcut o analiză justă a situaţiei de fapt, precum şi a prevederilor contractuale incidente în cauză.

Totodată, evocând art. 4.1. din convenţie, recurentul prezintă detaliat câte dintre obligaţiile contractuale au fost îndeplinite de acesta. De asemenea, invocând dispoziţiile art. 982 din C. civ. de la 1864, susţine că obligaţia sa de diligenţă în respectarea mandatului trebuie interpretată în acord cu natura contractului şi cu voinţa reală a părţilor.

În egală măsură, recurentul susţine că a respectat întocmai şi dispoziţiile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din convenţia nr. 1/2010, arătând, etapizat, condiţiile în care şi-a îndeplinit mandatul.

În altă ordine de idei, arată că intimatul nu a contestat până la acest moment procesual faptul că banca finanţatoare a depus toate documentele prevăzute în art. 9.1. şi 9.2 din convenţia nr. 141, astfel că acest aspect a dobândit putere de lucru judecat. Or, în accepţiunea recurentului, dacă intimatul nu a contestat acordarea contragaranţiei conform mandatului primit şi conform convenţiei încheiate cu finanţatorul, nu se putea contesta că plata efectuată încalcă prevederile art. 9.2 din convenţia nr. 141 şi art. 7.4. alin. (2) lit. b) din convenţia nr. 1/2010, motivat de aspecte ce ţin de acordarea garanţiei (erori materiale în contractul de credit, presupusa nerespectare a destinaţiei finanţării etc).

De asemenea, susţine că interpretarea obligaţiei de analiză a cererii de plată trebuie raportată la prevederile art. 3.1.1., respectiv la îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, neputându-se extinde într-o verificare generală a activităţii desfăşurate de banca finanţatoare.

În raport de dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, recurentul susţine că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale. Astfel, arată că fapta juridică civilă ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de încălcarea dispoziţiilor antemenţionate, aspect ce a condus la imposibilitatea recuperării sumei plătite cu titlu de contragaranţie; prejudiciul suferit de recurent constă în suma de 964.880,10 RON (reprezentând procentul de 75% din suma totală plătită cu titlu de garanţie B. S.A. prin ordinul de plată nr. x din 26.06.2014); existenţa raportului de cauzalitate între faptele juridice civile ilicite ale intimatei şi prejudiciul patrimonial cauzat recurentului este evident, întrucât, ca urmare a nerespectării de către intimatul-pârât a dispoziţiilor convenţionale, F.N.G.C.I.M.M. S.A. a fost pus în imposibilitate de a-şi recupera garanţia; existenţa vinovăţiei intimatului în săvârşirea faptei ilicite este neechivocă, sens în care solicită a se constata faptul că prevederile art. 1082 din C. civ. de la 1864 instituie o prezumţie de culpă în sarcina debitorului ori de câte ori acesta nu justifică că neexecutarea provine dintr-o faptă străină, care nu îi poate fi imputată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât ca neîntemeiate.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 6 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 26 aprilie 2021, recurentul F.N.G.C.I.M.M. S.A. – IFN a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că achiesează la concluziile raportorului sub aspectul subsumării anumitor critici formulate în cadrul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., delimitându-se de opinia exprimată prin raport sub aspectul criticilor pe care recurentul le-a subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

Prin încheierea de şedinţă din 8 iunie 2021, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Analizând recursul, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, între părţi a fost încheiată convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia intimatul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de recurentul-reclamant la acordarea de garanţii pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plăţii către A. S.A. a sumei de 1.286.506,80 RON, reprezentând garanţie, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranţiei aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparţinea terţului C. S.R.L., respectiv suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Prin adresa din 12.04.2016 (aflată la fila x al instanţei de fond), pârâtul a refuzat plata contragaranţiei cu motivarea că valoarea de piaţă a bunului achiziţionat prevăzută în contractul de credit din data de 08.08.2011 este diferită de cea din notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG din 10.08.2011, valoare prevăzută de Finanţator abia în actul adiţional la contractul de credit nr. x din data de 30.12.2011. Totodată, în adresa de respingere a cererii de executare a contragaranţiei, intimatul-pârât a invocat dispoziţiile art. 6.1, art. 7.1 şi art. 7.4 (2) lit. c) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul a invocat drept cauză a acţiunii răspunderea civilă contractuală şi a susţinut că decizia pârâtului de a respinge plata contragaranţiei nu are temei convenţional.

Prin hotărârile pronunţate, ambele instanţe de fond au constatat că, faţă de dispoziţiile contractuale, recurentul-reclamant nu era îndreptăţit să obţină plata contragaranţiei conform solicitării acestuia, reţinând culpa contractuală a acestuia.

