Contractual late-payment penalties against a municipality: rejection of force majeure and imprevisibility defenses based on fiscal revenue reductions
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal and confirmed the lower court decisions in favor of the plaintiff, upholding the obligation of the defendant municipality to pay approximately 504,879 RON in contractual late-payment penalties and judicial costs. The dispute arose from a service contract for the maintenance of the public domain, where the plaintiff claimed the defendant failed to pay invoices within the contractual 60-day deadline, while the defendant argued that a 2017 fiscal ordinance reducing local tax revenues and specific statutory exemptions for certain categories of taxpayers constituted force majeure or imprevisibility, thereby exonerating it from liability. The court held that the contractual obligation to pay was absolute, rejecting the defense that the municipality's financial distress or legislative changes excused non-performance, as these factors did not meet the strict requirements of force majeure (externality, inevitability, and invincibility) and did not break the causal link between the debt and the municipality's failure to collect its own revenues; the decision is based on the principle that the contract constitutes the law of the parties under the applicable old Civil Code, and the requirement of a motivated decision under the Code of Civil Procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 223 alin. (3) C. proc. civ, art. 453 alin. (1) C. proc. civ, art. 480 alin. (2) C. proc. civ, art. 969 C. civ, art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015, art. 480 alin. (1) C. proc. civ; Contractual late-payment penalties against a municipality: rejection of force majeure and imprevisibility defenses based on fiscal revenue reductions: The dispute arose from a service contract for the maintenance of the public domain, where the plaintiff claimed the defendant failed to pay invoices within the contractual 60-day deadline, while the defendant argued that a 2017 fiscal ordinance reducing local tax revenues and specific statutory exemptions for certain categories of taxpayers constituted force majeure or imprevisibility, thereby exonerating it from liability. The court held that the contractual obligation to pay was absolute, rejecting the defense that the municipality's financial distress or legislative changes excused non-performance, as these factors did not meet the strict requirements of force majeure (externality, inevitability, and invincibility) and did not break the causal link between the debt and the municipality's failure to collect its own revenues; the decision is based on the principle that the contract constitutes the law of the parties under the applicable old Civil Code, and the requirement of a motivated decision under the Code of Civil Procedure.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la data de 21.06.2010, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galaţi, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 504.879,83 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pentru neplata la termen a contravalorii serviciilor prestate. A solicitat obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că A. s-a înfiinţat şi funcţionează ca serviciu public de interes local cu personalitate juridică sub autoritatea Consiliului Local şi în subordonarea directă a Primarului, prestând servicii din sfera serviciilor comunitare şi utilităţi publice, conform Regulamentului de Organizare şi Funcţionare aprobat prin art. 3 din HCL 644/20.12.2007. Obiectul principal de activitate este reglementat prin art. 2 din ROF, astfel cum a fost modificat prin art. II din HCL 589/26.10.2017, care la lit. l) enumeră şi noţiunea de "alte activităţi din sfera administrării domeniului public şi privat al municipiului Galaţi". Aceste activităţi, prestate de reclamantă, sunt diverse: curăţare monumente de pe domeniul public Galaţi, ecarisaj, optimizare şi organizare circulaţie rutieră şi pietonală, lucrări de întreţinere a drumurilor şi străzilor, asigurarea funcţionării, întreţinerea şi repararea instalaţiilor de semaforizare, verificarea, întreţinerea şi repararea ceasurilor stradale şi i-au fost atribuite în temeiul art. 2 din HCL nr. 24/03.02.2009, respectiv prin art. 2 din HCL 588/22.12.2011.
S-a mai arătat că între părţi s-a încheiat contractul nr. x/29.04.2008, al cărui obiect este reglementat prin art. 3, modificat printr-o succesiune de acte adiţionale, ultimul fiind Actul adiţional nr. x/26.04.2018. Reclamanta arată că a prestat beneficiarului pârâtul Municipiul Galaţi activităţile la care s-a obligat prin contractul nr. x/29.04.2008, serviciile sale fiind achitate cu întârziere, astfel încât pârâtul datorează şi penalităţile calculate în sumă de 504.879,83 RON, conform art. 22 alin. (1) şi (2) din contract.
