Insolvency liability revision: lack of triple identity between criminal and civil judgments precludes review under art. 322(7) CPC

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra revizuirii de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

La data de 07.04.2015, s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. x/2010/a5, acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale formulată de reclamanta A. IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii: C., D. şi Oraşul Năvodari prin Primar, prin care s-a solicitat obligarea acestora la suportarea pasivului debitoarei B. S.A., în cuantum de 43.184.705,42 RON.

Prin încheierea interlocutorie nr. 653 din 17 martie 2016, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru considerentele cuprinse în încheierea menţionată.

Prin sentinţa civilă nr. 274 din 19 februarie 2019, Tribunalul Constanţa – secţia a II-a Civilă a admis acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale formulată de reclamanta A. IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii: C., D. şi Oraşul Năvodari prin Primar.

A dispus ca suma de 43.184.705,42 RON, reprezentând pasivul societar, conform tabelului definitiv de creanţe aparţinând debitoarei B. S.A., să fie suportată în solidar de pârâţii C., D. şi Oraşul Năvodari prin Primar.

A admis cererea de majorare onorariu, formulată de dl. expert E..

A obligat în solidar pârâţii la plata sumei de 6.500 RON, reprezentând diferenţă onorariu expert, în favoarea Biroului Local de Expertize de pe lângă Tribunalul Constanţa (în favoarea dl. expert E.).

A obligat în solidar pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu provizoriu expert).

A obligat pârâţii C. şi D. la plata a câte 650 RON fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat (conform delegaţiilor pentru asistenţă judiciară gratuită nr. 115/28.10.2015, respectiv nr. 16/27.01.2016).

Prin sentinţa civilă nr. 5255 din 14 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi a fost admisă contestaţia debitoarei.

Prin decizia civilă nr. 546/com din 08 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în dosarul nr. x/2008, s-a deschis procedura insolvenţei faţă de debitoarea B. S.A., dosarul fiind trimis instanţei de fond pentru continuarea procedurii şi desemnarea unui administrator judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 6461/com din 15 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2010, s-a constatat deschisă procedura generală a insolvenţei şi a fost desemnat administrator judiciar F..

Prin decizia civilă nr. 2142/com din 15 decembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a fost modificată în tot sentinţa civilă nr. 6461/com din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2010, a fost desemnat în calitate de administrator judiciar G. şi s-a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile şi de a dispune de acestea.

Prin sentinţa civilă nr. 149 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2010, în temeiul art. 107 lit. A) (c) din Legea nr. 85/2006, s-a dispus trecerea la faliment a debitoarei B. S.A., fiind desemnat lichidator judiciar (provizoriu) G..

Împotriva sentinţei civile nr. 274/19.02.2019, precum şi împotriva încheierii interlocutorii nr. 653/17.03.2016, a declarat recurs ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR.

De asemenea, împotriva sentinţei civile nr. 274/19.02.2019 a declarat recurs C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 155 din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins recursurile declarate de recurentul creditor ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR, împotriva sentinţei civile nr. 274/19.02.2019 şi a Hotărârii interlocutorii nr. 653/17.03.2016 pronunţate de Tribunalul Constanţa şi de recurentul pârât C., împotriva sentinţei civile nr. 274/19.02.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata A. IPURL – lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. şi intimatul pârât D., ca nefondate.

În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut că recurentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR a susţinut că sentinţa civilă nr. 274/19.02.2019 este vădit netemeinică şi nelegală, arătând într-o primă critică lipsa de calitate procesuală pasivă a Oraşului Năvodari.

Curtea de apel a reţinut dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, precum şi art. 21 alin. (1) din lege şi considerentele Curţii Constituţionale expuse în decizia nr. 574/16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 889/08.12.2014, arătând că un consiliu local reprezintă o autoritate deliberativă ale cărei hotărâri, adoptate potrivit legii, produc efecte atât în favoarea cât şi pe seama unităţii administrativ teritoriale, actele emise de consiliul local fiind acte emise de unitatea administrativ teritorială, fiecare dintre acestea angajând, dacă este cazul, patrimoniul acesteia.

