CHF loan currency risk clause excluded from abusive terms review; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 28 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. solicitând următoarele:

1. Să se constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute, a clauzelor referitoare la valuta creditului, prevăzută la art. 1.2 din contract, respectiv riscul valutar şi/sau aplicarea impreviziunii la prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă:

a) obligarea pârâtei să convertească în RON creditul acordat în baza contractului de credit bancar nr. x/30.11.2007, în valoare de 178.000 CHF, la cursul BNR 2,1389 RON/CHF, practicat de bancă la data acordării creditului;

b) îngheţarea cursului valutar, pentru plăţile aferente contractului de credit bancar nr. x/30.11.2007, utilizând în acest scop cursul de schimb de la data de 30.11.2007;

c) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate fără drept, rezultate din diferenţa de curs valutar, de la data de 30.11.2007 până la data de 26.01.2016, data situaţiei anexate;

d) obligarea pârâtei la restituirea sumelor începând cu data de 26.01.2016, dată până la care este prezentată situaţia anexată şi până la data rămânerii definitive a soluţiei instanţei;

e) obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract şi la recalcularea ratelor, de la momentul acordării creditului până la sfârşitul perioadei contractuale, respectiv 05.02.2037, la cursul BNR din data de 30.11.2007;

2. Să se constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute, a art. 1.2, referitor la dobânda variabilă şi marja de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă, coroborat cu art. 5.1, 5.2, 5.3, 5.4 din contract, referitoare la dobânda variabilă şi art. 5.5, privind dobânda penalizatoare şi, pe cale de consecinţă,:

a) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate fără drept, peste marja de dobândă de 4,3% (aşa cum rezultă din adresa pârâtei, eliberată în data de 01.10.2015), la cursul BNR din data plăţii;

b) eliminarea clauzei referitoare la marja variabilă a băncii;

c) eliminarea clauzei referitoare la dobânda penalizatoare, prevăzută la art. 5.5;

3. Să se constate caracterul abuziv, cu consecinţa nulităţii absolute, a art. 1.3 lit. a), b), c) din contractul de credit bancar nr. x/30.11.2007 şi, pe cale de consecinţă:

a) obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.560 CHF, la cursul BNR din data plăţii, reprezentând comision de acordare, echivalent a 14.544,02 RON, la cursul BNR de 4,0854 CHF - RON, din data de 21.03.2016;

b) eliminarea clauzei referitoare la comisionul de acordare, aplicat la valoarea creditului, prevăzut de art. 1.3 lit. a);

c) eliminarea clauzei referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 1.3 lit. b);

d) eliminarea clauzei referitoare la comisionul de conversie de 3,0% prevăzut de art. 1.3 lit. c).

4. Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru toate sumele solicitate, de la data încasării acestora, până la data plăţii efective.

5. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 4 şi următoarele din Directiva 93/13/1993/CE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 13/2011 şi dispoziţiile C. civ. de la 1864.

Prin încheierea nr. 1453 din 24 iunie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 6 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7069 din 7 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi, în rejudecare, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 7069 din 7 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat nulitatea parţială a clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit dintre părţi referitoare la variaţia marjei băncii în funcţie de decizia băncii, menţinând, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au reiterat criticile din apel, susţinând, în esenţă, următoarele:

Contrar motivării instanţei de fond şi de apel, nu se poate considera că aceste contracte de credit au fost negociate şi reprezintă voinţa părţilor, fiind vorba de contracte preformulate, asupra cărora clientul nu are nicio pârghie de intervenţie.

Cu privire la convertirea creditului din CHF în RON, recurenţii-reclamanţi au invocat considerentele din cauza CJUE Kasler şi au susţinut că nu aveau cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian, banca având mai multe informaţii de pe piaţa interbancară.

Au arătat şi faptul că sunt lovite de nulitate clauzele abuzive din contract, astfel încât, sumele încasate în baza acestora trebuie restituite, având în vedere că în dreptul UE se consideră că soluţia de convertire a monedei străine în care a fost acordat creditul într-o monedă alternativă trebuie să fie un drept al consumatorului sau că trebuie să existe în vigoare garanţii pentru a limita riscul ratei de schimb valutar.

În ceea ce priveşte art. 1.2 din contract, recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca a majorat abuziv marja, aplicându-se dobândă la dobândă, iar art. 5 exclude practic orice posibilitate a consumatorului de a se opune la o astfel de modificare.

Invocând teoria impreviziunii, pe care o consideră aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, recurenţii au apreciat că se impune adaptarea contractului ca soluţie la restabilirea echilibrului real, dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante, în ipoteza existenţei clauzelor abuzive şi înlăturării lor din contract.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au arătat că banca nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, comisioanele de acordare, rambursare anticipată şi conversie fiind abuzive, deoarece clientului nu i s-au prezentat serviciile aferente, deci clientul nu a fost informat, putând fi considerate dobândă deghizată.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate, iar sumele astfel încasate trebuie restituite cu dobândă de către bancă.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea schimbării în tot a sentinţei tribunalului şi, pe cale de consecinţă, admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate pentru fond, apel şi recurs.

La 23 februarie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut inadmisibilitatea căii de atac declarate, şi care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 25 septembrie 2018, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a formula punct de vedere.