În drept, a invocat art. 1170, 1179, 1266, 1270, 1272, 15616, 1523, 148 alin. (1), (14)9 alin. (1), (15)0 alin. (1)-(3), 254, 453 şi art. 223 alin. (3) C. proc. civ.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 192 din 24.06.2020 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Galaţi, având ca obiect pretenţii; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 504.879,83 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru neplata la termen a contravalorii serviciilor prestate în temeiul contractului nr. x/29.04.2008; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.653,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de prestare a unor activităţi ale serviciului de administrare a domeniului public/privat al municipiului Galaţi nr. x/29.04.2008, modificat succesiv prin mai multe acte adiţionale, în baza căruia reclamanta, în calitate de prestator, a prestat pe raza teritorială a municipiului Galaţi diverse servicii, astfel cum sunt enumerate la art. 3 din contract, în favoarea pârâtului, în calitate de achizitor.
Serviciile prestate de reclamantă au fost plătite de către pârât, însă cu întârziere, ceea ce a determinat reclamanta să calculeze penalităţi potrivit disp. art. 22 din contract, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x, înregistrat la reclamantă sub nr. x/26.04.2018 şi la pârât sub nr. x/25.04.2018, care prevăd că "(1) Achizitorul are obligaţia de a efectua plata către prestator în termen de 60 de zile de la emiterea facturii de către prestator. (2) Dacă achizitorul nu respectă termenul prevăzut la alin. (1), datorează penalităţi în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din suma neachitată, începând cu prima zi după expirarea termenului de 60 de zile".
S-a apreciat că apărarea prezentată de pârât, faptul că nu a avut venituri, neexistând încasări de la populaţie, nu exonerează pârâtul de obligaţia de a achita penalităţile calculate ca urmare a faptului că a plătit debitele principale cu întârziere.
Astfel, s-a constatat că pârâtul datorează penalităţi pentru achitarea cu întârziere a facturilor emise de reclamantă pentru serviciile prestate, astfel: pentru "accidente rutiere"-22,50 RON; pentru "ceasuri electronice"-664,46 RON; pentru "construcţii şi reparaţii"-365.393,22 RON; pentru ecarisaj-86.017,25 RON; pentru "grafitti"-33,99 RON; pentru "indicatoare"-7.133.61 RON; pentru "marcaje rutiere"-44.379,06 RON; pentru "semafoare"-788,11 RON; pentru "situaţii diverse"-447,63 RON.
Relaţiile contractuale sunt supuse dispoziţiilor vechiul C. civ., întrucât acesta era în vigoare la data încheierii contractului, 29.04.2008, în speţă fiind aplicabile disp. art. 969, 970, 1073, 1075, 1082, 1084, 1085 vechiul C. civ.. Astfel, condiţiile în care se pot acorda daune compensatorii sunt, potrivit art. 1081-1082 vechiul C. civ.: existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea de către pârâta debitoare a unei obligaţii contractuale care creează (raport de cauzalitate) un prejudiciu în patrimoniul reclamantei creditoare, vinovăţia pârâtei debitoare, condiţia ca debitoarea să fi fost pusă în întârziere (cu excepţia cazurilor în care debitoarea este de drept în întârziere) şi condiţia inexistenţei unei clauze de neresponsabilitate.
Instanţa a constatat că fapta ilicită a pârâtului constă în nerespectarea obligaţiei contractuale de la art. 22 din contract, de plată a contravalorii facturilor în termen de 60 de zile de la emitere, prejudiciul creat este chiar debitul solicitat, calculat potrivit clauzei contractuale de al art. 22 alin. (2), vinovăţia pârâtului este dovedită, iar pârâtul a fost pus în întârziere anterior introducerii acţiunii prin somaţia comunicată pârâtului la 04.04.2019.
În concluzie, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 504.879,83 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pentru neplata la termen a contravalorii serviciilor prestate.
Ca parte care a pierdut procesul, în accepţiunea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
3. Apelul
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Galaţi solicitând admiterea căii de atac iar în judecarea cererii, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii ca fiind nefondată, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a extins cadrul juridic şi asupra normelor prevăzute de contractul de prestare a serviciilor de salubrizare a municipiului Galaţi deşi reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 504.879,83 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pentru neplata la termen a contravalorii serviciilor prestate, în baza contractului de prestări servicii încheiat între părţi.