Prin urmare, faptul că un consiliul local figurează în raporturi juridice, inclusiv de natura celor asociative reglementate de legea nr. 31/1990, nu presupune o disociere a responsabilităţilor asumate în numele şi pe seama unităţilor administrative respective a căror personalitate juridică implică inerent existenţa unui patrimoniu.

Astfel, curtea de apel a reţinut că excepţia invocată de recurent este nefondată, raţionamentul de mai sus fiind aplicabil indiferent de ipoteza urmărită de reclamant în susţinerea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale întrucât chiar şi pentru actele administrative emise după înfiinţarea societăţii debitoare, efectele acestora se produc pe seama oraşului Năvodari, iar exercitarea eventuală a atribuţiilor proprii de către consilierii care au adoptat hotărârile respective poate implica răspunderea acestora faţă de unitatea administrativ teritorială dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond şi în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care de altfel a fost invocată în instanţa de fond de pârâtul C..

Recurentul a susţinut incidenţa instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune relativ la antrenarea răspunderii materiale prevăzută de art. 138 din legea nr. 85/2006, având în vedere faptul că societatea a intrat în insolvenţă la data de 15.11.2010 şi întemeiat pe atribuţiile administratorului judiciar, aşa cum acestea sunt enumerate la art. 20 din lege şi art. 59 potrivit căruia administratorul trebuie să întocmească un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

În opinia recurentului termenul de prescripţie ar începe să curgă de la expirarea termenului menţionat de sindic în hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, dar cel mai târziu de la expirarea termenului de 40 de zile prevăzut de art. 59 alin. (1) din legea nr. 85/2006.

Curtea de apel a apreciat că, în condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit, având în vedere că unul dintre pârâţi a invocat apărarea respectivă, că momentul subiectiv al cunoaşterii persoanelor faţă de care se dispune antrenarea răspunderii şi al prejudiciului cauzat de acestea se situează anterior datei la care se împlineau 2 ani de la deschiderea procedurii, în mod corect judecătorul sindic a reţinut momentul obiectiv de la care reclamantul trebuia să cunoască îndeplinirea condiţiilor privind posibilitatea antrenării răspunderii, şi anume data la care s-a împlinit termenul de 2 ani. Prin urmare, termenul de prescripţie a începută să curgă de la data de 08.04.2012 şi s-ar fi împlinit la data de 08.04.2015. Cum, însă cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 07.04.2015, termenul de prescripţie nu se împlinise încă, excepţia fiind, aşadar nefondată.

În referire la fondul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că, în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 138 lit. a) din legea nr. 85/2006, deşi instanţa a constatat că numai pârâtul C. a săvârşit faptele penale pentru care a şi fost condamnat la închisoare cu executare, nu identifică probele cu care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii patrimoniale în temeiul disp. 138 din Legea 85/2006, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătură de cauzalitate şi culpa, care au condus la intrarea in insolvenţă a societăţii debitoare şi, mai mult, este greşită soluţia instanţei de fond, de obligare în solidar a tuturor pârâţilor, inclusiv a recurentului Oraşul Năvodari pentru fapte personale ale altcuiva şi neimputabile acestuia.

Curtea de apel a reţinut că suportarea pasivului societăţii intrate în insolvenţă de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului este, în cazul pluralităţii o răspundere solidară în conformitate cu prevederile art. 138 alin. (4) din legea nr. 85/2006 astfel încât, chiar dacă persoanelor cărora li se poate imputa stare de insolvenţă nu li se poate atrage răspunderea în baza aceloraşi temeiuri pentru fiecare dintre aceste persoane.

Prin urmare, faptul că în ce priveşte Oraşul Năvodari, judecătorul sindic nu a reţinut expres şi incidenţa prevederilor art. 138 alin. (1) lit. a) din lege, nu atrage necesitatea stabilirii suportării pasivului proporţional cu prejudiciul cauzat prin săvârşirea faptelor pentru care s-a reţinut incidenţa altor motive de atragerii răspunderii. De asemenea, celelalte aspecte invocate de recurent, nu au fost reţinute întrucât acestea se referă la situaţia celuilalt recurent, urmând a fi analizate numai în măsura în care acesta, prin cererea sa de recurs, le-a invocat la rândul său.

