Appeal admitted, case remanded for retrial after appellate court improperly recharacterized contractual penalty as earnest deposit.

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 23 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de clauză penală, inserată contractual în antecontractul de cumpărare autentificat sub nr. x/28.02.2017 de B.N.P. E., reprezentând evaluarea convenţională a despăgubirii pentru situaţia neexecutării culpabile a obligaţiilor pârâţilor promitenţi-vânzători, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1538 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

2. Sentinţa Tribunalului Vâlcea

Prin încheierea de şedinţă din 12 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea – secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi, precum şi excepţia tardivităţii, susţinută de reclamanţi, privind momentul formulării acestei excepţii.

Prin sentinţa civilă nr. 565 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Vâlcea – secţia I civilă a respins acţiunea reclamanţiilor A. şi B., formulată în contradictoriu cu pârâţii C. şi D..

3. Decizia Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii.

La data de 23.07.2019, intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au reiterat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 198 din 28 ianuarie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, cu majoritate, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanţii împotriva sentinţei civile nr. 565 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a I civilă, au declarat recurs reclamanţii, criticând decizia pentru nelegalitate prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea parţială a hotărârii recurate în ceea ce priveşte soluţia majoritară, de respingere a apelului, pronunţată în complet de apel de divergenţă, cu consecinţa ca, în rejudecarea, pe fond să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate în toate căile procesuale.

În motivarea recursului, din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. Or, este lesne de observat că în considerentele care sprijină soluţia majoritară, instanţa de apel nu pleacă, în aprecierea motivelor de apel, de la manifestarea de voinţă expresă a părţilor cu privire la clauza penală şi, astfel, nu mai trece prin filtrul analizei juridice niciunul din motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate în sprijinul apelului cu care a fost învestită.

În concret, instanţa de apel a nesocotit în mod nepermis limitele învestirii astfel cum acestea au fost trasate expres prin motivele de apel, încălcând dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., a schimbat cauza juridică a acţiunii prin recalificarea clauzei contractuale din clauză penală în arvună, peste voinţa părţilor, cu nerespectarea prevederilor art. 478 alin. (3) şi ale art. 255 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. (natura juridică a clauzei ca fiind penală reprezentând un aspect necontestat de părţi), respectiv a depăşit rolul judecătorului din perspectiva art. 22 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care acesta nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres, privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

În acest sens, instanţa de apel a invocat, din oficiu, recalificarea unei clauze, deşi nu reprezenta o chestiune contestată şi nici un motiv de ordine publică, a încălcat principiului disponibilităţii părţilor, schimbând fundamentul juridic al cererii, precum şi principiului libertăţii de a contracta.

Procedând în maniera descrisă, respectiv aceea de a trece chiar peste voinţa fermă a părţilor, exprimată în faţa completului de divergenţă, cu referire la intenţia lor de a insera contractual a clauză penală, curtea, în opinie majoritară, a interpretat actul juridic peste legea părţilor, lipsind de sens şi efect dezbaterea acestui aspect în contradictoriu, structurând motivarea exclusiv pe instituţia arvunei şi înlăturând, pentru aceasta, toate motivele de apel.

La polul opus, în opinia minoritară, se regăseşte o aplecare asupra cauzei deduse judecăţii, având reprezentarea aspectelor percepute prin propriile simţuri la interpelarea părţilor pe aspectul calificării clauzei contractuale, recunoscută unanim drept clauză penală, şi având în vedere raportul de drept substanţial rezultat din probatoriul administrat; judecătorul din apel, care a expus opinia separată, a analizat cauza în limitele în care a fost învestit, respectând dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. şi evocând normele de drept pe care şi-a sprijinit soluţia. În acest sens, a reţinut că aspectul calificării naturii juridice a clauzei contractuale nu a reprezentat în niciun moment, pe parcursul derulării litigiului, o cauză de poziţie contradictorie procesuală între părţi, reprezentând astfel un aspect de fapt care nu mai impunea probatoriu potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii au mai arătat că hotărârea din apel, în soluţia ei majoritară, a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat în înţelesul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În cauză, instanţa de apel nu putea să mai reţină aspecte legate de inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată prin lipsa unui petit de rezoluţiune, întrucât această analiză a fost deja efectuată de către instanţa de fond, iar încheierea interlocutorie, potrivit art. 248 alin. (5) C. proc. civ., a rămas neatacată de niciuna din părţile litigante. Astfel, urmează a se avea în vedere puterea de lucru judecat a încheierii din 12.10.2018, regăsită la dosar de fond, prin care s-a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive de instanţă tocmai prin prisma aspectelor reţinute de către instanţa de apel majoritară, legate de necesitatea unui petit de rezoluţiune pentru admisibilitatea unei acţiuni în pretenţii a sumei de 50.000 euro. Or, curtea a apreciat asupra inadmisibilităţii acţiunii prin reţinerea, din oficiu şi peste poziţia părţilor, a incidenţei în cauză a normelor referitoare la arvună.

