Revision admitted, appeal rejected: regulator held not liable for broker-suspension losses, claimant owes reduced costs

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată la data de 30.10.2009 pe rolul Tribunalului Bihor – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2010, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2009, conform încheierii din 21.01.2010, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.A. Oradea şi Comisia Naţională A Valorilor Mobiliare la plata sumei de 1.497.542,16 RON actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data de 9 iulie 2008, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată

La data de 10.11.2010, reclamantul şi-a mărit câtimea obiectului cererii, solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.505.262 RON actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data de 9 iulie 2008, până la data plăţii efective

Prin sentinţa comercială nr. 287/COM/2012 din 3 mai 2012, Tribunalul Bihor – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.V.M., invocate de această pârâtă; a admis cererea precizată formulată de reclamant şi, în consecinţă, a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 1.505.262 RON, ce va fi actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data de 9 iulie 2008, până la data plăţii efective şi a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 21.213,62 RON reprezentând cheltuieli de judecată

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că potrivit contractului de intermediere de valori mobiliare din data de 23.07.2002, Portofoliului la data de 14.07.2008 şi la data de 09.12.1008 şi Ordinului de plată nr. x/02.07.2008, în valoare de 800.000 RON, reclamantul are calitatea de posesor al portofoliilor pentru intermedierea unor tranzacţii pe piaţa bursieră, cuprinzând acţiuni la diverse societăţi listate la bursă

De asemenea, a reţinut că, prin ordonanţele nr. 368/09.07.2009, 395/23.07.2008, 456/15.08.2008 şi 492/29.08.2008, C.N.V.M. a dispus suspendarea activităţii B. ca măsură asiguratorie şi blocarea conturilor de disponibilităţi ale societăţii, determinând blocarea activităţii societăţii pârâte, fără a preciza motivele pe care şi-a întemeiat luarea acestei măsuri provizorii

Prima instanţă a mai constatat că prin sentinţa civilă nr. 2330/2008, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus suspendarea măsurii asiguratorii evocate mai sus.

În aceste condiţii, coroborând probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., în ceea ce o priveşte pe pârâta C.N.V.M. şi cele ale răspunderii contractuale, reglementate de art. 969-970 C. civ., referitor la B. S.A. Oradea – derivat din nerespectarea de către aceasta din urmă a clauzelor art. 10 şi 11 din contractul de intermediere de valori mobiliare şi a dispoziţiilor Legii nr. 297/2004, aşa încât a obligat pârâtele la acoperirea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea realizării de profit în urma tranzacţionării acţiunilor deţinute pe piaţa bursieră, în cuantum de 1.505.262 RON, ce urma să fie actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data de 09.07.2008 până la data plăţii efective; întrucât pârâtele au căzut în pretenţii, tribunalul a dispus conform art. 274 C. proc. civ., obligarea lor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecat

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Prin decizia civilă nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; pe cale de consecinţă, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii faţă de pârâta C.N.V.M.; au fost menţinute celelalte dispoziţii, iar intimatul-reclamant a fost obligat la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată parţiale în apel, în cuantum de 16.474 RON .

Pentru a dispune astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, în mod eronat, a reţinut instanţa de fond ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei C.N.V.M., câtă vreme actele emise de aceasta, ca autoritate administrativă, în exercitarea prerogativelor legale privind reglementarea pieţei bursiere, nu au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească; de aceea, a constatat că apelanta nu a săvârşit nicio faptă ilicită de natură să producă vreun prejudiciu reclamantului

De asemenea, Curtea a reţinut că stabilirea solidarităţii răspunderii pârâtelor CNVM şi B. S.A. este lipsită de orice suport legal, câtă vreme temeiurile răspunderii celor două sunt diferite.

Împotriva deciziei civile nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013 a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 3549 din 25 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, recursul declarat de reclamantul A. a fost anulat, ca insuficient timbrat.

În motivarea acestei hotărâri, s-a reţinut că recurentul-reclamant datora în această fază procesuală taxă de timbru în cuantum de 9.607 RON şi timbru judiciar de 5 RON, din care a achitat 5.000 RON, pentru diferenţa de 4.607 RON formulând cerere de ajutor public judiciar.