În ce priveşte prevederile art. 138 alin. (1) lit. c) din legea nr. 85/2006, s-a reţinut că, continuarea activităţii este vătămătoare pentru creditori, iar proba îndeplinirii cerinţelor lit. c), inclusiv cu privire la interesul continuării activităţii, deşi aceasta ducea la acumularea de noi datorii, reiese fără dubiu din preluarea activelor debitorului în incapacitate de plată, active care astfel, nu mai puteau servi la îndestularea creanţelor creditorilor, şi apoi la închirierea acestora societăţii la preţuri nejustificat de mari; din considerentele hotărârii recurate, aspectele menţionate reies nemijlocit având în vedere atât chestiunile de fapt şi relevanţa acestora, reţinute de instanţa de fond, cu titlu general, aplicabile pentru toate temeiurile reţinute, care au fost dezvoltate specific, subsecvent celor dintâi.

Referitor la argumentul recurentului în sensul că preluarea activelor de la debitoarea S.C. B. a fost decizia Consiliului Local (organ colectiv decizional constituit la nivelul autorităţii publice locale Oraşul Năvodari) şi nu a Oraşului Năvodari, acesta din urma neavând niciun beneficiu personal, direct, sau indirect, considerent pentru care apreciază că Oraşului nu i se poate imputa existenţa acestei fapte prejudiciabile, curtea de apel a reţinut că satisfacerea unui interes colectiv, public ce ar consta în continuarea furnizării energici termice către populaţia Oraşului Năvodari, şi în raport de dispoziţiile art. 60 alin. i lit. i) din Regulamentul privind acordarea licenţelor în domeniul serviciilor comunitare de utilităţi publice din 11.07.2007, aprobat conform art. 21 alin. (3) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice 51/2006, potrivit cu care ANRSC —ul ar fi retras din oficiu licenţa de furnizare agent termic urmare a deschiderii procedurii reorganizării sau falimentului, nu se poate realiza pe seama creditorilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, interesul invocat de recurent confirmă încă o dată argumentul continuării activităţii în interes personal întrucât dispoziţiile art. 138 lit. c) nu instituie şi excepţii sau situaţii de natura celor invocate de recurent ce ar putea fi considerate exoneratoare.

În referire la incidenţa dispoziţiilor art. 138 lit. e) din Legea 185/2006, curtea de apel a reţinut că hotărârea judecătorului sindic este legală şi temeinică cu privire la aspectul analizat, argumentele tribunalului fiind în concordanţă cu situaţia de fapt, încadrarea în prevederile evocate fiind corespunzătoare scopului şi sensului normei respective.

S-a arătat că luarea unor măsuri în scopul asigurări continuităţii furnizării către populaţia Oraşului Năvodari a agentului termic (căldură şi apă caldă) şi de a nu produce sub acest aspect vreo vătămare interesului public, efectuarea de către Consiliul Local al Oraşului Năvodari, în calitatea de acţionar unic al debitoarei de acte în interesul public, în vederea împiedicării privării cetăţenilor Oraşului Năvodari de a beneficia de serviciile de utilitate publică, pe care numai debitoarea le presta în perioada aceea la nivelul acestei localităţi, nu exclud răspunderea în temeiul unuia dintre criteriile prevăzute la art. 138 din legea nr. 85/2006, dacă măsurile respective sunt păguboase pentru societate şi, implicit, pentru creditorii săi.

De asemenea, posibilitatea exercitării unor acţiuni în anularea actelor frauduloase, potrivit dispoziţiilor art. 70 şi 80 din Legea nr. 85/2006, nu exclude aplicarea prevederilor art. 138 din lege, acţiunile respective putând fi exercitate independent, cu atât mai mult cu cât acţiunea în antrenarea răspunderii este supusă unui termen de prescripţie, iar exercitarea ei nu este condiţionată de eventuala încheiere a unor acte frauduloase care trebuie să fie constatată de instanţa de judecată. Judecătorul sindic a analizat numai influenţa actelor respective asupra societăţii debitoare din perspectiva creării stării de insolvenţă, suficient din perspectiva prevederilor art. 138 din legea nr. 85/2006.

Recurentul a criticat hotărârea judecătorului sindic şi în ce priveşte sumele pentru care s-a dispus antrenarea răspunderii Oraşului Năvodari. Întrucât, prejudiciul creat societăţii debitoare prin actele la care face trimitere recurentul este analizat ca şi premisă a stării de insolvenţă, pasivul ce a urmează a fi suportat fiind acela reclamat de creditori, curtea de apel a constatat că hotărârea judecătorului sindic este temeinică şi sub acest aspect criticat de recurent.