Este necesar a se constata că în niciun moment intimaţii nu au adus ca argument în susţinerea excepţiei (invocată nelegal, pe calea notelor de şedinţă şi nu prin întâmpinarea de la fond, şi pentru prima dată în apel, nesocotind limitele devoluţiunii potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.) dispoziţiile legale privind arvuna, ci, dimpotrivă, au precizat expres că petitul rezoluţiunii ar fi necesar pentru admisibilitatea pretinderii clauzei penale, fiind practic vorba de o apărare care era expresia unei interpretări neconforme a normei privind clauza penală, din partea intimaţilor, care au apreciat că este necesară rezoluţiunea şi pentru clauza penală, adăugând astfel, la lege, în mod nepermis.

Un alt argument pentru care nu se mai putea pune în discuţie, în apel, excepţia inadmisibilităţii, este acela că invocarea acestei excepţii, pe calea întâmpinării în apel, fără a fi fost susţinută prin întâmpinare şi la fond, a generat încălcarea normelor imperative privind limitele devoluţiunii în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbându-se astfel obiectul cauzei, în apel, în sensul lărgirii lui şi cu privire la analiza excepţiei, în pofida faptului că această excepţie nu are caracter de ordine publică. Mai mult, în cauză a intervenit decăderea, în baza art. 208 C. proc. civ., în condiţiile în care excepţia a fost evocată prin note de şedinţă, deşi nu este de ordine publică.

Ca atare, soluţia deja pronunţată a intrat, prin neapelare, în autoritatea lucrului judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., iar această chestiune trebuia verificată a priori altor considerente pentru care ea nu putea fi luată în analiză în faza apelului, aspect sesizat în opinia minoritară.

Cu alte cuvinte, ceea ce a intrat în puterea de adevăr, ca efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este faptul că cererea de chemare în judecată este admisibilă chiar şi în lipsa unui petit de rezoluţiune a antecontractului.

Recurenţii au invocat nelegalitatea hotărârii de apel şi prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente - art. 1538 alin. (1), art. 1270, art. 1634 alin. (4) şi (5) şi art. 1548 C. civ.

Au învederat că, în situaţia de faţă, există multiple considerente pentru care nu se poate face o confuzie între arvună şi clauza penală, respectiv: maniera de redactare a clauzei care face trimitere la culpa în neexecutarea obligaţiilor din antecontract, altfel spus suma inserată de părţi în cuantumul avansului are natura juridică a unei penalităţi, iar nu a unei garanţii; calificarea juridică a sumei care s-a achitat deja, şi anume o parte din preţ, un avans, fiind astfel exclusă prezumţia de garanţie/arvună; împrejurarea că părţile au cuantificat prejudiciul prin trimiterea la valoarea avansului, evaluând anticipat prejudiciul în caz de neexecutare.

Aşadar, pentru a se aprecia că ceea ce s-a plătit a fost arvună ar fi trebuit să se fi efectuat tradiţiunea sumei de 100.000 euro şi, doar în atare condiţii, de înmânare a dublului avansului şi prin excluderea menţiunii exprese că ceea ce s-a plătit a fost un avans din preţ, s-ar fi putut reţine natura juridică a sumei de 50.000 euro ca fiind arvună. Din moment ce se pretinde o sumă pe care recurenţii nu au achitat-o în avans, fiind vorba de o plată probabilă la momentul încheierii antecontractului, neachitată în avans şi scadentă doar după scadenţă şi neîndeplinirea obligaţiei principale, este limpede că este o clauză penală.

De altfel, un alt argument care vine în sprijinul calificării indicate este lipsa unei clauze contractuale de denunţare a contractului de către oricare din părţi, în sensul cerut de art. 1545 C. civ. privind arvuna penalizatoare.