Mai arată apelantul pârât că în executarea contractului a intervenit o cauză de impreviziune, respectiv adoptarea O.U.G. nr. 79/2017, care a avut ca impact reducerea substanţială a cotei defalcate din impozitul pe venit cuvenit bugetelor locale, inclusiv bugetului local Municipiului Galaţi.
A mai subliniat şi faptul că potrivit art. 7 lit. b) din contractul părţilor, intimatul-reclamant are obligaţia de a asigura echilibrul contractual pe toată durata derulării acestuia, aspect stipulat şi prin HCL nr. 644 din 20.12.2007 privind înfiinţarea A.; că acesta, în calitate de serviciu public de interes local cu finanţare din venituri proprii, dar şi din subvenţii acordate de la bugetul local, este ţinut să-şi asume, în parte, riscul datorat aplicării actului normativ menţionat anterior.
A arătat apelantul pârât că intimatul reclamant nu a făcut dovada că aşa zisul prejudiciu a fost produs exclusiv numai din vina Municipiului Galaţi şi nu din vina condiţiilor impuse de: art. 484, art. 485, alin. (1), lit. "b" din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, condiţie indispensabilă pentru angajarea răspunderii Municipiului Galaţi.
Prin urmare, faţă de toate argumentele enunţate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 192 din 02.07.2020, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca fiind nefondată.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe disp. art. 32 şi art. 36, art. 468, art. 470, art. 480 alin. (2) din noul C. proc. civ., art. 136 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, art. 3 pct. 1; 2; 18; 19; 91 din Legea 215/2001, HCL nr. 644 din 20.12.2007.
4. Soluţia instanţei de apel
Curtea de apel, prin decizia civila nr. 33/A din 10 februarie 2021 a respins apelul, ca neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
În fapt, Curtea a constatat că apelantul nu a negat situaţia de fapt reţinută în cuprinsul sentinţei apelate, respectiv faptul că a achitat cu întârziere facturile de prestări servicii emise de reclamantul A. în temeiul contractului nr. x/29.04.2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive.
Conform art. 22 alin. (1) din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/26.04.2018, plata facturilor de prestări servicii trebuia efectuată de achizitor în termen de 60 de zile de la data emiterii facturilor, iar conform art. 22 alin. (2) din contract, în caz de neplată, pârâtul datorează penalităţi de întârziere în procent de 0,1% pe zi de întârziere din suma neachitată.
Curtea a reţinut că apelantul nu a negat situaţia de fapt reţinută în cuprinsul sentinţei apelate, ci, după redarea integrală a considerentelor avute în vedere de Tribunalul Galaţi în pronunţarea sentinţei apelate, a invocat faptul că Tribunalul a extins cadrul juridic şi asupra normelor prevăzute de contractul de prestare a serviciilor de salubrizare.
Afirmaţia apelantului în acest sens a fost înlăturată de instanţa de apel, ca vădit neîntemeiată, prima instanţă neextinzând cadrul juridic, odată ce aceasta a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, iar conform art. 969 C. civ. din 1864, aplicabil cauzei prin raportare la data încheierii contractului dintre părţi, contractul constituie legea părţilor. Aşadar, s-a reţinut că, în mod legal, Tribunalul Galaţi s-a raportat la contractul existent între părţile cauzei.
Totodată, apelanta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1351 alin. (2) din Noul C. civ. privind forţa majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere. Reamintind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. civ., instanţa de apel a reţinut că insuficienta colectare a taxei de habitat nu poate fi asimilată unui fapt cu totul extern, invincibil, inevitabil şi insurmontabil care face imposibilă executarea obligaţiei şi care exonerează de răspundere debitorul. Acesta nu întruneşte nici condiţia de a fi extern, ţinând de activitatea serviciului taxe şi impozite din cadrul aparatului propriu al pârâtului Municipiul Galaţi, de urmărirea scadenţelor şi executarea la timp a obligaţiilor bugetare scadente, nefiind astfel nici invincibil şi insurmontabil. În plus, în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut că imposibilitatea fortuită de executare va produce efecte numai în situaţia în care este vorba de o imposibilitate de executare a obligaţiilor de a da bunuri individual determinate, de a face sau de a nu face, dar nu şi în cazul obligaţiilor de a da bunuri de gen, deoarece acestea pot fi procurate, în principiu, totdeauna.