Constatând că antrenarea răspunderii se realizează pentru pasivul societăţii debitoare aşa cum acesta este determinat în urma operaţiunilor de înscriere în tablourile în care se înscriu creanţele, dacă au fost săvârşite fapte dintre cele enumerate în prevederile art. 138 din legea nr. 85/2006, curtea a respins criticile recurentului.

În ce priveşte raportul de cauzalitate între faptele reţinute potrivit art. 138 din lege şi pasivul la a cărui acoperire pot fi obligaţi cei vizaţi de textul de lege, s-a reţinut că doar întinderea răspunderii poate fi limitată la acoperirea doar a unei părţi în funcţie de împrejurările concrete constatate de judecătorul sindic. Prin urmare, nu se poate susţine că aplicarea prevederilor art. 138 se limitează doar la pasivul existent la momentul la care s-a instalat starea de insolvenţă în condiţiile în care continuarea activităţii şi efectuarea de operaţiuni juridice făcând abstracţie de incapacitatea de plată poate contribui la sporirea pasivului.

Recurentul a mai arătat că atragerea răspunderii s-a făcut în solidar pentru întreaga suma prinsă în Tabel la data depunerii cererii de antrenare de răspundere, fără a se actualiza tabelul definitiv consolidat de creanţe şi fără a fi prezentat un raport de către lichidatorul judiciar întocmit în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Critica nu a fost reţinută de instanţa de recurs având în vedere că antrenarea răspunderii în temeiul dispoziţiilor art. 138 priveşte pasivul societăţii insolvente, iar executarea dispoziţiilor privind acoperirea din hotărârea judecătorului sindic se va realiza numai în măsura în care pasivul nu este acoperit din averea debitorului în faza de reorganizare sau prin lichidarea patrimoniului acestuia presupunând că lipsa oricăror elemente de activ nu este evidentă. Prin urmare, faptul că în averea debitorului au intrat sume de bani ce au fost distribuite creditorilor, inclusiv în faza de lichidare implică reducerea corespunzătoare a obligaţiilor instituite prin hotărârea de antrenare a răspunderii cu sumele astfel distribuite întrucât creditorii îşi vor satisface creanţele în limitele în care au fost înscrise în tabelul creanţelor şi în limitele prevăzute de lege neexistând posibilitatea distribuirii unor sume mai mari în condiţii de legalitate.

Criticilor subsecvente referitoare la faptul că recurentul nu a fost obligat la acoperirea pasivului "în parte" sau proporţional li s-a răspuns prin argumentele expuse cu privire la solidaritate, iar celor cu privire la existenţa stării de insolvabilitate anterior actelor prin care s-a transferat patrimoniul societăţi debitoare li s-a răspuns prin considerentele afectate prevederilor art. 138 lit. e) din legea nr. 85/2006.

Referitor la recursul declarat de pârâtul C., acesta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină fiind întrunite condiţiile premisă ale motivului de recurs reglementat de disp. art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. 1865.

Recurentul arată că, în ceea ce îl priveşte, s-a reţinut întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 138 al 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006şi că instanţa de fond nu a înţeles să arate, în concret, motivele care au determinat-o să considere că acţiunile/inacţiunile presupus imputabile recurentului au fost de natură a genera starea de insolvenţă a debitoarei B., respectiv de a sublinia eventuala legătură de cauzalitate existentă între faptele ce îi sunt imputate şi aducerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Tribunalul a reţinut că un dintre principale două cauze care au dus la insolvenţa debitoarei este reprezentată de faptele reţinute în dosarul penal nr. x/2009; în ce priveşte pe acest recurent, judecătorul sindic a constat că a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, iar acest aspect reiese fără dubiu din hotărârea penală pronunţată, aspectele dezlegate de instanţa penală nemaiputând fi repuse în discuţie, pe de o parte, iar pe altă parte, orice analiză ar fi fost de prisos în condiţiile în care judecarea pricinii a fost suspendată până la soluţionarea dosarului penal tocmai datorită înrăuririi pe care o aveau asupra antrenării răspunderii chestiunile de fapt şi de drept ce urmau a fi dezlegate de instanţa penală, fiind în legătură de cauzalitate cu instalarea stării de insolvenţă, legătura respectivă devenind mai mult decât evidentă în urma pronunţării sentinţei penale de condamnare.