S-a mai reţinut că, prin încheierea din camera de consiliu din 18 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, cererea de ajutor public judiciar formulată de petentul A. a fost respinsă.

Având în vedere faptul că încheierea menţionată a fost comunicată petentului la 21 octombrie 2013, iar acesta nu a formulat până la termenul stabilit pentru judecata recursului cerere de reexaminare şi nici nu a adus la cunoştinţă intenţia sa de promovare a unei astfel de cereri, Înalta Curte a apreciat că nu se impune acordarea, din oficiu, a unui nou termen.

Constatând că recursul nu a fost integral timbrat nici anticipat, nici până la termenul stabilit, 25 octombrie 2013, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte a dat eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, si a anulat, ca insuficient timbrat, recursul declarat, cu obligarea recurentului - reclamant la plata către intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, cu majoritate, s-a constatat caducitatea primului capăt de cerere, având ca obiect reexaminarea încheierii din camera de consiliu din 18 octombrie 2013, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

La pronunţarea acestei încheieri s-a avut în vedere faptul că, deşi cererea de reexaminare a încheierii de respingere a cererii privind acordarea ajutorului judiciar a fost formulată în termenul legal de 5 zile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, calea de atac este caducă, întrucât, prin decizia nr. 3549 din 25 octombrie 2013, completul învestit cu soluţionarea recursului l-a respins, ca insuficient timbrat.

II. Prin cererea de revizuire, formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 3549 din 25 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, şi a încheierii din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimatele B. S.A. prin lichidator C. şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, succesoarea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare Bucureşti, s-a solicitat să se constate admisibilitatea cererii de revizuire a hotărârilor amintite, să fie admisă cererea de reexaminare a solicitării de acordare a ajutorului public judiciar, prin amânarea cu două luni a diferenţei neachitate din taxa judiciară de timbru datorată pentru soluţionarea recursului, în sumă de 4.607 RON, şi, procedându-se la rejudecarea cauzei, admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, casarea în parte a deciziei recurate şi menţinerea în totalitate a dispoziţiilor sentinţei comerciale nr. 287/COM/2012 din 3 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu exonerarea recurentului - reclamant de obligaţia de a achita cheltuielile de judecată în favoarea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, dispuse în apel şi achitate.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 10 din noul C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că aceasta a fost formulată în termenul legal, prescris de art. 511 alin. (3) din noul C. proc. civ., urmarea a publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii din 17.11.2020, în cauza Mihancea c. României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că i-a fost încălcat dreptul de acces la instanţă, prin anularea, ca netimbrat, a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, înainte de împlinirea termenului de reexaminare a încheierii privind cererea de acordare a ajutorului public judiciar.

În continuare, revizuentul a făcut ample referiri la fondul cauzei, respectiv la fondul raportului litigios dedus judecăţii.

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a invocat inadmisibilitatea cererii, având în vedere faptul că funcţia revizuirii nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor definitive, în afara condiţiilor strict reglementate procedural, iar simpla invocare a hotărârii Curţii Europeane a Drepturilor Omului nu este de natură să conducă, automat, la admiterea cererii de revizuire. Sub acest aspect, s-a susţinut că împrejurările invocate de revizuent nu se circumscriu motivului expres prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 10 din C. proc. civ., nefiind îndeplinită condiţia potrivit căreia consecinţele grave ale acestei încălcări continua să se producă, adică nu se face dovada că drepturile revizuentului sunt lezate în continuare, prin hotărârea judecătorească pronunţată în recurs.

În subsidiar, intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat anularea cererii de revizuire, ca nemotivată, arătând că simpla indicare a unui text din C. proc. civ. nu poate suplini lipsa unei motivări legale.

În data de 20 septembrie 2021, numita D. a depus o cerere prin care a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de intervenient, alături de revizuent, cerere care a fost calificată de instanţă ca reprezentând o cerere de intervenţie principală şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, în şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021, pentru motivele arătate în practicaua prezentei hotărâri.