Un alt motiv de apel invocat de către pârât a fost reprezentat de susţinerea că O.U.G. nr. 79 din 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, ar constitui o cauză de impreviziune, iar pentru faptul că reclamantul reprezintă un serviciu public de interes local, finanţat din venituri proprii, dar şi din subvenţii acordate de la bugetul local este ţinut să-şi asume riscul aplicării acestui act normativ.
Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a reţinut că nu există o legătură logico – juridică între sursele de finanţare ale reclamantei şi respectarea obligaţiilor contractuale ale Municipiului Galaţi. Mai mult decât atât, impactul unui act normativ de modificare a Codul fiscal putea şi trebuia să fie preconizat de către apelantul – pârât, nefiind întrunită condiţia de a se circumscrie unui risc materializat ulterior şi neavut în vedere de părţi la încheierea contractului prin amplitudinea sa. Mai mult decât atât, cu privire la impactul situaţiei financiare a debitorului în raport de noţiunea de impreviziune, inclusiv Curtea Constituţională a României (cu titlu exemplificativ: Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018) a apreciat că în mod greşit instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului, în fapt echilibrul contractual impunându-se raportat strict la conţinutul clauzelor acestuia.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului privind lipsa culpei în temeiul condiţiilor impuse de art. 484, art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015 din Codul fiscal, în apel, Municipiul Galaţi a reluat argumentul privind producerea prejudiciului din pricina condiţiilor impuse de aceste dispoziţii din Codul fiscal, însă, Curtea de apel a apreciat că, inclusiv în ipoteza respectării principiul specializării bugetare, respectiv adoptării unor taxe speciale în sarcina persoanelor fizice şi juridice care beneficiază de serviciile create şi oferite de instituţia sau serviciul public în interesul acestora, execuţia bugetară nu este o chestiune care să poată fi pusă în culpa altcuiva decât a pârâtului însuşi, care, prin aparatul propriu de executare a creanţelor constând în impozite şi taxe locale, trebuie să se asigure că are loc o colectare efectivă şi eficientă a acestor venituri bugetare.
Invocarea eventualelor scutiri acordate unui segment restrâns al beneficiarilor serviciilor publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, constituie, în egală măsură, o invocare a propriei culpe, cu ignorarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă), neîntrunind niciuna dintre cerinţele forţei majore, ca şi cauză exoneratoare de răspundere, acesta neîntrunind niciuna dintre condiţiile de a fi un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
Faţă de aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 480 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiat apelul formulat de către pârâtul Municipiul Galaţi – prin Primar şi l-a respins în consecinţă.
5. Recursul
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât U.AT. Municipiul Galaţi, ca motive de recurs fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul consideră că în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care prevăd că, "există motiv de casare atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", întrucât, în opinia sa, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că:
"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale."
Dispoziţiile de mai sus le coroborează cu art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015 care prevăd posibilitatea (şi nu obligativitatea) acordării reducerilor sau scutirilor de la plata taxelor speciale instituite conform art. 484, pentru persoanele fizice sau juridice prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (adică persoanelor care au executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau au fost lipsite de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; au fost private de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; au fost internate în spitale de psihiatrie; au avut stabilit domiciliu obligatoriu; au fost strămutate într-o altă localitate) şi pentru persoanele fizice prevăzute la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000 (adică persoanelor fizice care au fost deportate în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate; au fost private de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare; au fost refugiate, expulzate sau strămutate în altă localitate; au făcut parte din detaşamentele de muncă forţată; au fost supravieţuitoare a trenului morţii; sunt soţul sau soţia persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populaţiei minoritare, dacă ulterior nu sa recăsătorit; au fost evacuate din locuinţa pe care o deţinea şi persoanele care aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti vremelnic ocupate de către alte state, indiferent dacă localitatea în care au fost refugiate, expulzate sau strămutate se afla sub administraţie românească ori sub administraţia acelor state, ale căror cereri anterioare au fost soluţionate prin hotărâri de respingere ale comisiei prevăzute la art. 7 alin. (1) şi alin. (11) din Ordonanţa nr. 105/1999).