În contextul dat, "modalitatea în care asemenea fapte au fost de natură a genera starea de insolvenţă a societăţii debitoare" este reprezentată de chiar faptele respective.

Recurentul a susţinut şi incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 arătând că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile antrenării răspunderii patrimoniale a recurentului pentru pasivul societăţii debitoare B., câtă vreme nu se face vinovat de săvârşirea faptei prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

După expunerea aspectelor de fapt considerate relevante în situaţia sa şi trimiterea la consecinţele hotărârii penale de condamnare, recurentul a susţinut că faptele invocate în susţinerea faptei ilicite ce i-ar fi imputabilă pentru antrenarea răspunderii patrimoniale în condiţiile art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006 sunt aceleaşi fapte pentru care, în fata instanţei penale, s-a dispus sancţionarea penală şi civilă a recurentului astfel că, nu s-ar putea antrena răspunderea patrimoniala a recurentului, în două rânduri, pentru aceeaşi fapte fără nesocotirea principiului "ne bis idem".

Criticile recurentului s-a reţinut că sunt vădit nefondate întrucât, în eventualitatea în care suma la care a fost condamnat în soluţionarea laturii civile a procesului penal ar intra în averea debitorului şi ar fi distribuită creditorilor ori pentru plata datoriilor curente, aceasta va reduce corespunzător pasivul ce urmează să fie acoperit de pârâţi în solidar, potrivit sentinţei recurate. Argumentul obţinerii a două titluri executorii diferite nu poate fi primit ca şi motiv de recurs, iar eventuala executare silită pentru o sumă al cărui cuantum depăşi valoarea celor două titluri executorii, deşi această eventualitate este improbabilă în condiţiile în care creditorii nu pot primi mai mult decât sumele cu care s-au înscris la masa credală, constituie motiv de contestaţie la executare sau de contestare a actului corespunzător emis de practicianul în insolvenţă ce poate fi analizat de instanţa competentă.

Recurentul mai arată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014, câtă vreme nu a folosit, în folosul propriu sau în folosul altei persoane, creditul societăţii debitoare, în scopul creării stării de insolvabilitate.

Această afirmaţie, deşi probabil se doreşte fi o critică de nelegalitate a sentinţei recurate, nu este continuată cu raţionamentul critic care să permită identificarea greşelii de interpretare sau aplicare a legii de către judecătorul sindic.

În referire la argumentul în sensul că nu vreo faptă imputabilă recurentului a generat starea de insolvabilitate a societăţii debitoare, ci eventual acţiunile/inacţiunile asociatului unic al societăţii debitoare, prin politica managerială adoptată ulterior, curtea de apel a reţinut că antrenarea răspunderii s-a dispus de judecătorul sindic în solidar, dar cu analiza faptelor ce au fost puse în sarcina fiecăruia dintre pârâţi.

Având în vedere că faptele recurentului însuşi au contribuit la instalarea stării de insolvenţă, acesta va răspunde proporţional acţiunilor sale, însă pasivul ce ar urma să fie acoperit efectiv de recurent rămâne o chestiune de adresat în raporturile dintre debitorii solidari întrucât, faţă de patrimoniul debitorului care trebuie întregit cu suma menţionată în hotărârea recurată, aspectul relevant în constituie doar solidaritatea.

Criticile subsecvente au fost primite în condiţiile în care acestea priveau, în fapt, raporturile dintre debitorii obligaţi în solidar prin hotărârea recurată.

Împotriva acestei decizii, la 23 iulie 2020, revizuentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR a formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020.

La 28 august 2020, revizuentul a depus motivele cererii de revizuire, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei nr. 155 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a Civilă şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul susţine că există hotărâri potrivnice, respectiv sentinţa penală nr. 741 din 14 iunie 2013 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia nr. 216 din 2 aprilie 2014 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2009, care este contradictorie sentinţei civile nr. 274 din 19 februarie 2019 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia nr. 155/2010 a Curţii de Apel Constanţa (decizia atacată), pronunţată în dosarul nr. x/2010.