Examinând cererea de revizuire dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:

Întrucât cererea de chemare în judecată iniţială a fost formulată de reclamant sub imperiul vechii legi de procedură şi având în vedere dispoziţiile art. 25 din noul C. proc. civ., se constată că judecata cereri de revizuire rămâne supusă vechii legi de procedură, care, la art. art. 322 pct. 9, reglementa în mod similar cazul de revizuire invocat de revizuentul E., sens în care a fost calificat temeiului de drept al cererii.

În conformitate cu art. 326 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Astfel, potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

……………………………………………………………………………………….

"9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate".

Textul legal mai sus enunţat a fost declarat parţial neconstituţional, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 233/2011 (publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 340 din 17/05/2011), care a constatat că "dispoziţiile art. 322 pct. 9 din C. proc. civ. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului".

Aşadar, în raport cu prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că cererea de revizuire în acest caz trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii, şi anume: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale garantate de Convenţie printr-o hotărâre judecătorească; consecinţele grave ale încălcării să continue să se producă şi să se constate imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Analizând aceste condiţii, în raport cu situaţia din cauza dedusă judecăţii, Înalta Curtea constată că prin Hotărârea în Cauza Mihancea împotriva României, din 17.11.2020, ce constituie premisa cererii de revizuire, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că, anulând recursul declarat de reclamant împotriva deciziei din 24 aprilie 2013, mai înainte de soluţionarea cererii de reexaminare a solicitării de acordare a ajutorului public judiciar, Înalta Curte a privat reclamantul de dreptul de acces la instanţă şi, în consecinţă, a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie, astfel că prima condiţie este îndeplinită.

De asemenea, sunt îndeplinite şi celelalte două condiţii, referitoare la persistenţa consecinţelor grave ale încălcării şi la imposibilitatea remedieri consecinţelor produse, în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Aceasta pentru că atât cererea reclamantului de reexaminare a încheierii privind cererea de acordare a ajutorului public judiciar, cât şi recursul acestuia împotriva deciziei civile nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au rămas nesoluţionate pe fond, situaţie în care este evident că sunt actuale consecinţele grave ale încălcării art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv încălcarea dreptului reclamantului de acces la instanţă, şi că aceste consecinţe nu pot fi înlăturate prin alte mijloace decât revizuirea hotărârii pronunţate.

Prin urmare, reţinând că cererea de revizuire este motivată şi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii cererii de revizuire, invocate de intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară, şi va admite cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 3549 din 25 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, şi a încheierii din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010.

În temeiul art. 327 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va schimba, în tot, încheierea din camera de consiliu din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, şi va proceda la rejudecarea cererii de reexaminare formulată de petentul A. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 11 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, cu privire la care reţine următoarele:

Prin încheierea sus - menţionată, a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar, reţinându-se că petentul A. a solicitat reducerea taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, de la suma de 9.581,81 RON, la suma de 5.000 RON, care fusese deja achitată, dar nu a nedepus înscrisurile doveditoare prevăzute de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, pentru a beneficia de facilitatea solicitată, în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 51/2008.

Împotriva acestei încheieri a formulat cerere de reexaminare, în termen legal, petentul A., care a arătat că instanţa nu a luat în discuţie cererea sa subsidiară, de acordare a unui termen pentru plata diferenţei de taxă judiciară de timbru, arătându-şi disponibilitatea de a o achita în această modalitate.

Potrivit art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România.

Totodată, dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 51/2008 prevăd că obligaţia de a proba starea materială a sa şi a familiei sale incumbă petentului.

Având în vedere faptul că petentul a solicitat, în subsidiar faţă de solicitarea principală de reducere a taxei judiciare de timbru, acordarea ajutorului public judiciar în forma amânării plăţii diferenţei de taxă judiciară de timbru, conform art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 51/2008, şi ţinând seama de situaţia particulară a acestuia, petentul fiind privat de dreptul de acces la instanţă o perioadă îndelungată de timp, Înalta Curte apreciază că i se poate acorda beneficiul ajutorului public judiciar prin amânarea cu două luni de la data prezentei hotărâri a plăţii diferenţei de taxă judiciară de timbru, în sumă de 4.581,81 RON.

