CHF consumer loan: absolute nullity of exchange rate, administrative, and processing fee clauses rejected; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 27.10.2015, sub nr. x/2015 şi modificată în integralitate la data de 01.09.2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.:

- constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/12.08.2008, cu consecinţa stabilizării cursului de schimb CHF/RON şi calculării tuturor ratelor la valoarea în RON a monedei creditului de la data semnării contractului;

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.2 din contractul de credit mai sus arătat;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus cu titlu de rate, comision de procesare şi/sau comision de administrare, împreună cu dobânda legală aferentă;

Prin sentinţa civilă nr. 6513 din 18 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor (astfel cum a fost modificată).

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, iar pe cale de consecinţă: să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1., 6.1 şi 6.2. din contractul de credit nr. x din 12.08.2008; să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar pentru efectuarea oricăror plăţi în temeiul contractului de credit la valoarea în RON a monedei creditului de la data semnării contractului (1 CHF=2,1987 RON) şi să fie obligată intimata-pârâtă la restituirea tuturor sumelor plătite în plus cu titlu de "rate", "comision de administrare" şi "comision de procesare", precum şi a dobânzii legale aferente de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la data achitării acestora.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta C. S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei civile nr. 6513/2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în ceea ce priveşte reţinerea în considerente a aplicabilităţii Legii nr. 190/1999.

Prin decizia civilă nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6513 din 18.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă şi apelul incident formulat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

La 11 ianuarie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin care au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei atacate cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

În motivare, recurenţii au susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată nu este motivată în rigorile legii; în concret, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1579 alin. (3) C. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale privind:

- comisionul de administrare, sens în care au învederat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi cele ale art. 36 din O. U. G. nr. 50/2010.

În concret, au arătat, în esenţă, că art. 6.2. din contract este o clauză abuzivă, fiind întrunite condiţiile cerute de textele de lege indicate şi că, în realitate, reprezintă o dobândă mascată, încasată de bancă în mod ilicit, în dauna consumatorului.

În susţinerea afirmaţiilor mai sus arătate, recurenţii au expus condiţiile cerute pentru constatarea clauzelor abuzive raportate la circumstanţele concrete ale speţei.

În plus, recurenţii au mai susţinut că acest comision nu face parte din obiectul principal al contractului, sens în care citează prevederile alin. (2) ale art. 6.2. din contract.

Conform informaţiilor existente pe graficul de rambursare iniţial, suma totală de plată a fost calculată pe baza unor costuri în sarcina recurenţilor de 6,4% pe an (formată din 4,6% dobânda anuală şi 0,15%/lună x 12 luni = 1,8% comision de administrare anual).

Denumirea comună şi uzuală a costurilor creditului este "Dobânda Anuală Efectivă" - DAE. Aşa fiind, rezultă că banca a inserat în mod mascat comisionul de administrare în costul creditului, în detrimentul recurenţilor-reclamanţi, refuzând fără nicio justificare să renunţe la încasarea acestuia. Rezultatul conduitei băncii este exclusiv acela de a determina creşterea dobânzii, în condiţiile în care ar fi trebuit să renunţe la încasarea comisionului de administrare încă de la împlinirea primului an de creditare.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenţii reclamanţi arată că nu are relevanţă faptul că au cunoscut valoarea DAE, care includea şi comisionul de administrare, atâta vreme cât nu au putut să modifice conţinutul clauzei.

Valoarea DAE a suferit modificări permanente în cursul derulării relaţiilor contractuale, fără ca reclamanţii să fie informaţi cu privire la această modificare. Modificarea DAE a fost permanent pozitivă, în avantajul băncii, deşi valoarea dobânzii (de exemplu) ar fi trebuit să scadă.

În altă ordine de idei, recurenţii consideră că respectiva clauză este abuzivă şi din perspectiva faptului că banca încasează, pe de o parte, comisionul de administrare, iar, pe de altă parte, comisionul de cont curent, astfel cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, contrar interdicţiei prevăzute de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, recurenţii au învederat că motivele referitoare la comisionul de administrare sunt diferite de cele privitoare la comisionul de procesare, având în vedere că cele două tipuri de comisioane sunt reglementate diferit şi criticate din alte perspective.

Astfel, deşi au indicat în mod concret raţionamentul şi temeiurile de drept şi de fapt, instanţa de apel nu le-a motivat.

Motivele ce i-au determinat să solicite constatarea nulităţii absolute a art. 6.2 din contractul de credit privitoare la comisionul de administrare au fost şi sunt diferite de cele referitoare la comisionul de procesare, însă acestea nu au fost niciodată analizate.

În opinia recurenţilor, comisionul de administrare perceput şi încasat în mod ilicit de bancă reprezintă un cost suplimentar şi mascat al creditului, fiind, de fapt, o dobândă mascată în dauna consumatorului. Aceasta întrucât, banca nu a explicat diferenţa dintre comisionul de administrare şi celelalte comisioane încasate, aşa încât dispoziţia contractuală privind acest comision inserată în art. 6.2. este abuzivă, întrunind cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În plus, recurenţii au mai arătat că perceperea acestui comision a generat un vădit dezechilibru contractual între prestaţii, iar declaraţiile inserate în contractul de credit prevedeau că, după primul an de administrare, banca putea să renunţe la comision, lucru ce nu s-a întâmplat în speţă.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au reiterat aceleaşi critici formulate în apel cu privire la clauzele evocate.