După o prezentare a soluţiilor pronunţate în cauză, revizuentul susţine că în vechea doctrină şi jurisprudenţă, pentru a verifica motivul de revizuire era suficient să se constate contradictorialitatea între dispozitivele hotărârilor sau posibilitatea executării acestora concomitent, legea procesual civilă reglementând două aspecte ale autorităţii de lucru judecat, respectiv efectul negativ şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Revizuentul arată că, în speţă, există contradictorialitate atât sub aspectul vinovăţiei şi atragerii răspunderii civile în acest context, cât şi sub aspectul prejudiciului, deoarece atât în cauza civilă nr. x/2010/a5, cât şi în cauza penală nr. x/2009, organele de conducere ale debitoarei B. au fost "cercetate" atât pentru stabilirea prejudiciului, cât şi a existenţei vinovăţiei pentru producerea acestui prejudiciu.

Din analiza dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., rezultă că cele statuate prin hotărârea penală cu privire la vinovăţie şi prejudiciu constituie autoritate de lucru judecat în faţa civilului, iar persoana vinovată de intrarea în insolvenţă nu poate fi obligată de două ori la suportarea prejudiciului produs debitoarei B., o dată în procesul penal şi o dată în procesul civil.

În concret, susţine că în dosarul penal s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că persoanele care se fac vinovate de intrarea în insolvenţă a B. sunt C. şi D., care au produs prin infracţiunile săvârşite un prejudiciu cert de 1.965.224,59 RON pentru care instanţa penală a luat toate măsurile asiguratorii necesare stingerii acestui prejudiciu şi repararea ordinii de drept.

Instanţa civilă (dosarul nr. x/2010), încălcând autoritatea de lucru judecat, principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul ne bis in idem (dubla incriminare pentru aceeaşi faptă prejudiciabilă) a stabilit o dublă vinovăţie a lui C. şi D., dar şi vinovăţia Oraşului Năvodari, deşi acesta prin niciun act nu a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei B., stabilind prejudiciul ca fiind de 43.184.705,42 RON.

Revizuentul reia identic argumentele prezentate în cererea de recurs, susţinând în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare atragerii răspunderii patrimoniale prevăzute de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Intimata A. IPURL - lichidator judiciar al debitoarei S.C. B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, de asemenea, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, precum şi excepţia tardivităţii.

Prin decizia civilă nr. 197 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulate de revizuentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 155 din 1 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2010, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 23 iunie 2021, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire şi asupra admisibilităţii cererii de revizuire.

Analizând excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, se reţine că potrivit art. 324 C. proc. civ. din 1865, termenul de revizuire este de o lună, iar, în cazul în care revizuirea se solicită în temeiul pct. 7 din art. 322 C. proc. civ. din 1865, acest termen se socoteşte de la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, în situaţia în care această hotărâre este pronunţată de instanţa de recurs, după evocarea fondului.

În acelaşi sens, art. 266 alin. (3) C. proc. civ. din 1865 prevede că hotărârea se va comunica părţilor în copie, în cazul în care aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau a recursului; per a contrario, nu este necesară comunicarea, în cazul hotărârilor irevocabile, în sensul art. 377 alin. (2) C. proc. civ. din 1865.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă că termenul pentru introducerea căii de atac extraordinare a revizuirii este de o lună şi acest termen legal, imperativ, de decădere curge de la pronunţarea hotărârii ce se atacă pe această cale, neexistând, în această materie, nicio derogare legală.

În acest context, Înalta Curte apreciază că revizuentul s-a conformat acestor imperative legale, exercitând calea extraordinară de atac, chiar dacă nu a precizat expres temeiul de drept, prin introducerea în termen a cererii de revizuire, respectiv la 23 iulie 2020, dată la care cunoştea soluţia instanţei de recurs pronunţată la 1 iulie 2020, doar pentru motivarea acestei cereri fiind necesară redactarea hotărârii ce se ataca.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii cererii de revizuire, invocată de intimata A. IPURL –lichidator judiciar al debitoarei S.C. B..

Analizând cererea de revizuire formulată, din perspectiva susţinerilor revizuentului şi a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte urmează să o respingă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, comună şi nesuspensivă de executare ce poate fi exercitată în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1-10 C. proc. civ. din 1865.