În consecinţă, Înalta Curte va admite cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 11 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, în sensul că va admite cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petentul A. şi va amâna plata taxei judiciare de timbru rămase de achitat, în sumă de 4.581,81 RON, până la data de 22 noiembrie 2021.

De asemenea, în temeiul art. 327 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va schimba, în tot, decizia nr. 3549 din 25 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, şi va rejudeca recursul reclamantului A., cu privire la care reţine următoarele:

Se cuvine a preciza, cu titlu preliminar, că motivele de recurs cu soluţionarea cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită şi care vor fi analizate sunt cele formulate în termenul legal prescris de lege, care se regăsesc în memoriul de recurs din dosarul nr. x/2010, precizările şi completările din conţinutul cererii de revizuire urmând a nu fi luate în considerare, în măsura în care exced criticilor iniţiale.

Astfel, se reţine că, prin cererea de recurs, reclamantul A. a criticat decizia civilă nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., raportat la art. 998-999 C. civ., art. 2 Iit. c şi h şi art. 17 din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002 şi art. 11, 22, 267-269 din Legea nr. 297/2004, şi a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta C.N.V.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 287/COM/2012 din 3 mai 2012, a Tribunalului Bihor – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal., cu cheltuieli de judecată în apel şi recurs.

În motivarea recursului, reclamantul a reluat expunerea situaţiei de fapt, arătând că cererea sa de chemare în judecată se întemeia pe calitatea de client al B., în portofoliul său şi al soţiei sale regăsindu-se instrumentele financiare menţionate în acţiune.

Prin Ordonanţa 368/09.07.2008, intimata-pârâtă CNVM a dispus suspendarea activităţii B. pe durata a două săptămâni, blocarea tuturor conturilor de disponibilităţi ale societăţii, atât la vedere cât şi la termen, precum şi blocarea portofoliilor de acţiuni ale tuturor clienţilor societăţii, măsuri care au fost prelungite, ulterior, prin ordonanţe succesive, respectiv până în data de 05.12.2008, apoi până în data de 25.03.2010. Prin Ordonanţa 712/05.12.2008, C.N.V.M. a retras autorizaţia de funcţionare a B., ocazie cu care a dispus Depozitarului Central transferul acţiunilor clienţilor B., în secţiunea I a registrului. Prin Ordonanţa 711/05.12.2008, a menţinut blocate conturile în numerar ale clienţilor, inclusiv contul în numerar al reclamantului, cu un sold de casa în cuantum de 1.379.878 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2330/17.09.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2008, s-a admis cererea formulată de B. S.A. şi s-a dispus suspendarea măsurii asiguratorii a suspendării activităţii acesteia şi a blocării tuturor conturilor de disponibilităţi atât la vedere cât şi la termen, şi a celor de instrumente financiare, măsură dispusă prin ordonanţele nr. 368/2008, 395/2008 şi cele subsecvente.

Recurentul a arătat că această dispoziţie a instanţei de judecată, deşi executorie, nu a fost niciodată executată de CNVM, iar prin Ordonanţa nr. 711/05.12.2008 ea a fost executată doar parţial, în sensul deblocării conturilor de acţiuni, dar menţinându-se blocate conturile de numerar.

Prin decizia 36/14.08.2008, C.N.V.M. a desemnat un administrator special al B. S.A., care, prin rapoartele din octombrie 2008 a avertizat C.N.V.M. - ul asupra evoluţiei negative a pieţei de capital, asupra efectelor acestei evoluţii asupra clienţilor creditori şi a propus soluţii pentru protejarea acestora, prin vânzarea acţiunilor clienţilor debitori. În final, prin raportul din 06.11.2008, administratorul special a renunţat la mandatul dat, menţionând, printre altele, lipsa fondurilor necesare exercitării atribuţiilor, lipsă determinată inclusiv de blocarea disponibilităţilor băneşti ale B. S.A., printr-o decizie a Comisiei.

