Cassation challenge to commercial commission claim: procedural standing of entity designated "later" in agency contract and sufficiency of appellate motivation on disputed transaction scope

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Neamţ, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 425.413,25 RON (echivalent a 92.499,24 EURO, calculată la cursul RON/EURO de la data formulării prezentei cereri) aferentă facturii fiscale nr. x/03.07.2017, obligarea debitoarei la plata dobânzii penalizatoare în cuantum de 6.363,60 RON, (echivalent a 1.383,68 EURO) calculată potrivit art. 4 din O.G. nr. 13/2011, obligarea debitoarei la plata dobânzii penalizatoare până la data achitării integrale a debitului datorat, obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată ce se vor compune din onorariu avocaţial şi taxa judiciară de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 268/C/03.04.2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată; s-a admis în parte acţiunea civilă şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 425.413,25 RON (echivalentul sumei de 92.499,24 euro) reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/03.07.2017, la care se va adăuga dobânda penalizatoare calculată începând cu data de 01.08.2017, până la plata efectivă a debitului principal; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.414,28 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul formulat de S.C. B. S.A. prin administrator judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 268 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că suma de plată a pârâtei către reclamantă, în ce priveşte principalul, este de 424.568,57 RON, echivalentul (la data de 29 decembrie 2017) sumei de 91.115 euro, reprezentând contravaloare parţială FF 105/3 iulie 2017 şi suma de plată a pârâtei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată aferente judecăţii în faţa primei instanţe este de 12.291 RON, conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., proporţional cu pretenţiile admise.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 311,90 RON, conform art. 453 alin. (2) coroborat cu art. 482 din C. proc. civ., reprezentând cheltuieli de judecată, în apel, în limitele în care a fost schimbată hotărârea primei instanţe.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. prin administrator judiciar C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine că, asemenea instanţei de fond, în mod greşit şi instanţa de apel a decis în sensul reţinerii calităţii procesuale active a reclamantei, evaluând defectuos probatoriul, în condiţiile în care raporturile dintre părţile în litigiu se derulau sub incidenţa altor convenţii decât Contractul Internaţional de vânzare.

Consideră că aserţiunea instanţei de apel în sensul că recurenta-pârâtă nu ar fi invocat şi, cu atât mai puţin, nu ar fi dovedit că plăţile pe care le-a făcut către reclamantă ar fi avut izvorul într-un alt contract internaţional de comision este inexactă, în condiţiile în care aceasta susţine că a invocat chiar prin motivele de apel că nu a existat vreun contract încheiat cu reclamanta A., deci nici vreunul de comision, aspect reţinut şi de experţii contabili care au examinat situaţia în cadrul expertizei.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că o dovadă însemnată că relaţia comercială dintre aceasta şi intimata-relamantă nu era guvernată de Contractul Internaţional de vânzare avut în vedere este relavată la pagina 22 a Raportului de expertiză contabilă, unde la obiectivul 5.1 se reţin mai multe operaţiuni de livrare de produse către reclamantă, operaţiuni care în mod cert nu puteau fi guvernate de Contractul invocat în acţiunea introductivă.

Totodată, susţine recurenta, că dintr-o varietate largă de tranzacţii identificate nu se poate alege doar o parte care să fie inclusă în mod convenabil, dar complet netemeinic, în limitele şi înţelesul Contractului internaţional semnat la 21.11.2013, cu scopul predeterminat de a da un sens acestei convenţii şi de a atribui nefondat tranzacţiile respective unui contract anume.

Aşa fiind, recurenta-pârâtă consideră că operaţiunile comerciale desfăşurate cu reclamanta exced convenţiei din 23.11.2013 şi nu pot fi atribuite respectivului Contract.

În concluzie, neputându-se determina în mod cert Contractul în cauză drept izvor al tranzacţiilor dintre părţi, recurenta-pârâtă solicită instanţei de recurs să reţină, pe cale de consecinţă, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, în condiţiile în care numai calitatea sa în convenţie dovedită şi determinată, ar putea legitima acesteia un drept de a sta în judecată, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă.

Pe de altă parte, recurenta arată că, din analiza Contractului Internaţional de Vânzare se constată că termenii utilizaţi sunt meniţi a asigura distinctivitatea părţilor şi participanţilor. Astfel, încă din preambul se identifică trimiterile la "Agent" şi "Agenţie", aceasta din urmă având să fie desemnată ulterior; cu excepţia preambulului, Agenţia nu mai este menţionată nicăieri în cuprinsul contractului, iar toate sarcinile şi obligaţiile partenerului contractual al recurentei sunt stipulate în mod exclusiv în sarcina Agentului, iar nu a Agenţiei.