Recurenţii au făcut trimitere şi la aspectele reţinute în doctrină, unde se menţionează fără echivoc că arvuna se deosebeşte de clauza penală prin aceea că se impune a fi achitată în avans, anterior termenului pentru îndeplinirea obligaţiei principale, tocmai pentru că aceasta reprezintă fie o garanţie, un gaj, în cazul arvunei confirmatorii, prin care partea care o achită pune chezăşie că îşi va onora obligaţiile, fie o penalitate, în situaţia arvunei penalizatoare, prin care partea, care are de îndeplinit obligaţia principală, o achită în avans, rezervându-şi dreptul colateral de a denunţa unilateral contractul. Altfel spus, arvuna se plăteşte în avans, spre deosebire de penalitatea de neexecutare, care se achită doar în cazul neexecutării obligaţiei. Penalitatea este legată esenţial de materia răspunderii civile contractuale, pe când arvuna (mai ales cea confirmatorie) se întemeiază în esenţă pe ideea de garantare a obligaţiei, pentru că acesta este singurul scop pentru care a fost constituită. Dintr-o altă perspectivă, clauza penală presupune o obligaţie de plată condiţionată, probabilă, în timp ce arvuna este o obligaţie concretă, reală, care presupune tradiţiunea banilor, la momentul inserării ei.

Recurenţii au susţinut că obiectul acţiunii constă în plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiei, daune cuantificate prin clauza penală inserată în antecontract. În această situaţie, legiuitorul nu a impus creditorului clauzei penale să solicite, concomitent sau anterior, şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului, ci doar să opteze între executarea silită în natură a obligaţiei şi executarea în echivalent, conform clauzei penale. Odată făcută opţiunea, debitorul nu poate împiedica executarea clauzei penale decât dovedind că neexecutarea nu îi este imputabilă (neexecutarea este justificată, respectiv este urmarea excepţiei de neexecutare sau a imposibilităţii de executare dat fiind cazul fortuit/forţa majoră). Or, în speţă, creditorul nu poate fi obligat să primească executarea în natură a obligaţiei, ulterior termenului convenit, cu atât mai mult cu cât condiţiile oferite de pârâţi la data de 30.03.2017 erau dezavantajoase, predarea bunului urmând a fi efectuată în 6 luni de la autentificarea actului (deşi în antecontract nu este stipulată o astfel de condiţie).

În ceea ce priveşte susţinerea intimaţilor din apel, potrivit cu care aceştia ar fi îndeplinit obligaţiile de pregătire a documentaţiei cadastrale şi a certificatului energetic, recurenţii au arătat că urmează a se observa că tocmai întârzierea acestor obligaţii a condus iniţial la încheierea unui antecontract şi nu la perfectarea vânzării în formă autentică, fiind imposibilă o vânzare din pricina documentaţiei insuficiente a vânzătorilor. De altfel, argumentul îndeplinirii acestei obligaţii este irelevant, fiind lipsit de eficacitate pentru executarea antecontractului din moment ce promitenţii-vânzători nu au înţeles să se prezinte la notar în vederea perfectării vânzării, în termenul asumat contractual, şi nici nu au notificat promitenţii-cumpărători de vreo situaţie de caz fortuit, potrivit obligaţiei legale impuse de art. 1634 alin. (5) C. civ., pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiei principale, iar la notificările de convocare la notar, pe parcursul derulării litigiului, aceştia au dovedit încă o dată că nu au fost în măsură să respecte obligaţia principală de predare a bunului la acelaşi moment la care au pretins întregul preţ pentru vânzare.

Mai mult decât atât, susţinerile intimaţilor din faza apelului, legate de pretinsa îmbogăţire urmărită de recurenţi prin clauza penală, nu pot fi reţinute ca pertinente din moment ce clauza era aplicabilă ambelor părţi, iar prin îndeplinirea obligaţiilor asumate de către intimaţi s-ar fi zădărnicit o astfel de cauză ilicită. Motivul pentru care recurenţii nu au pretins obligaţia principală pe calea unei acţiuni care să ţină loc de act autentic a fost acela că îşi doreau o casă şi nu au vrut să locuiască într-un spaţiu din care ar fi trebuit să evacueze forţat proprietarii; acest demers juridic ar fi însemnat să aştepte o perioadă nedeterminată pentru a avea casa pe care şi-au dorit-o pentru o familie cu copil.

De asemenea, lipsa unei solicitări de radiere a notării antecontractului de vânzare-cumpărare din partea recurenţilor apare ca fiind firească din moment ce nu aceştia sunt proprietarii imobilului, dar şi din perspectiva lipsei de interes în a degreva de această notare un imobil care poate reprezenta o garanţie pentru executarea creanţei cu titlu de clauză penală.

După expunerea situaţiei de fapt, cu referire la probele administrate în dosar şi la conduita contractuală a părţilor ce rezultă din aceste probe, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1538 C. civ. privind clauza penală, coroborate cu art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală şi art. 1270 din acelaşi act normativ, care vizează forţa obligatorie a contractului.