Ulterior, CNVM nu a acţionat conform dispoziţiilor art. 267 – 269 din Legea nr. 297/2004 şi, deşi nu a prelungit mandatul administratorului şi nu a numit un alt administrator special, nu a iniţiat procedura lichidării administrative a B. S.A. şi nu a sesizat Tribunalul Bihor în vederea declanşării procedurii insolvenţei.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a cercetat nerespectarea de către C.N.V.M. a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2330/17.09.2008, pe care aceasta din urmă nu a pus-o în executare.

În raport cu această neexecutare voluntară şi cu caracterul executoriu de drept al sentinţei, a susţinut că problema legalităţii Ordonanţei 368/2008 şi a celor ce i-au succedat este total subsidiară, neputând fi invocată ca element decisiv şi exclusiv în admiterea apelului.

A arătat recurentul ca o astfel de interpretare a exonerării de culpă este cu atât mai neavenită cu cât conduita CNVM a fost în vădită contradicţie cu art. 11 din Legea nr. 297/2004, intenţia legiuitorului fiind ca aceste măsuri asiguratorii să aibă un caracter temporar şi să nu se permanentizeze. Or, CNVM a emis periodic câte o ordonanţă cuprinzând aceleaşi măsuri, care, astfel, s-au permanentizat.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că legalitatea actului administrativ ar exonera de răspundere pârâta, întrucât culpa invocată de reclamant privea şi faptul că au fost ignorate cererile repetate ale administratorului special, înscrise în rapoartele acestuia, de a i se permite să valorifice acţiunile societăţii şi ale clienţilor debitori, în scopul protejării clienţilor creditori, nu i s-au pus la dispoziţie fondurile necesare, iar avertismentele administratorului special privind evoluţia negativă a pieţei de capital şi efectele acestei evoluţii asupra clienţilor creditori au fost ignorate, în plus, lăsând fără relevanţă dispoziţiile sentinţei şi obligativitatea respectării de către orice persoană a efectelor hotărârii judecătoreşti.

A susţinut recurentul că, excluzând orice culpă a C.N.V.M. la producerea prejudiciului, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 lit. c) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, şi dispoziţiile art. 267-269 din Legea 297/2004, privind iniţierea procedurii lichidării administrative sau sesizarea tribunalului competent pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin întâmpinare, Autoritatea de Supraveghere Financiară, în calitate de succesoare a intimatei - pârâte Comisia Naţională de Valori Mobiliare Bucureşti, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că pretinsa nerespectare a dispoziţiilor art. 267-269 din Legea 297/2004 de către C.N.V.M. nu a fost invocată în cadrul acţiunii introductive, aşa cum a fost precizată în faţa instanţei de fond, astfel că nu poate face obiectul controlului de legalitate.

De asemenea, s-a mai arătat că obiectul judecăţii în cererea de suspendare a efectelor ordonanţelor succesive emise de C.N.V.M nu l-a constituit legalitatea/nelegalitatea acestor acte administrative, ci stabilirea temeiniciei cererii de suspendare a executării acestora până la soluţionarea litigiului privind legalitatea ordonanţelor. Or, în considerentele sentinţei civile nr. 366/25.01.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, în litigiul care viza pronunţarea asupra excepţiei de nelegalitate a Ordonanţelor emise de C.N.V.M., judecătorul fondului a precizat că "nu se poate reţine că hotărârea judecătorească pronunţată în procedura de suspendare executare act administrativ ar fi de natura a influenţa soluţia dată asupra cererii de anulare a respectivului act administrativ, căci regimul lor juridic, premisele şi scopul fiecăreia dintre proceduri sunt distincte".

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 304 din vechiul C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Aspectele vizând temeinicia cererii de chemare în judecată, susţinute exclusiv de argumente ce readuc în discuţie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţă, precum şi interpretarea dată de instanţele de fond probelor administrate, nu pot forma obiectul controlului de nelegalitate, întrucât se situează în afara domeniului de analiză permis de art. 304 din C. proc. civ.

Pornind de la aceste precizări prealabile, Înalta Curte constată că parte dintre criticile recurentului se circumscriu cazurilor prescrise de art. 304 pct. 7 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) şi pct. 9 (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) din C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel nu a cercetat nerespectarea de către C.N.V.M. a caracterului executoriu de drept al dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2330/17.09.2008, şi, în raport cu această neexecutare şi subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faptul că problema legalităţii Ordonanţei nr. 368/2008 şi a celor ce i-au succedat este total subsidiară, neputând fi invocată ca element decisiv şi exclusiv în admiterea apelului şi în exonerarea pârâtei C.N.V.M. de culpă.