Prin cererea de revizuire, ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR s-a prevalat de ipoteza reglementată de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia: "Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere ... (7) dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate."

Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă puterea de lucru judecat şi presupune îndeplinirea mai multor condiţii cumulative: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci, să existe tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză, hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

Dintre aceste cerinţe, două sunt de interes pentru speţa dedusă judecăţii: cea referitoare la identitatea de părţi, obiect şi cauză, precum şi cea privind dezbaterea în cel de-al doilea litigiu al excepţiei puterii de lucru judecat, celelalte două fiind în mod evident întrunite: hotărâri definitive, chiar irevocabile, pronunţate în dosare diferite.

Astfel, prin promovarea acestei căi extraordinare de atac de retractare, revizuentul pretinde caracterul potrivnic al dezlegării date de instanţe în două cauze diferite în ce priveşte prejudiciul suportat de acesta printr-o dublă impunere la plată, atât prin sentinţa penală, cât şi prin sentinţa de atragere a răspunderii în baza Legii nr. 85/2006.

Prin revizuirea de faţă se invocă contrarietatea între sentinţa penală nr. 741 din 14 iunie 2013 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia nr. 216 din 2 aprilie 2014 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2009 şi sentinţa civilă nr. 274 din 19 februarie 2019 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia nr. 155/2010 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x/2010.

Înalta Curte constată că în cauză nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi, pentru a exista autoritate de lucru judecat, respectiv identitate de obiect, cauză şi părţi.

Examinând prima hotărâre (pronunţată în dosarul nr. x/2009 având ca obiect fapta de abuz în serviciu săvârşită de H. şi D. în perioada 2002-2005 în exercitarea atribuţiilor de serviciu, alături de alţi inculpaţi şi părţi responsabile civilmente), respectiv sentinţa penală nr. 741 din 14 iunie 2013 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia nr. 216 din 2 aprilie 2014 a Tribunalului Constanţa, se constată că instanţa a stabilit strict prejudiciul cauzat prin achitarea unor facturi către alte persoane juridice (nefiind executate lucrări sau prestate servicii în baza acestora), apreciind că aceste sume trebuie restituite societăţii S.C. B., prejudiciul total fiind în cuantum de 1.965.224,59 RON cu titlu de daune materiale.

În cea de a doua hotărâre (pronunţată în dosarul nr. x/2010 având ca obiect acţiunea de atragere a răspunderii patrimoniale), respectiv prin sentinţa civilă nr. 274 din 19 februarie 2019 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia nr. 155/2010 a Curţii de Apel Constanţa, s-a dispus ca suma de 43.184.705,42 RON reprezentând pasivul societar să fie achitată în solidar de H., D. şi Oraşul Năvodari prin Primar.

Prin urmare, pasivul ce urmează a fi achitat în baza sentinţei de atragere a răspunderii are un alt scop, respectiv doar achitarea creditorilor înscrişi la masa credală, urmând ca suma să fie determinată strict prin tabelul creditorilor ca urmare a distribuţiilor tuturor sumelor încasate în contul unic al debitoarei.

Totodată, cauza avută în vedere de prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 se referă la temeiul juridic pe care s-a întemeiat cererea. Analizând cele două dosare, se constată că temeiul juridic este total diferit.

Nu este îndeplinită nici condiţia de identitate a părţilor, deoarece în dosarul penal, calitate de părţi au avut C., D., I., J. şi K.-inculpaţi, S.C. B.-parte vătămată şi L. S.R.L.; M. S.R.L. şi N.-părţi responsabile civilmente, iar în dosarul de insolvenţă privind cererea de atragere a răspunderii, părţile au fost A. IPURL-lichidator judiciar al debitoarei S.C. B., C., D. şi Oraşul Năvodari prin Primar.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care constituie temeiul juridic al cererii de revizuire promovate, reprezintă remediul procedural al nesocotirii autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri, respectiv ca o instanţă ulterioară să nesocotească cele statuate jurisdicţional de o primă instanţă învestită cu judecata aceluiaşi litigiu.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte o dublă manifestare şi are un dublu efect – acela extinctiv, negativ care interzice o a doua judecată, în condiţiile identităţii de părţi, obiect, cauză (non bis in idem) rezultată din coroborarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. cu art. 166 C. proc. civ., şi efectul pozitiv – care permite părţii să se prevaleze de un aspect litigios tranşat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis (aşa – numita prezumţie de lucru judecat, reglementată de art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ.).