Având în vedere considerentele ce au stat la motivarea hotărârii deciziei civile nr. 33 A din 10.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2019, pentru aceste motive recurentul arată că s-au încălcat şi respectiv aplicat greşit normele de drept material - motiv de nelegalitate prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale în cauză. Or, în acest sens, solicită să se aibă în vedere prevederile contractuale ce reglementează obligaţiile intimatei reclamante şi în acest sens, să se reţină că obligaţiile contractuale sunt clar individualizate şi stabilesc obligaţii de rezultat, cât şi de diligenţa în sarcina prestatorului serviciului potrivit Contractului nr. x/29.02.2008 încheiat cu reclamanta unde este reglementat prin art. 2, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin actul adiţional nr. x, încheiat la data de 26.04.2018 şi înregistrat la prestator cu nr. x/26.04.2018.
De asemenea, susţine recurentul, nu se pot reţine nici criticile referitoare la prejudiciu, care deşi a fost stabilit cert, astfel cum rezultă din înscrisurile anterioare şi ulterioare realizate de beneficiar în urma unor proceduri legale care reglementează gestiunea. Legătura de cauzalitate nu poate fi considerată inexistentă, aşa cum susţine reclamanta A. deoarece, pretenţia este în patrimoniul beneficiarului, a cărei contracarare se regăseşte în obligaţiile contractuale ale prestatorului.
Faţă de aceste aspecte de drept, solicită să se aprecieze că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi prin urmare, pentru aceste motive, să se admită recursul, să se caseze decizia civilă nr. 33 A din 10.02.2021 a Curţii de Apel Galaţi, iar în rejudecarea cauzei să se respingă cererea de chemare în judecată ca nefondată.
6. Întâmpinarea la recurs
Strict cu privire la încadrarea recursului de către pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., dispoziţii în baza cărora nu se poate pune în discuţie decât nelegalitatea hotărârii recurate, intimata înţelege să invoce excepţia nulităţii recursului, pentru următoarele considerente:
Chiar dacă recurentul pârât a indicat ca motive de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., intimata consideră că se impune anularea recursului ca nemotivat, deoarece motivele de recurs indicate nu sunt urmate de o dezvoltare a lor şi nu sunt formulate critici cu privire la modul de judecată a instanţei în raport cu motivele de recurs invocate.
Recurentul nu a susţinut în niciun fel nelegalitatea soluţiei atacate, limitându-se doar la invocarea în mod formal a prevederilor cu caracter general ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., dispoziţii care în opinia sa au fost încălcate de instanţă. Dispoziţiile art. 22 alin. (2) c. pronunţată de Tribunalul. civ. invocate, privesc îndatoririle pe care le are judecătorul în cursul procesului în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. În cauză, recurentul nu critică legalitatea hotărârii recurate ci coroborează în mod greşit prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015, dispoziţii care prevăd posibilitatea acordării unor reduceri sau scutiri de plata taxelor speciale pentru anumite categorii de persoane, dispoziţii care nu au nicio relevanţă în speţă prin raportare la obiectul acesteia. Referirea la prevederile art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015, a fost făcută de către recurentul pârât pentru a justifica plata cu întârziere a contravalorii lucrărilor executate şi pentru care datorează conform prevederilor contractuale penalităţi de întârziere, la plata cărora a fost obligat de instanţă prin admiterea acţiunii. După cum susţine recurentul-pârât vina întârzierii la plată se datorează prevederilor legale invocate de acesta, respectiv art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015, prevederi care nu au nicio legătură cu contractul încheiat între părţi şi obligaţiile care-i incumbă acestuia.