Or, consideră că, în lipsa unei entităţi precis determinate, titulari ai obligaţiilor stipulate prin contract nu puteau fi decât persoanele fizice semnatare, fapt ce reiese şi din clauze anume ale contractului perfectat deja la data de 21.11.2013. Aşa de pildă, prin art. 1.4 se reglementează un drept de exclusivitate în favoarea unui subiect de drept identificat cu termenul "Agent" propriu persoanelor fizice, în vreme ce vreo altă entitate nu mai este determinată ori nominalizată. Un astfel de drept de exclusivitate nu este instituit în favoarea "Agenţiei", şi nici nu ar putea fi convenit în patrimoniul unei persoane neidentificate.

Totodată, arată că, potrivit art. 2044 alin. (2) C. civ., forma scrisă este necesară pentru a face dovada contractului de comision, context în care se poate observa că în privinţa reclamantei A. nu există niciun contract/act adiţional de desemnare ulterioară, astfel cum era prevăzut în preambul.

Aşa fiind, în opinia recurentei-pârâte se cuvine a fi reconsiderată, în controlul judiciar, împrejurarea că semnarea contractului s-a făcut cu persoanele fizice D. şi E., iar nicidecum cu reclamanta A..

De asemenea, recurenta apreciază ca lipsită de relevanţă împrejurarea că societatea reclamantă era deja înfiinţată la data încheierii Contractului Internaţional de vânzare din 21.11.2013, mai exact că era înfiinţată încă din anul 2012. De fapt, atât în anul 2012, cât şi chiar la momentul semnării contractului în discuţie, societatea reclamantă nu era mai mult decât una dintre toate societăţile comerciale înfiinţate la acel moment şi nu se distingea dintre acestea, aşa încât simpla însuşire de a fi existat nu îi conferea nicio preemţiune în legătură cu contractul şi nici vreo calitate pentru cadrul procesual de acum.

Recurenta-pârâtă mai susţine şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe două dintre motivele de apel invocate.

Astfel, arată că prin cererea de apel a invocat, în privinţa întinderii creanţei, că în cauză nu s-a determinat cuantumul comisionului de 2% eventual datorat, în administrarea probei cu expertiza nestabilindu-se, la niciun moment şi în nicio etapă, un obiectiv cu această finalitate, precum şi faptul că se identifică în mod vădit o discrepanţă între valoarea tranzacţiilor identificate de expertiza contabilă şi valoarea tranzacţiilor prezentate în factura x.

Or, în extrem de succinta motivare, recurenta susţine că instanţa de apel nu face nicio referire la aceste aspecte, în contextul în care a admis în parte apelul, reţinând tocmai că în factura în litigiu, nr. 105, emitentul a inclus în mod vădit mincinos un comision de 2% aferent unor valori al livrărilor în cuantum de 99.327,00 Euro către societatea F., în fapt fictive. Aşadar, emitentul facturii adaugă suma de 3.626,56 Euro cu titlu de comision aferent relaţionării cu această societate, în vreme ce ambii experţi concluzionează că nu există tranzacţii efectuate pe relaţia cu entitatea respectivă.

Prin urmare, în acest context, consideră că preocuparea pentru stabilirea riguroasă a cuantumului eventualelor pretenţii justificate nu mai putea rămâne de ordin facultativ, ci căpăta caracter obligatoriu în misiunea încredinţată instanţei.

Mai arată recurenta faptul că, în cazul niciuneia dintre societăţi, valoarea din factura x nu corespunde cu valoarea constatată de experţii contabili.

În concluzie, pentru a aprecia riguros în privinţa eventualei existenţe a creanţei şi a cuantumului acesteia, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel - tocmai găsind temeinic motivul pentru care a admis în parte calea de atac - trebuia să revizuească cu acurateţe documentele şi calculaţia care emană de la reclamantă şi să constate inaptitudinea probatoriului, inclusiv a expertizei contabile, de a oferi garanţia forţei doveditoare necesară obligării sale Ia diminuarea propriului patrimoniu spre a-1 spori pe cel al reclamantei.