În timp ce efectul extinctiv al autorităţii de lucru judecat este menit să asigure evitarea contrazicerilor între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, efectul pozitiv are ca scop evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor (şi totodată, asigurarea celerităţii judecăţii, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional anterior, va fi folosit într-o nouă judecată, fără a mai face obiect al probaţiunii şi totodată, fără posibilitatea de a mai fi contrazis).

În speţă, revizuentul a pretins că aspecte ale litigiului (aşadar, aşa– numitul efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat), legate de stabilirea vinovăţiei, respectiv a atragerii răspunderii civile şi a prejudiciului ar fi fost rezolvate diferit şi contradictoriu prin hotărârea pronunţată în procesul penal.

Pretinzând în această manieră nesocotirea autorităţii de lucru judecat, revizuentul ignoră că la fundamentul acestei instituţii se află contradictorialitatea dezbaterilor părţilor asupra aspectelor litigioase şi dezlegarea jurisdicţională a instanţei.

În litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, Curtea de Apel Constanţa, analizând recursurile formulate de Oraşul Năvodari prin Primar şi C. a cercetat problemele de drept dezlegate prin sentinţa penală nr. 741 din 14.06.2013 pronunţată de Judecătoria Constanţa, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 216/P din 02.04.2014 a Curţii de Apel Constanţa.

Curtea de Apel Constanţa a statuat cu privire la această chestiune că "cele două forme de răspundere civilă delictuală, deşi au la bază aceleaşi premise de fapt şi drept, sunt diferite şi antrenarea lor concomitentă nu reprezintă o încălcare a principiului "ne bis idem" în condiţiile în care, pe de o parte, prin hotărârea de condamnare penală, recurentul a fost obligat la plata unei sume de bani cu titlu prejudiciu cauzat persoanei juridice a cărei conducere i-a fost încredinţată, iar pe de altă parte în eventualitatea în care suma respectivă ar fi recuperată de societatea debitoare în insolvenţă, aceasta ar intra în patrimoniul acesteia şi ar constitui activ ce va fi utilizat la stingerea pasivului. Prin urmare, având în vedere aceleaşi considerente ca şi cele expuse în analiza recursului declarat de Oraşul Năvodari, curtea va reţine că, în eventualitatea în care suma la care a fost condamnat în soluţionarea laturii civile a procesului penal ar intra în averea debitorului şi ar fi distribuită creditorilor ori pentru plata datoriilor curente, aceasta va reduce corespunzător pasivul ce urmează să fie acoperit de pârâţi în solidar, potrivit sentinţei recurate. Argumentul obţinerii a două titluri executorii diferite nu poate fi primit ca şi motiv de recurs având în vedere cele precizate anterior, iar eventuala executare silită pentru o sumă al cărui cuantum depăşi valoarea celor două titluri executorii, deşi această eventualitate este improbabilă în condiţiile în care creditorii nu pot primi mai mult decât sumele cu care s-au înscris la masa credală, constituie motiv de contestaţie la executare sau de contestare a actului corespunzător emis de practicianul în insolvenţă ce poate fi analizat de instanţa competentă."

Rezultă, contrar susţinerii revizuentului Oraşul Năvodari prin Primar, că în dosarul de insolvenţă, judecătorul sindic a avut în vedere efectele puterii de lucru judecat ale sentinţei penale, iar dispozitivul celor două sentinţe invocate nu este contradictoriu şi poate fi pus în aplicare.

În consecinţă, faţă de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 155 din 1 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2010.

Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum şi solicitarea apărătorului intimatei A. IPURL –lichidator judiciar al debitoarei S.C. B., dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligat revizuentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către această intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii cererii de revizuire, invocată de intimata A. IPURL –lichidator judiciar al debitoarei S.C. B..

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 155 din 1 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2010.

Obligă revizuentul ORAŞUL NĂVODARI - PRIN PRIMAR la plata sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. IPURL –lichidator judiciar al debitoarei S.C. B..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2021.