În ceea ce priveşte riscul valutar, recurenţii au precizat că sunt încălcate dispoziţiile art. 1579 alin. (3) din C. civ., Legea nr. 193/2000, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În concret, recurenţii au susţinut că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţele de fond, în contract este menţionată o clauză de risc valutar, valoarea acestui risc fiind "zero". Din modalitatea în care s-au derulat relaţiile contractuale, comisionul de risc valutar a fost transferat către recurenţi, deşi acesta a fost prezentat ca fiind inexistent.

Riscul contractual este regăsit la art. 5.1. din contractul de credit şi afirmat direct de intimata pârâtă în cuprinsul întâmpinării.

În contractul de credit s-a menţionat o sumă în franci elveţieni exclusiv pentru evaluare, fără ca această sumă să fie efectiv acordată, fără ca această sumă să fie necesară şi intenţionat a fi trasă, recurenţii-reclamanţi având nevoie de Euro pentru plata restului de preţ aferent contractului de vânzare-cumpărare.

Că este aşa rezultă din chiar înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv din extrasele de cont CHF şi Euro, extrase de cont ce demonstrează faptul că plata şi implicit suma necesară a fi trasă a fost Euro.

Totodată, invocând dispoziţiile art. 1579 alin. (3) din C. civ., recurenţii arată că, atunci când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor sau nu se vor putea găsi sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Recurenţii susţin că legislaţia europeană a conferit, inclusiv din această perspectivă, o protecţie sporită consumatorului, sens în care a statuat că lipsa informării consumatorului pentru ipoteza în care cursul valutar fluctuează cu peste 20% din valoarea de la momentul acordării creditului, obligă creditorul să suporte integral creşterea valutară. Fiind vorba de o directivă europeană 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivei 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului UE nr. 193/2010, cu termen de implementare pentru România martie 2016 (directiva nefiind încă transpusă în legislaţia naţională), aceasta are putere de lege.

De asemenea, au mai arătat că apărările intimatei-pârâte referitoare la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 trebuie înlăturate "de plano", în condiţiile în care aceasta nu a făcut dovada faptului că ar fi încheiat cu recurenţii reclamanţi un act adiţional la contractul de credit, ca urmare a intrării în vigoare a acestei ordonanţe. De altfel, în accepţiunea recurenţilor, aceasta nu va putea să facă o atare dovadă, deoarece nu a fost încheiat un astfel de act adiţional. Interpretarea O.U.G. nr. 50/2010 trebuie să fie realizată exclusiv în interesul recurenţilor care, prin voinţa băncii, au fost excluşi de la aplicabilitatea acesteia. În opinia recurenţilor, singura interpretare posibilă a O.U.G. nr. 50/2010 este aceea realizată în favoarea lor.

În ceea ce priveşte excluderea Directivei nr. 93/13/CEE, recurenţii apreciază că se impune înlăturarea acestei afirmaţii, în condiţiile în care au solicitat instanţei să facă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1579 alin. (3) C. civ., dispoziţii ce derogă de la prevederile art. 1578 din C. civ.

Recurenţii mai critică decizia atacată şi sub aspectul că instanţa anterioară nu a aplicat teoria impreviziunii, sens în care invocă doctrina şi jurisprudenţa relevantă în materie a instanţelor naţionale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

Nu în ultimul rând, recurenţii expun şi critici cu privire la comisionul de procesare, susţinând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, cu referire la art. 6.1. din contract.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut inadmisibilitatea căii de atac declarate, şi care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 25 septembrie 2018, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a formula punct de vedere.

La 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat în scris punct de vedere la raport, solicitând a fi reţinut caracterul admisibil al recursului formulat, iar la 29 ianuarie 2019, aceeaşi parte a depus la dosar "note scrise" prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat în cauză, raportat la incidenţa Deciziei nr. 874 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională a României, alături de argumentele deja invocate prin punctul de vedere la raport şi, pe cale de consecinţă, să fie reţinut caracterul admisibil al recursului formulat.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 29 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 9 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluţia din 28 aprilie 2021, în cauză, s-a stabilit termen de judecată la 5 octombrie 2021, cu citarea părţilor, în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi, subsecvent, pentru discutarea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurenţii au criticat decizia instanţei de apel invocând două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, faptul că instanţa nu a arătat motivele concrete pentru care argumentele acestora se impun a fi înlăturate. Totodată, autorii prezentului demers judiciar au arătat că instanţa de apel era obligată să ofere o motivare concretă din perspectiva propriei analize a situaţiei de fapt şi a normelor de drept incidente. Exemplificând, recurenţii evidenţiază faptul că, în ceea ce priveşte critica formulată cu privire la clauza de risc valutar, instanţa de apel nu a arătat care ar fi argumentele pentru care înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1579 alin. (3) din C. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs, se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În primul rând, trebuie reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte reprezintă aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

De altfel, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor criticilor/motivelor de apel cu care a fost învestită (analizând inclusiv clauza de risc valutar – a se vedea considerentele de la penultimul paragraf de la pagina 8 a decizei recurate, continuate la pagina 9) şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Prin urmare, în speţă, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor vizând lipsa unei motivări sub aspectul înlăturării argumentelor acestora, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Aşadar, faptul că instanţa de apel nu a achiesat la argumentele formulate de recurenţi nu are valenţa încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, instanţa de judecată având obligaţia de a motiva soluţia pronunţată raportat la textele legale aplicabile, indiferent de susţinerile părţilor.