În concluzie, recurenta-pârâtă consideră că, prin decizia criticată, Curtea de Apel Bacău s-a limitat la efectuarea unei simple operaţiuni matematice de scădere, înlăturând doar expresia actului ilicit vădit al reclamantei de a fi cuprins în factură operaţiuni evident inexistente, însă ratificând altele caracterizate şi de o doză de subtilitate, care s-au sustras observării.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 ianuarie 2021, a fost respinsă excepţia nulităţii şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 21 aprilie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Se reţine că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind indicate normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel, iar faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 2044 alin. (2) C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Se apreciază că anumite susţineri ale recurentei-pârâte pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), întrucât se invocă greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe două dintre motivele de apel invocate, însă se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care urmează.

Este de necontestat că la 21 noiembrie 2013 a fost încheiată o convenţie între pârâta B. S.A. şi numiţii D. şi E., aceştia din urmă în numele unei "Agenţii desemnată ulterior", prin care Agentul s-a obligat să identifice clienţi pentru produsele comercializate de pârâtă în schimbul unui comision de 2% pentru fiecare tonă de hârtie ce face obiectul vânzărilor sau comenzilor trimise producătorului.

Prin urmare, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, în contract s-a prevăzut fără echivoc că cei doi agenţi, D. şi E., au acţionat în calitate de reprezentanţi ai unei societăţi (agenţie care va fi desemnată ulterior), nu în nume propriu, iar, pe de altă parte, din modul cum a fost executat contractul, a rezultat că pârâta a efectuat plăţi şi compensări, în temeiul acestui contract, către/cu reclamanta din prezenta cauză, A..

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei, ambele instanţe au reţinut cu justeţe că reclamanta are calitate procesuală activă, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a invocat şi nici nu a dovedit în cauză că plăţile pe care le-a efectuat către reclamantă ar fi avut izvorul într-un alt contract internaţional de comision şi, în plus, la momentul încheierii contractului (21 noiembrie 2013) reclamanta B. S.A. era deja înfiinţată din anul 2012, aspect ce a rezultat din înscrisurile aflate la dosar (certificatul eliberat de Registrul Comerţului din Bulgaria).

Totodată, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind clară şi concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Este de amintit că instanţa nu este obligată să răspundă fiecărui argument folosit în dezvoltarea unui motiv sau în legătură cu apărările formulate de părţi atunci când aceste motive sau apărări au un element comun determinant, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor prin raţionamente logice şi că a cercetat toate motivele şi apărările invocate de părţi, aspect ce se regăseşte în speţă.

Sunt nefondate criticile recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel nu a examinat două dintre motivele sale de apel, întrucât cererea a fost analizată în raport de motivele prezentate, ţinându-se seama de actele dosarului, de situaţia de fapt stabilită şi de normele juridice aplicabile.

Instanţa de control judiciar a avut în vedere criticile esenţiale invocate de apelanta B. S.A., iar obligaţia de a-şi motiva decizia, astfel cum s-a arătat anterior, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument.

Apelul prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că prima instanţă a reţinut în mod eronat, contrar concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, că în perioada de timp dedusă judecăţii, 01.01.2017-31.05.2017 pârâta ar fi făcut livrări şi către terţul S.C. F., incluzând astfel în valoarea debitului şi valoarea comisionului de 1986,54 de euro aferent sumei de 99.327 de euro consemnată în factura nr. x/03.07.2017 întocmită de reclamantă.

Astfel, argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei aferente facturii fiscale nr. x/03.07.2017, dispunând înlăturarea comisionului de 2% aferent relaţiei comerciale cu F..

Prin urmare, simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nepronunţări asupra unor motive de apel, asfel cum pretinde recurenta.

Nu în ultimul rând, trimiterile recurentei-pârâte la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză au fost făcute în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel, ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C., împotriva deciziei nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, în raport cu înscrisurile aflate la dosar, constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru "(1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: a) când taxa plătită nu era datorată; (…).

Se constată că recurenta a achitat în mod eronat taxa judiciară de timbru în cuantum de 3930 RON, cererea de recurs fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru în raport de dispoziţiile art. 115 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Aşa fiind, taxa judiciară de timbru în cuantum de 3930 RON achitată cu chitanţa seria x nr. x emisă la 03.07.2020 de Municipiul Piatra Neamţ echivalează cu "o plată nedatorată" în înţelesul textului legal evocat, situaţie în care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3930 RON către recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. prin administrator judiciar C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C., împotriva deciziei nr. 7/2020 din 13 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I Civilă.

Restituie taxa judiciară de timbru în cuantum de 3930 RON către recurenta- pârâtă, achitată cu chitanţa seria x nr. x emisă la 03.07.2020 de Municipiul Piatra Neamţ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2021.