Ambele critici sunt însă nefondate.

Reclamantul are calitatea de client al B., pentru intermedierea unor tranzacţii pe piaţa bursieră, cuprinzând acţiuni la diverse societăţi listate la bursă.

Urmare a neregulilor repetate constatate în activitatea societăţii, prin ordonanţele nr. 368/09.07.2008, 395/23.07.2008, 456/15.08.2008 şi 492/29.08.2008, pârâta C.N.V.M. a dispus suspendarea activităţii B. ca măsură asiguratorie şi, totodată, blocarea conturilor de disponibilităţi ale societăţii, la vedere, la termen şi a celor de instrumente financiare.

Reclamantul a arătat că prin blocarea conturilor i-a fost încălcat dreptul de dispoziţie cu privire la acţiunile aflate în portofoliul său, precum şi dreptul de a dispune de sume însemnate aflate în contul său de client.

Prin sentinţa civilă nr. 2330/17.09.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2008, s-a admis cererea formulată de B. S.A. şi s-a dispus suspendarea măsurii asiguratorii a suspendării activităţii acesteia şi a blocării tuturor conturilor de disponibilităţi atât la vedere cât şi la termen, şi a celor de instrumente financiare, măsură dispusă prin ordonanţele nr. 368/2008, 395/2008 şi cele subsecvente.

Însă, în condiţiile în care niciuna dintre ordonanţele emise de pârâta C.N.V.M., inclusiv cea emisă ulterior pronunţării sentinţei civile sus-menţionate, nu a fost anulată, bucurându-se, pe cale de consecinţă, de prezumţia de legalitate, instanţa de apel a apreciat ca acesta este un aspect care împiedică angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei C.N.V.M.

Contrar susţinerilor recurentului - pârât, care a arătat că această chestiune are caracter subsidiar şi nu este de natură a înlătura răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru neexecutarea voluntară a unei hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea măsurii asiguratorii, Înalta Curte constată că răspunderea pârâtei nu intervine automat, ci impune analiza împrejurărilor concrete, de fapt şi de drept, în care neexecutarea voluntară s-a produs, ceea ce instanţa de apel a realizat.

Or, în urma acestei evaluări, care priveşte chiar temeinicia hotărârii, s-a constatat că niciunul din actele emise de pârâtă, ca autoritate administrativă, în exercitarea prerogativelor legale privind reglementarea pieţei bursiere, inclusiv ordonanţa nr. 711/05.12.2008, emisă de C.N.V.M. ulterior suspendării măsurii asiguratorii, nu au fost desfiinţate; de aceea, s-a constatat că apelanta nu a săvârşit o faptă ilicită de natură să producă un prejudiciu reclamantului, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei nefiind realizate.

A arătat recurentul că o astfel de interpretare a exonerării de culpă este cu atât mai neavenită cu cât conduita C.N.V.M. a fost în vădită contradicţie cu art. 11 din Legea nr. 297/2004, intenţia legiuitorului fiind ca aceste măsuri asiguratorii să aibă un caracter temporar şi să nu se permanentizeze, în timp ce C.N.V.M. a emis periodic câte o ordonanţă cuprinzând aceleaşi măsuri, care, astfel, s-au permanentizat.