La 24 septembrie 2018, intimata-pârâtă a depus la dosar "note de şedinţă", prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, sens în care a invocat Decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 9 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluţia din 28 aprilie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părţilor, în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor disputate, instanţa de apel a reţinut că această condiţie este îndeplinită, însă nu poate conduce la admiterea cererii, fiind necesară şi îndeplinirea cerinţelor producerii unui dezechilibru vădit între părţi, contrar bunei-credinţe, prin clauzele respective.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurenţilor, lipsa unei negocieri individuale prealabile a fost reţinută de instanţa de apel, dar această statuare nu e de natură a intra în contradicţie cu concluzia la care a ajuns aceasta, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzelor contestate, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, ci reprezintă doar o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv.

Nici criticile referitoare la convertirea creditului din CHF în RON/clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni (CHF). Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (30 noiembrie 2007), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. (1864) relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.

Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Susţinând, totodată, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de aceştia nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele: "împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi". "Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată sub aspectul caracterului abuziv.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF) sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte Hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situaţie (care nu are legătură cu speţa de faţă), şi anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinţi maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puşi în situaţia achitării unor sume rezultate din diferenţa de schimb valutar practicat de bancă la cumpărare şi la vânzare.

În prezenta cauză, însă, nicio dispoziţie contractuală nu impune reclamanţilor să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceştia a unor sume reprezentând diferenţe de curs valutar. Ca atare, cele reţinute de CJUE în cauza indicată nu pot fi aplicate în prezenta speţă, întrucât nu au legătură cu situaţia de fapt expusă de reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către cel împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin prisma acestor considerente, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi realizată, întrucât este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat şi care se aplică între părţi în temeiul art. 969 C. civ. 1864.

Cât priveşte susţinerile referitoare la teoria impreviziunii, se constată, în primul rând, că recurenţii au reluat întocmai motivarea cererii de chemare în judecată sub acest aspect, fără a aduce critici concrete considerentelor deciziei de apel prin care s-a arătat că:

"…amestecarea ideii modificării contractului fundamentate pe teoria impreviziunii cu o acţiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acţiunii de faţă pentru că mixează nepermis două acţiuni diferite, cu regim juridic distinct şi condiţii de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, o acţiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii), o acţiune supusă prevederilor şi condiţiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale). Faţă de petitul acţiunii, faţă de ansamblul susţinerilor, în condiţiile în care cele două acţiuni se exclud una pe alta, instanţa de apel apreciază că acţiunea de faţă este în realitate în primul rând o acţiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acţiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei trebuie subliniat că teoria impreviziunii pleacă de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părţi, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate)".

În plus, Înalta Curte reţine că, în par. 50 din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 62/07.02.2017, instanţa de contencios constituţional a statuat că "incidenţa teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, […] presupune controlul efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului".

Aşadar, verificarea în concret a condiţiilor impreviziunii constituie un aspect de temeinicie, care nu poate fi cenzurat în recurs.

Recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 1.2 din contract referitoare la dobânda variabilă şi marja de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă, coroborat cu art. 5.1., 5.2, 5.3, 5.4 din contract, referitoare la dobânda variabilă şi a art. 5.5, privind dobânda penalizatoare, recurenţii s-au limitat la caracterul nenegociat al respectivelor clauze, la un eventual dezechilibru economic (nu juridic) şi la faptul că banca nu a dat dovadă de bună-credinţă (element circumscris unei chestiuni de fapt), însă, aşa cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, transpus în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor nu este unul economic, ci unul juridic/contractual, iar dovada bunei/relei credinţe este o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Cu privire la comisioanele de acordare, de rambursare anticipată şi cel de conversie, recurenţii au susţinut, în esenţă, că acestea nu au fost definite în contract, iar omisiunea băncii de a defini/prezenta serviciile pentru care încasează comisioane, echivalează cu lipsa de informare a clientului.

În acest context, se reţine că recurenţii invocă încălcarea normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi. În esenţă, susţin că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt.).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-621/17 că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil, titulatura comisionului demonstrând scopul perceperii lui.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauza care reglementează comisionul de acordare este clară, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că această clauză nu poate fi considerată abuzivă.

Cu referire la comisionul de rambursare anticipată, chiar recurenţii au invocat modificările legislative operate prin O.U.G. nr. 50/2010 (art. 66 alin. (2) şi art. 68), aplicabile şi contractelor aflate în derulare, conform cărora acest comision nu mai poate fi perceput în cazul creditelor cu dobândă variabilă. Prin urmare, din moment ce nu s-a pus problema aplicării clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. b) din contract, criticile recurenţilor sunt lipsite de interes.

În cadrul aceleiaşi critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi s-au referit şi la clauza prevăzută la art. 1.3 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de conversie, arătând că instanţele de fond şi de apel nu au apreciat riguros incidenţa aceloraşi acte normative în cauză, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE, pentru aceleaşi motive care vizează toate celelalte comisioane din contract.

Totodată, recurenţii solicită a se observa că, potrivit art. 1.3 lit. c) din contract, în situaţia în care se solicită modificarea valutei, duratei sau altor condiţii ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3%, aplicat soldului creditului.

Recurenţii nu arată în concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanţei de apel din această perspectivă. Cu toate acestea, în privinţa caracterului clar şi inteligibil al respectivei clauze, rămân valabile considerentele exprimate în legătură cu clauza care reglementează comisionul de acordare.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1325 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.