Advertising contract rent dispute: recourse annulled for failure to allege specific illegality and raising issues omisso medio

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 16 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 292.078,37 RON, reprezentând chirie datorată în temeiul Contractului nr. x/26.03.2012 privind furnizarea de spaţiu publicitar, conform facturilor emise de reclamantă, respectiv x/29.12.2014, în valoare de 196.386,31 RON şi x/08.05.2015, în valoare de 95.692,06 RON, a sumei de 18.505,52 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 09.07.2015, precum şi a penalităţilor care vor curge în continuare până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 1270, art. 1350 şi art. 1777 şi urm. C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea existenţei unei practici comerciale neloiale a reclamantei pârâtă reconvenţional, practică comercială ce reprezintă, totodată, şi o încălcare a contractului; obligarea A. S.R.L. la plata de daune în cuantum de 439.023,25 RON, echivalentul a 99.421 euro, la cursul de schimb al BNR de 4,4158 RON/Euro din data de 19.10.2015, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligaţiilor sale esenţiale instituite prin Contractul nr. x/26.03.2012 privind furnizarea de spaţiu publicitar, încălcare care reprezintă şi o practică de concurenţă neloială, obligarea la plata dobânzii legale pentru suma acordată drept daune conform solicitării anterioare, dobândă ce va fi calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data efectivă a plăţii, obligarea la publicarea într-un cotidian de circulaţie naţională, pe cheltuiala proprie a reclamantei pârâtă reconvenţional, a hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează cererea reconvenţională privind daunele provocate prin practicile de concurenţă neloială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 202/16.02.2016 Tribunalul Timiş, secţia a II a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 6746/25.10.2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 3493/15.05.2017, Judecătoria Sector 5 Bucureşti a admis, la rândul său, excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, trimiţând, totodată, dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului de competenţă ivit.

Prin sentinţa civilă nr. 93F/2017/23.06.2017 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a stabilit competenţa în soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 900/27.03.2018 Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis cererea principală şi a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 292.073,37 RON reprezentând chirie şi suma de 18.505,52 RON reprezentând penalităţi de întârziere, respingând, totodată, ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 2214/20.12.2019, a respins ca nefondat apelul pârâtei, obligând-o pe aceasta la plata către intimată a sumei de 21.864,74 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel, la 13 februarie 2020, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii sale reconvenţionale.

După expunerea situaţiei de fapt recurenta invocă, într-o primă critică, dezlegarea dată de instanţe excepţiei de neexecutare a contractului, determinată de încălcarea de către intimată a procedurii facturării stabilite prin art. 1 din Actul adiţional nr. x/2014 la contract, de modificare a art. 4.2 din convenţia iniţială.

În acest sens, a arătat că intimata se află în culpă, în ceea ce priveşte executarea contractului, cu privire la procedura de facturare referitoare la campania publicitară x, în condiţiile în care nu i-a comunicat acesteia un centralizator privind a patra prelungire a campaniei, desfăşurată în perioada 04.08.2014 - 03.02.2015. Ca atare, intimata şi-a încălcat obligaţiile contractuale stabilite.

În Notificarea nr. x/03.01.2015 se menţionează că refuzul facturii se datorează faptului că suma înscrisă în aceasta este eronată, factura fiind emisă cu încălcarea prevederilor din Cap. IV – Preţ şi condiţii de plată din contract, nefiind emisă pe baza centralizatorului furnizat de recurentă. Ca atare, apreciază că există o neexecutare a obligaţiilor asumate, suficient de importantă pentru a justifica invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, intimata neîndeplinindu-şi obligaţia contractuală de a factura pe baza centralizatorului comunicat de recurentă în data de 18.12.2014.

În ceea ce priveşte pretinsele accesorii (penalităţi de întârziere) generate de neplata la pretinsa scadenţă a facturilor, recurenta consideră că nici acestea nu sunt justificate, deoarece obligaţia principală de plată a sumelor pretins datorate (care ar fi generat aceste penalităţi) aferente campaniei x, era suspendată ca efect al invocării de către recurentă excepţiei anticipate de neexecutare de către intimată a obligaţiilor contractuale asumate. O obligaţie de plată principală suspendată nu poate genera obligaţii de plată accesorii.

Cu privire la excepţia de neexecutare a contractului determinată de încălcarea de către intimată a clauzei de exclusivitate conţinută de art. 2.3 din contract, a arătat că intimata avea pe durata executării contractului obligaţia de a asigura pentru recurentă condiţiile necesare pentru ca numai aceasta din urmă să aibă dreptul de a vinde publicitate şi de a gestiona campaniile publicitare în spaţiile intimatei şi de a redirecţiona toate cererile de spaţii/campanii publicitare către recurentă.

Intimata nu a respectat, pe perioada derulării contractului, dreptul de exclusivitate acordat convenţional în favoarea recurentei şi a refuzat în repetate rânduri să redirecţioneze cererile de spaţii sau de campanii publicitare către aceasta din urmă, conform obligaţiei asumate prin contract, încheind în mod direct cu clienţi ai recurentei contracte care aveau ca obiect campanii publicitare, producând astfel grave prejudicii financiare şi de imagine pentru aceasta din urmă.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că a fost modificat în mod tacit contractul, iar răspunsul recurentei, din data de 30.10.2014, valorează o nouă propunere de modificare, care nu a fost acceptată de intimata-reclamantă.