Însă aceste susţineri excedează limitelor obiective ale învestirii instanţei, respectiv obiectului cauzei supuse judecăţii, căci analiza susţinerilor privind permanentizarea nelegală a unor masuri pe care legea le dorea vremelnice ar presupune examinarea legalităţii ordonanţelor succesive emise de intimata - parata, cerere cu care instanţa nu a fost investită.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 366/25.01.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamantul din prezenta cauză, într-un litigiul care a avut ca obiect soluţionarea excepţiei de nelegalitate a ordonanţelor emise de C.N.V.M. în perioada de referinţă, prin care s-a dispus suspendarea activităţii B., s-a reţinut legalitatea ordonanţelor C.N.V.M., faptul că măsura dispusă îşi găsea temei în art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, că măsura a urmărit un scop legitim şi că nu se poate admite nici vreo lipsă de oportunitate în luarea măsurii, dat fiind contextul neregulilor reieşite la controlul tematic, iar în ceea ce priveşte intervalul de timp pentru care se putea dispune măsura, s-a apreciat că nu a fost depăşită limita instituită de legiuitor prin teza finală a art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., instituţia procedând la o evaluare a condiţiei cazului bine justificat o dată la două săptămâni. Totodată, în evaluarea proporţionalităţii măsurii, instanţa a avut în vedere chiar conduita pasivă a tuturor părţilor reclamante, care nu au contestat măsura în faţa C.N.V.M., în sensul de a cere revocarea ei ca fiind vătămătoare, sub motiv că nu pot dispune de instrumentele financiare pe care le deţineau, şi nici nu au atacat-o în faţa instanţei de contencios administrativ, pe calea acţiunii în anulare, ci, abia după mulţi ani, ca efect al respingerii unor acţiuni în pretenţii, au înţeles să susţină o excepţie de nelegalitate.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a examinat toate elementele culpei invocate de reclamant în motivarea acţiunii, se reţine că hotărârea primei instanţe, prin care a fost admisă acţiunea reclamantului şi s-a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 1.505.262 RON, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data de 9 iulie 2008, până la data plăţii efective, s-a întemeiat exclusiv pe constatarea că în cauză sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei C.N.V.M., potrivit dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., întrucât prin suspendarea de la tranzacţionare pe piaţa de capital a portofoliilor deţinute de reclamant la societăţi listate la bursă, în condiţiile în care măsura nu a fost fundamentată pe baza unor considerente explicite de către CNVM şi a fost suspendată de către Curtea de Apel Bucureşti, acesta a suferit un prejudiciu material direct, de forma unui beneficiu nerealizat, constând în imposibilitatea realizării de profit pe baza tranzacţionării acţiunilor deţinute pe piaţa bursieră. În cazul pârâtei B., s-a apreciat a fi incidentă răspunderea contractuală, întemeiată pe prevederile art. 969-970 C. civ., pentru nerespectarea condiţiilor contractuale prevăzute de art. 10 şi 11 din contractul de intermediere de valori mobiliare, care stabileşte obligaţiile brokerului, precum şi a obligaţiilor prevăzute de Legea 297/2004 privind piaţa de capital.

Prima instanţă s-a socotit legal învestită cu motivele invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, precizarea reclamantului fiind valorificată sub aspectul majorării câtimii pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., posibilitate reglementată de C. proc. civ. şi indicată expres chiar de reclamant.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că stabilirea de către prima instanţă a solidarităţii răspunderii pârâtelor C.N.V.M. şi B. S.A. este lipsită de orice suport legal, câtă vreme temeiurile răspunderii reţinute pentru cele două sunt diferite: răspundere civilă delictuală, in ceea ce o priveşte pe pârâta CNVM, respectiv răspundere civilă contractuală în privinţa pârâtei B. S.A..

Or, cu privire la acest considerent decizoriu al hotărârii atacate, recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 6.000 RON către intimata AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, succesoarea în drepturi a Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare Bucureşti, Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial redus), apreciind că, în raport cu volumul şi complexitatea apărărilor formulate de avocat, onorariul în cuantum de 30.492,90 RON apare ca disproporţionat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii cererii de revizuire, invocate de intimata AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ.

Admite cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 3549 din 25 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, şi a încheierii din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010.

Schimbă, în tot, încheierea din camera de consiliu din 12 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, în sensul că:

Admite cererea de reexaminare formulată de petentul A. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 11 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010.

Admite cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petentul A. şi amână plata taxei judiciare de timbru rămase de achitat, în sumă de 4.581,81 RON, până la data de 22 noiembrie 2021.

Schimbă, în tot, decizia nr. 3549 din 25 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, şi, rejudecând recursul:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 31/C/2013-A din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010.

Obligă pe recurentul A. la plata sumei de 6.000 RON către intimata AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial redus).

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.