CHF borrowers' appeal rejected: admin fee upheld as transparent, forex risk clause outside unfair-terms review

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 mai 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 alin. (1), lit. a), art. 6 alin. (1), lit. a) şi b) privind dobânda variabilă a băncii, din contractul de credit bancar nr. x din 13.08.2008; în principal, obligarea pârâtei la perceperea pe toata perioada creditului unei dobânzi fixe de 5,9% pe an, aşa cum a fost stabilită iniţial prin Contractul de credit bancar nr. x din 13.08.2008; în subsidiar, obligarea pârâtei la perceperea pe toată perioada creditului marja de 5,1550%; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv art. 9 alin. (1) din contractual de credit bancar nr. x din 13.08.2008; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 13.08.2008, respectiv 1CHF = 2,1849 RON curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să fie obligată pârâta să restituie sumele actualizate cu indicele de inflaţie calculat acestora până la plata efectivă, sumele încasate cu titlu de dobândă încasată în mod nelegal ca urmare a modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă, precum şi diferenţa rezultată din cursul valutar de la momentul încheierii contractului şi cursul valutar la momentul efectuării plăţilor, sume la care să se aplice dobânda legală în raport cu fiecare plată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3791 din 21 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit nr. x/2008; s-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, actualizate cu indicele de inflaţie; s-a respins restul cererii ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata sumei de 1000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C..

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, prin decizia nr. 563 din 13 martie 2018, în complet iniţial învestit, a admis apelul formulat de pârâta C.

În complet de divergenţă:

Cu majoritate:

A admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B..

A schimbat sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) şi b); a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de dobândă mai mare de 5,9% pentru perioada dintre 15.02.2009 şi 15.08.2010, inclusiv; a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) (comisionul de administrare) şi cererea de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, ca neîntemeiate. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligării apelantei pârâte să plătească apelantului reclamant A. suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C..

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, schimbarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâta C., admiterii apelului formulat de reclamanţi, şi, în consecinţă, admiterea acţiunii în tot, aşa cum a fost formulată.

În argumentarea recursului, sub un prim aspect, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut ca fiind legală clauza contractuală prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) vizând comisionul de administrare a creditului.

Arată că instanţa a constatat în mod legal că reclamanţii nu au avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, însă a apreciat în mod greşit că perceperea comisionului de administrare este legală.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, comisionul de administrare nu este definit prin convenţie, iar simpla menţionare a valorii şi a perioadei pentru care este datorat, fără ca recurenţii-reclamanţi să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele care determină perceperea acestuia, nu este echivalentul unei negocieri.

În opinia recurenţilor, perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, aceştia fiind obligaţi, pentru cauze necunoscute, la plata unei importante sume de bani.

Totodată, prevederea contractuală care stabileşte comisionul de administrare contravine bunei-credinţe, în condiţiile în care pârâta percepe comision de administrare din soldul creditului pentru motive necunoscute de consumatori. Reaua-credinţă a recurentei-pârâte, apreciază recurenţii, este dovedită chiar de modul în care aceasta a înţeles să formuleze clauza privind comisionul de administrare şi de caracterul nenegociat al contractului, comerciantul profitând de nevoia consumatorului pentru a-i impune comisionul de administrare care se ridica la o sumă lunară importantă.

Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinţei sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.

Totodată, consideră că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora constituie o clauză abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Lege şi din art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pentru a fi exclusă de la aprecierea caracterului abuziv, clauza contractuală referitoare la preţul contractului trebuie să fie exprimată "clar şi inteligibil".

Or, în speţă, formularea este neclară, neinteligibilă, comisionul perceput, fără a fi definit, înţeles ca posibilitatea unei pierderi, ori ca profit, cu toate că dobânda reprezintă profitul băncii şi nu comisionul perceput de aceasta, reprezintă un element specific contractelor aleatorii.

Apreciază că prevederile legii nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecţia consumatorilor împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominanta economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancţiunea prevăzuta de art. 6 din Legea nr. 193/2000 în cazul stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

Consideră că susţinerea recurentei-pârâte în sensul că există o justificare a perceperii acestui tip de comision nu are relevanţă şi nu poate fi considerată o negociere a contractului de credit la momentul încheierii acestuia.

De asemenea, mai susţin recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 948 şi art. 966 C. civ.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond raportat la art. 948 şi art. 966 C. civ., clauza referitoare la comisionul de administrare este lipsită de cauza juridică, neexistând din partea pârâtei o contraprestaţie, prestarea vreunui serviciu bancar suplimentar sau existenţa unui risc concret care să justifice perceperea comisionului.

Sub un alt aspect, critică decizia recurată, motivat de împrejurarea că instanţa de apel în mod nelegal a considerat că se impune perceperea unei dobânzi de 5,90 % numai pentru perioada 15.02.2009 - 15.08.2010, nu şi în continuare aşa cum au solicitat reclamanţii.

Se susţine că instanţa de apel în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 a constatat că odată cu nesemnarea actului adiţional s-a şi acceptat stabilirea unei marje a băncii aşa cum aceasta a dorit.

În realitate, apreciază recurenţii, tocmai nesemnarea actului adiţional denotă refuzul acestora de a fi de acord cu această marjă foarte mare a băncii.

Susţin că nu au avut cunoştinţă că au fost implementate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, majorarea dobânzii putându-se realiza în baza art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de credit şi nicidecum numai în baza actului adiţional aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Sub un ultim aspect critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că banca nu poate fi obligată să suporte riscul valutar prin îngheţarea cursului monedei creditului la nivelul francului elvenţian de la data acordării creditului, interpretând greşit articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, art. 968 din C. civ.