Având în vedere că, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a schimbat hotărârea primei instanţe de fond, în prezenta cale de atac, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că, în mod eronat instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe de fond, întrucât, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către Fondul Român de Contragarantare.

Recurentul a criticat decizia instanţei de apel invocând două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs, se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În primul rând, trebuie reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte reprezintă aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

De altfel, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Prin urmare, în speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentului vizând lipsa unei motivări sub aspectul înlăturării apărărilor sale, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Aşadar, faptul că instanţa de apel nu a achiesat la apărările formulate de recurent nu are valenţa încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, instanţa de judecată având obligaţia de a motiva soluţia pronunţată raportat la textele legale aplicabile, indiferent de susţinerile părţilor.

În concluzie, ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente, cu menţiunea că, în speţă, nefiind administrate probe noi, instanţa a avut în vedere exclusiv probatoriul administrat în faţa primei instanţe de fond.

Instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurentul a susţinut şi faptul că instanţa de apel s-a pronunţat cu depăşirea limitelor stabilite de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că, potrivit art. 969 C. civ. (1864), convenţia este legea părţilor şi aceasta trebuie interpretată de instanţa de judecată potrivit înţelegerii acestora, că instanţa nu a fost învestită în mod expres de niciuna din părţi să se pronunţe cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate al unui teren în patrimoniul beneficiarului, dar şi că, nepronunţându-se asupra celor cuprinse în adresa nr. x/12.04.2016, document ce reprezintă faptul generator al litigiului, soluţia din dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentului, care vizează depăşirea limitelor învestirii instanţei, corespund motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Este adevărat că obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia respectării şi aplicării principiului disponibilităţii, însă, în realitate, recurentul-reclamant este nemulţumit de faptul că, în soluţionarea cauzei, instanţa de fond nu s-a limitat la motivele comunicate prin adresa nr. x/12.04.2016, primind şi un alt motiv de refuz a plăţii, invocat în cursul judecăţii, iar, în apel, instanţa de prim control judiciar a validat raţionamentul primei instanţe de fond.

Chiar dacă adresa nr. x/12.04.2016 a reprezentat factorul declanşator al litigiului, cuprinzând motivele iniţiale invocate de F.R.C. pentru respingerea cererii de plată a contragaranţiei, pretenţia concretă formulată de recurentul-reclamant s-a întemeiat pe răspunderea contractuală a pârâtului.

Invocarea de către pârât, în cursul procesului, a unor motive noi care justifică refuzul de plată a contragaranţiei se circumscrie apărării pârâtului. Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, neexistând un temei legal sau convenţional pentru limitarea acestor apărări la aspectele invocate în corespondenţa părţilor din faza prelitigioasă.

În altă ordine de idei, prin decizia atacată, instanţa de apel a argumentat detaliat şi cuprinzător, prin raportare la clauzele contractuale (art. 12.1 din convenţia nr. 1/2010) şi la normele de procedură incidente, de ce motivul nou invocat de pârât prin notele de şedinţă depuse la 29.01.2018 poate fi formulat şi în cursul litigiului, în faţa primei instanţe.

Recurentul nu a dezvoltat critici concrete în raport cu considerentele instanţei de apel.

În consecinţă, reţinând că instanţa nu a depăşit limitele învestirii, dar şi că decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentaţia instanţei este cursivă şi că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanţei, neexistând nici motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că au fost respectate exigenţele impuse de art. 22 alin. (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., cărora le sunt subsumate criticile formulate de recurent, sunt nefondate.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea art. 969, art. 1074-1077, art. 1082 şi art. 1537 C. civ. (1864) în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau.

În speţă, deşi recurentul a susţinut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuţie clauzele contractuale, precum şi modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. devine incident numai în măsura în care instanţa a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material. Prin urmare, invocarea incidenţei unui astfel de motiv de nelegalitate nu se poate rezuma la restabilirea înţelesului şi sferei de aplicare a clauzelor contractuale, aspect care reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia nerespectării de către reclamant a clauzelor art. 6.1 şi 7.4 par. 2 lit. b) din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, prin aceea că a acordat garanţia şi a aprobat cererea de plată fără a ţine cont de inexistenţa dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul debitorului-împrumutat şi de faptul că evaluarea obiectului ipotecii s-a raportat la dreptul de proprietate asupra terenului, iar nu la dreptul de folosinţă.

Reţinând, aşadar, că nu se poate încadra în acest motiv de recurs aplicarea clauzelor contractuale, Înalta Curte conchide în sensul că, în această etapă procesuală, nu poate fi cenzurat raţionamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce priveşte modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată.

Pe cale de consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.