În concluzie, ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

Instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, faptul că, în ceea ce priveşte comisionul de administrare, prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010; în ceea ce priveşte riscul valutar, au fost încălcate dispoziţiile art. 1579 alin. (3) din C. civ., Legea nr. 193/2000, precum şi jurisprudenţa CJUE; iar, în ceea ce priveşte comisionul de procesare (acordare), au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Procedând la analiza criticilor formulate în privinţa celor două comisioane, instanţa de recurs reţine că lipsa unei negocieri individuale nu intră în contradicţie cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că nu se verifică un caracter abuziv al clauzelor, după cum, în egală măsură, nici nu conduce în mod automat la constatarea caracterului abuziv, întrucât, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de procesare.

Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi comisionul de procesare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În altă ordine de idei, renunţarea la încasarea comisionului de administrare prevăzută la art. 6.2 din contractul de credit a fost prevăzută ca o posibilitate a Băncii, prevăzută în anumite condiţii (a se vedea verbul folosit "…Banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare…"), iar nu ca un angajament ferm pe care intimata-pârâtă nu şi l-a onorat.

Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, se cuvine amintit că, potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Prin urmare, instanţa supremă constată că actul normativ de care se prevalează recurenţii nu este aplicabil în speţă întrucât, faţă de data la care părţile au încheiat contractul de credit nr. x din 12.08.2008, contractul era în curs de derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (21 iunie 2010), iar, pe de altă parte, regulile de care fac vorbire recurenţii sunt inserate la art. 36 din respectivul act normativ, dispoziţie legală care nu se numără printre articolele mai sus redate, aplicabile inclusiv contractelor aflate în derulare, aşa cum este contractul în speţă.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni (CHF). Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuţie (12 august 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă o clauză contractuală reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Susţinând, totodată, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; or, pentru considerentele mai sus-arătate, criticile formulate de aceştia nu pot fi primite, întrucât, acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele: "împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi". "Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată sub aspectul caracterului abuziv.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF) sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat faptul că riscul valutar este suportat numai de către cel împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin prisma acestor considerente, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi realizată, întrucât este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat şi care se aplică între părţi în temeiul art. 969 C. civ.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor, privind incidenţa excepţiei prevăzute de dispoziţiile art. 1579 alin. (3) din C. civ. 1864.

Regula de la art. 1578 C. civ. 1864 priveşte împrumutul în bani şi impune restituirea aceleiaşi sume numerice, indiferent de puterea diferită de cumpărare a banilor de la data împrumutului faţă de data scadenţei, nefiind aplicabilă în cazul împrumutului altor bunuri fungibile cum ar fi monedele de aur ori argint.

Prin urmare, în ipoteza prevăzută de art. 1579 alin. (3) din C. civ. 1864, obiectul împrumutului este o valoare (monede de aur ori argint) şi nu o sumă de bani, împrumutatul trebuind a restitui aceeaşi valoare, indiferent de modificarea valorii lor intrinseci.

Aşadar, în această ipoteză de excepţie, obiectul împrumutului nu este o sumă de bani, ci un bun fungibil, o valoare (monede de aur ori argint), motiv pentru care textul vorbeşte, în ipoteza alterării valorii acestora, de restituirea "echivalentului" preţului intrinsec al acestei valori avut la momentul împrumutului, adică tocmai de restituirea valorii metalice împrumutate, indiferent de fluctuaţia cuantumului sumelor de bani care ar fi fost la scadenţă necesare achiziţionării acesteia.

Cât priveşte pretinsa nelegalitate a deciziei recurate constând în excluderea teoriei impreviziunii, în completarea celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/07.02.2017, instanţa de contencios constituţional a statuat că "incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia" (par. 44).

Cu toate acestea, potrivit par. 50 din aceeaşi decizie, "incidenţa teoriei impreviziunii, astfel cum aceasta a fost configurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, […] presupune controlul efectiv al instanţei judecătoreşti cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului".

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a verificat în fapt condiţiile impreviziunii şi a constatat acestea nu sunt îndeplinite, confirmând considerentele primei instanţe, rezultă că, în primul rând, instanţa de apel nu a exclus "de plano" incidenţa teoriei impreviziunii, iar în al doilea rând, verificarea în concret a impreviziunii constituie un aspect de temeinicie, care nu poate fi cenzurat în recurs.

Recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1599 din 18 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.