La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanţele economice de la acel moment precum şi la capacitatea reclamanţilor de înţelegere a clauzelor contractuale şi a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contratului, şi de prezentarea ofertei din partea băncii asigurându-i că este o monedă stabilă.

Creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum şi a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro şi din euro în CHF au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina reclamanţilor obligaţii vădit disproporţionale faţă de cele în considerarea cărora şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către reclamanţi, consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractului apreciază că trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost interpretat greşit de instanţa de apel, întrucât acesta trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramativai, ci şi ca, contractul să expună In mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-i priveşte.

Contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.E.J. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale, şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea E. EU:C:2013; 180, pct. 44). Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută în Directiva 93/E nu poate fi redusă, aşadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formai şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Prin intrarea în vigoare a noului C. civ., teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practica judiciară. în condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă, fără a se putea susţine că s-ar putea aplica retroactiv dispoziţiile noului C. civ.. Astfel, în sensul admiterii teoriei impreviziunii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ, într-un contract cu executare succesivă

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii v. C., face următoarele precizări esenţiale: "În acest context, Curtea precizează că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar şi o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului".

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că: "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune şi ca respectivul contract să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Eventual, contractul trebuie de asemenea să evidenţieze relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise si inteligibile, consecinţele economice care rezulta in ceea ce ii priveşte. Aceasta chestiune trebuie examinata de instanţa romana având in vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se număra publicitatea si informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut".

Precizează că banca nu le-a comunicat sub niciun fel riscul cu privire la deprecierea monedei ci din contra ne-a prezentat moneda ca fiind cea mai stabila si riscurile sunt minime.

De altfel, potrivit lit. g) a Anexei la Lege, sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale. Aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea împrumutatului, acesta fiind expus riscului declarării scadentei anticipare a creditului din motive imposibil de determinat, si deci imposibil de prevenit, contrar bunei credinţe care ar trebui sa guverneze raporturile contractuale, si au aşadar un caracter abuziv, potrivit art. 4 alin. (1) din Lege.

Conform art. 6 din Lege, "clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate [...] prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului", iar sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în argumentarea recursului, pârâta C. a criticat decizia atacată cu referire la soluţia de constatare ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute la art. 6 pct. 1 lit. a) şi b) şi la art. 9.1 din contractul încheiat.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului C. şi, pe cale de consecinţă, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La 20 septembrie 2019, prin decizia nr. 1427, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare; a anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă; a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi la 8 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 8 noiembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, până la soluţionarea cauzelor nr. C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 22 iulie 2020, C. a transmis precizări prin care a arătat că urmare a finalizării tranzacţiei dintre acţionarul majoritar al C. şi F. S.A., acţiunile deţinute de fostul acţionar au fost transferate către F. S.A., iar noua denumire a Băncii este C.

Ca urmare a soluţionării cauzelor nr. C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivele care au stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 21 aprilie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Se constată că recurenţii au invocat formal pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva acestui motiv de casare.

Totodată, se reţine că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Se apreciază că anumite susţineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-şi găseşte incidenţa.

Sunt nefondate criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de administrare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, este de necontestat că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv activitatea de administrare a creditului, activitate cu caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiţii exprese şi explicaţii suplimentare.

S-a reţinut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, clauza indicând în mod clar atât faptul că acest comision de administrare este unul plătibil o singură dată, la data efectuării primei utilizări din credit, cât şi procentul acestui comision, el fiind determinabil pentru orice consumator mediu atât ca valoare, cât şi ca întindere în timp.

Sunt nefondate şi criticile recurenţilor-reclamanţi conform cărora instanţa de apel în mod nelegal a considerat că se impune perceperea unei dobânzi de 5,90% numai pentru perioada 15.02.2009 - 15.08.2010, nu şi în continuare aşa cum au solicitat reclamanţii.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanţei referitoare la alinierea contractelor de credit, respectiv a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la 02.01.2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanţei:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Prin urmare, în varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că în speţă, nu suntem în situaţia unei modificări contractuale prin libera voinţă a părţilor, ci în situaţia conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanţei.

Instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că O.U.G. nr. 50/2010, în varianta sa iniţială, deşi era aplicabilă şi contractelor în curs, nu proceda la modificarea de drept a acestora, ci impunea băncilor încheierea de acte adiţionale asimilând nesemnarea acestor acte adiţionale de către consumatori cu o acceptare tacită.

Astfel, pentru a fi în prezenţa unui act adiţional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, în varianta sa iniţială, este necesar să se facă dovada fie a unui act adiţional semnat de ambele părţi, fie a unui proiect de act adiţional comunicat de bancă clientului, pe care acesta din urmă, deşi nu l-a semnat, nici nu l-a refuzat în mod expres.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanţei să conchidă că, în cauză, actul adiţional nu a fost semnat de reclamanţi, dar, din probatoriul administrat şi susţinerile reclamanţilor din cererea de chemare în judecată, a rezultat că aceştia din urmă au cunoscut cuprinsul actului adiţional aflat la dosar, nu l-au denunţat, astfel că el a fost acceptat tacit.

Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut în mod legal că numai pentru perioada 15.02.2009 şi 15.08.2010 a avut loc o modificare a dobânzii de 5, 9% în lipsa unor criterii clare, menţionate în contract, ulterior intervenind între părţile din prezenta cauză o modificare a contractului de credit în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, cerinţele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute, acceptarea tacită producând efecte în speţă.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susţinerilor recurenţilor, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 E. împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele: "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva G. a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, E., C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege: "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens – al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele: "întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva G., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF – RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 13 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2021.