Potrivit art. 1243 C. civ., coroborat cu art. 1242 alin. (2) din acelaşi cod, pentru modificarea contractului se aplică principiul simetriei formelor în contracte şi se impune o regulă generală şi relativă care presupune că modificarea unui contract se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului. Aşadar, voinţa părţilor de a modifica un contract trebuie să îmbrace aceeaşi formă prevăzută la încheierea sa, fiind contrar dispoziţiilor legale a aprecia ca un contract încheiat în formă scrisă a fost modificat prin exprimarea voinţei unei singure părţi faţă de care s-a răspuns cu întârziere, această întârziere a răspunsului fiind considerată o manifestare de voinţă tacită care a modificat contractul.

În ceea ce priveşte certitudinea creanţei, recurenta punctează asupra faptului că doar facturile acceptate fac dovadă în legătură cu existenţa actului juridic intervenit între părţi şi cu executarea operaţiunii care constituie obiectul ei şi că, întrucât nu s-a făcut dovada asumării de către pârâtă a obligaţiei de plată a sumei solicitate, în mod netemeinic s-a admis cererea reclamantei.

Se mai critică faptul că, în mod eronat, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat pe aspectul inadmisibilităţii cererii de atragere a răspunderii intimatei în temeiul Legii nr. 11/1991. Se arată că cererea reconvenţională a privit pretenţia recurentei de atragere a răspunderii intimatei pentru pretinse acte de concurenţă neloială, rezultate din nerespectarea clauzei 2.3 din contract şi din nerespectarea obligaţiilor legale instituite prin acest act normativ.

Recurenta a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel şi cu privire la cheltuielile de judecată admise, având în vedere că acestea nu au fost cenzurate în niciun fel de instanţa, iar lucrările din faza de apel nu justifică obligarea sa la un onorariu de avocat într-un cuantum atât de ridicat.

La data de 8 aprilie 2020 intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că recursul nu cuprinde argumente sau raţionamente juridice de nelegalitate a deciziei atacate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 23 februarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 25 mai 2021.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de prima instanţă de control judiciar în fundamentarea acesteia.

Înalta Curte reţine astfel că, deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situaţia reglementată de acest text legal nu se regăseşte în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate, sens în care calea extraordinară de atac este lovită de nulitate.

În concret, recurenta nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanţei de apel, ci se limitează, pe de o parte, la a formula consideraţii generale privind instituţia juridică a excepţiei de neexecutare, iar pe de altă parte, aduce în discuţie aspecte care nu au fost avute în vedere la în apel.

Recurenta-pârâtă nu arată, astfel, care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate şi care sunt textele legale pretins încălcate de către judecătorii completului de apel.

Aceasta, în condiţiile în care instanţa de apel reţine, în sinteză, în menţinerea soluţiei primei instanţe, că este corectă concluzia tribunalului în sensul modificării contractului cu privire la modalitatea de plată, conform art. 1240 alin. (2) C. civ., care statuează fără echivoc că "Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare", că, în condiţiile în care din natura obligaţiilor decurge lipsa de simultaneitate a executării, cum este cazul litigiului de faţă, nu există temeiul invocării mijlocului de apărare a excepţiei de neexecutare, că, pe de altă parte, nu se poate observa nici existenţa unor obligaţii reciproce şi interdependente, că susţinerile pârâtei privind modul de stabilire a sumelor solicitate de reclamantă sunt nefondate, precum şi că nu a existat vreo încălcare a obligaţilor art. 2.3 din contract.

Prin urmare, criticile recurentei ar fi trebuit să vizeze aceste chestiuni, respectiv să arate, în concret, în ce mod sunt nelegale argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea deciziei recurate.

Critica recurentei-pârâte prin care se arată că, potrivit art. 1243 C. civ., coroborat cu art. 1242 alin. (2) din acelaşi cod, pentru modificarea contractului se aplică principiul simetriei formelor în contracte şi se impune o regulă generală şi relativă care presupune că modificarea unui contract se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, este o chestiune care nu poate fi examinată, deoarece ea nu a fost supusă cenzurii şi în apel, aşa încât este prezentată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate şi în apel, excepţie făcând doar ipoteza în care acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Oricum, această critică reprezintă în realitate o simplă afirmaţie a pârâtei în sensul celor arătate, care nu se poate constitui într-un argument de nelegalitate cu privire la constatarea instanţei de apel a incidenţei art. 1240 C. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa autorităţii de lucru judecat pe aspectul inadmisibilităţii cererii de atragere a răspunderii reclamantei în temeiul Legii nr. 11/1991, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care recurenta nu a atacat hotărârea primei instanţe sub acest aspect, chestiunea litigioasă dezlegată de prima instanţă are autoritate de lucru judecat şi, prin urmare, nu mai poate fi analizată, şi ea fiind formulată omisso medio.

Înalta Curte constată că o parte din criticile recurentei vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Este de reţinut că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Cât priveşte critica referitoare la aprecierea cuantumului onorariului de avocat, instanţa de recurs reţine că nici aceasta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2214 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.