Intimata atrage atenţia asupra confuziei pe care o face recurentul în cuprinsul ultimului paragraf de la pagina nr. 5 în care invoca "obligaţiile contractuale ale intimatei reclamante", în sensul că acesta se referă la contractul nr. x/29.02.2008, în loc de contractul x/29.04.2008. Or, penalităţile de întârziere sunt datorate pentru plata cu întârziere a contravalorii lucrărilor prestate în baza contractului nr. x/29.04.2008 de prestare a unor activităţi ale serviciului de administrare a domeniului public al municipiului Galaţi, neavând nicio legătura cu contractul nr. x/29.02.2008 şi cu taxa de habitat pe care acesta a încasat-o cu întârziere de la populaţie.
Intimata mai arată că, deşi s-au indicat drept motiv de casare a deciziei recurate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu există nicio abordare a acestui punct în sensul de a demonstra nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul limitându-se doar la invocarea în mod formal a acestui motiv.
Faţă de cele mai sus menţionate, având în vedere imposibilitatea examinării sub vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate, precum şi neîncadrarea motivelor invocate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicită ca, în temeiul art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 496 C. proc. civ. să se admită excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică.
7. Excepţia nulităţii recursului
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare şi întemeiată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) coroborate cu art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte o va respinge, constatând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate şi critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..
8. Asupra recursului
Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a îl respinge ca atare, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate lesne observa că recurenta nu a prezentat nicio argumentare prin care să încerce să demonstreze nelegalitatea deciziei recurate din această perspectivă, ci doar s-a limitat la invocarea în mod formal a acestui motiv.
Chiar aşa fiind, Înalta Curte va observa decizia atacată prin prisma acestui motiv de casare, reţinând că motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, iar lipsa acesteia atrage nelegalitatea ei, scopul motivării fiind acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă în cadrul dispozitivului.
Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevede obligaţia pentru instanţă de a indica în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susţinerile părţilor, pe scurt expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Al şaselea motiv de casare, invocat de recurentă, are în vedere situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul este mult mai explicit în actuala reglementare, arătând toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivatâ: fie câ motivarea lipseşte cu totul, fie câ este străinâ de cauzâ, fie câ este contradictorie.
Aşadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar şi când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece şi această situaţie poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât şi motivarea inexactă sau insuficientă.
Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului garantează părţilor dreptul la un proces echitabil care presupune, printre altele, şi obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. O motivare corespunzătoare presupune că instanţa poate să nu răspundă tuturor susţinerilor părţilor, însă este imperativ necesar ca susţinerile esenţiale ale acestora să fie analizate şi să se indice în hotărârea judecătorească motivele pentru care instanţa le-a apreciat ca fiind întemeiate sau neîntemeiate.
Or, în cauza de faţă, Înalta Curte observă că, în analiza sa, instanţa de apel a făcut un examen amănunţit al tuturor elementelor probatorii, dar şi al susţinerilor părţilor pentru a stabili situaţia de fapt din cauză, situaţie ce nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară a recursului. Astfel, se constată că nu există nicio contradicţie în expunerea argumentelor instanţei de apel, aceasta procedând la examinarea şi interpretarea probatoriului şi, pe cale de consecinţă, la stabilirea situaţiei de fapt. Că recurentul este nemulţumit de rezultatul acestei analize nu este un motiv suficient care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată, în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.
Prin urmare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanţa între acestea şi soluţia din decizia instanţei de apel, iar argumentele recurentului vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea, de recurent, vizează ipoteza "când hotărârea a fost datâ cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte reţine că este corectă observaţia intimatei potrivit căreia recurentul nu critică legalitatea hotărârii recurate din perspectiva acestui motiv de casare, ci coroborează prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., privind îndatoririle pe care le are judecătorul în cursul procesului, cu cele ale art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015, dispoziţii care prevăd posibilitatea acordării unor reduceri sau scutiri de plata taxelor speciale pentru anumite categorii de persoane.
Rolul activ al judecâtorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte douâ principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesualâ a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Este ştiut câ rolul activ al judecâtorului, de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecâţii, instanţa neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, fiind obligatâ sâ judece acţiunea cu care a fost învestitâ, astfel cum aceasta a fost formulatâ.
Se constată că instanţa de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport de normele legale incidente şi de întregul probatoriu administrat în cauză. Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurentul şi-a structurat acţiunea principală, încercând, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate. Or, trebuie subliniat că, în această cale extraordinară de atac, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Înalta Curte reţine, din această perspectivă, că instanţa de apel a constatat că apelantul nu a negat situaţia de fapt reţinută în cuprinsul sentinţei apelate, respectiv faptul că a achitat cu întârziere facturile de prestări servicii emise de reclamantul A. în temeiul contractului nr. x/29.04.2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale succesive. S-a reţinut că prima instanţă nu a extins cadrul juridic, odată ce aceasta a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală, iar conform art. 969 C. civ. din 1864, aplicabil cauzei prin raportare la data încheierii contractului dintre părţi, contractul constituie legea părţilor. Aşadar, s-a reţinut că, în mod legal, Tribunalul Galaţi s-a raportat la contractul existent între părţile cauzei. Instanţa de apel a reţinut, totodată, că insuficienta colectare a taxei de habitat nu poate fi asimilată unui fapt cu totul extern, invincibil, inevitabil şi insurmontabil care face imposibilă executarea obligaţiei şi care exonerează de răspundere debitorul, constatând, astfel, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1351 alin. (2) din C. civ., la care apelanta a făcut trimitere, pentru a opera forţa majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere.
Susţinerea că O.U.G. nr. 79 din 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, ar constitui o cauză de impreviziune, iar pentru faptul că reclamantul reprezintă un serviciu public de interes local, finanţat din venituri proprii, dar şi din subvenţii acordate de la bugetul local este ţinut să-şi asume riscul aplicării acestui act normativ, a fost înlăturată de instanţa de apel, care a reţinut lipsa de legătură între sursele de finanţare ale reclamantei şi respectarea obligaţiilor contractuale ale Municipiului Galaţi. Cu privire la impactul situaţiei financiare a debitorului în raport de noţiunea de impreviziune, instanţa de apel a reţinut, amintind şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, că echilibrul contractual se impune raportat strict la conţinutul clauzelor contractului încheiat între părţi, neavând relevanţă situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului Municipiul Galaţi potrivit căreia prejudiciul s-a produs din pricina condiţiilor impuse de anumite dispoziţii din Codul fiscal, Curtea de apel a apreciat că, inclusiv în ipoteza respectării principiului specializării bugetare, respectiv adoptării unor taxe speciale în sarcina persoanelor fizice şi juridice care beneficiază de serviciile create şi oferite de instituţia sau serviciul public în interesul acestora, execuţia bugetară nu este o chestiune care să poată fi pusă în culpa altcuiva decât a pârâtului (recurentului) însuşi, care, prin aparatul propriu de executare a creanţelor constând în impozite şi taxe locale, trebuie să se asigure că are loc o colectare efectivă şi eficientă a acestor venituri bugetare. S-a reţinut, totodată, că invocarea eventualelor scutiri acordate unui segment restrâns al beneficiarilor serviciilor publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, constituie, în egală măsură, o invocare a propriei culpe, cu ignorarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă), neîntrunind niciuna dintre cerinţele forţei majore, ca şi cauză exoneratoare de răspundere, acesta neîntrunind niciuna dintre condiţiile de a fi un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
Înalta Curte observă că recurentul nu face decât să reia câteva din propriile susţineri din faţa instanţei de apel, susţineri care au primit răspuns punctual, fără ca prin motivele de casare să se aducă vreo critică concretă raţionamentului expus de instanţă în aplicarea dispoziţiilor legale considerate incidente.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.
Deşi redă dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi le coroborează cu cele ale art. 485 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015, redarea acestor prevederi legale a fost făcută pentru a se pune în discuţie o reapreciere a modului în care instanţa de apel a înţeles să administreze probatoriul în cauză şi a stabilit situaţia de fapt. Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel, recurentul îndepărtându-se, astfel, şi de dispoziţiile menţionate de art. 488 punctul 8 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului său.
Pentru aceste considerente Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât U.AT. Municipiul Galaţi împotriva deciziei civile nr. 33/A din 10 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi – secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.