Au învederat, totodată, că nu se poate reţine pertinenţa tezei intimaţilor privind posibilitatea executării în natură a antecontractului, din moment ce din încheierile notariale din 30.03.2017 rezultă că aceştia nu au fost în măsură să-şi îndeplinească propriile obligaţii de predare a bunului la data primirii preţului şi perfectării vânzării, conform procesului-verbal din 15.12.2017. Dacă s-ar admite această susţinere, legată de posibilitatea executării în natură şi după scadenţa contractuală, ar însemna să fie nesocotit contractul, care este legea părţilor, dar şi dispoziţiile art. 1538 C. civ., care atribuie un drept de opţiune creditorului. Or, din perspectiva debitorului, caracterul accesoriu al clauzei penale nu-i conferă acestuia niciun drept de opţiune.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimaţii C. şi D. au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţii A. şi B., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, respectiv ca nefondat.

În esenţă, au arătat că recurenţii înţeleg în mod eronat principiul disponibilităţii. Dacă s-ar accepta raţionamentul acestora şi, astfel, consecinţele ce decurg din principiul disponibilităţii, ar însemna că în momentul în care orice reclamant ar învesti instanţa de judecată cu orice cerere, aceasta nu ar mai putea să o califice corect.

Au mai arătat că au invocat excepţia inadmisibilităţii motivat de faptul că nu s-a solicitat şi rezoluţiunea convenţiei, excepţia fiind de ordine publică, atât în fata instanţei de fond, cât şi în apel. S-a luat act de concluzia necontestată de către niciuna dintre părţi, respectiv că excepţia inadmisibilităţii a fost calificată ca apărare de fond, cu motivarea că va fi analizată pe tot parcursul procesului. Or, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Astfel, regula este că denumirea unor acte sau fapte şi textul legal nu sunt chestiuni de natură să ţină judecătorul la pronunţarea soluţiei. Contrar celor afirmate de către recurenţi, care arată că instanţa de apel nu putea să facă analogiile reţinute în decizia din apel, intimaţii au învederat nu numai că această instanţă putea, dar era şi obligată în acest sens, nefiind o simplă cerinţă facultativă lăsată la apreciere.

Au susţinut că se impune admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii şi în cazul în care se apreciază că în cauză este vorba de o clauză penală.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 198 din 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată la 21 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că reclamanţii au solicitat, prin prezenta cerere de chemare în judecată, obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de clauză penală, inserată în antecontractul de cumpărare autentificat sub nr. x/28.02.2017 de B.N.P. E., reprezentând evaluarea convenţională a despăgubirii pentru situaţia neexecutării culpabile a obligaţiilor pârâţilor.

Conform înţelegerii părţilor, pârâţii, promitenţi-vânzători, s-au obligat să vândă reclamanţilor, promitenţi-cumpărători, dreptul de proprietate asupra imobilelor de 1152 mp, respectiv 98,02 mp din Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea, pentru preţul de 270.000 euro, din care suma de 50.000 euro urma a se achita în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului (28.02.2017), iar restul de 220.000 euro prin transfer bancar până la data de 1.07.2017.

Părţile au stipulat în contract următoarele: "În situaţia în care nu se va perfecta contractul de vânzare-cumpărare la termenul menţionat mai sus din vina noastră sau dacă imobilele identificate mai sus vor avea înscrise sarcini noi, promitenţii-vânzători C. şi D. ne obligăm să restituim în termen de 10 zile promitenţilor-cumpărători suma de 50.000 euro, primită cu titlu de avans, multiplicată de două ori. Noi, A. şi B., promitenţi-cumpărători, declarăm că în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu se va perfecta din culpa noastră, suntem de acord ca suma de bani, plătită cu titlu de avans, să fie păstrată de către promitenţii-vânzători".

La fond, prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au arătat că, din perspectiva creditorului, clauza penală îi dă dreptul acestuia de a opta între a cere condamnarea debitorului la executarea în natură a obligaţiei principale, atunci când este posibil şi doreşte (în speţă, dreptul de a cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare), şi a solicita obligarea acestuia la executarea clauzei penale, în temeiul art. 1538 alin. (2) C. civ.

La data de 22 mai 2018, pârâţii au depus note de şedinţă, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea acestora la plata dublului avansului dat, în condiţiile în care reclamanţii nu au învestit instanţa de judecată cu un capăt de cerere prin care să fi cerut să se pronunţe rezoluţiunea antecontractului. Au susţinut că, în speţa de faţă, legiuitorul a pus la dispoziţia reclamanţilor două posibilităţi, respectiv fie executarea silită în natură (pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare), fie o acţiune având ca obiect rezoluţiunea şi clauza penală, capete de cerere care pot fi formulate numai în mod cumulativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1538 alin. (2) şi art. 1549 alin. (1) C. civ.

Ulterior, reclamanţii au susţinut tardivitatea invocării excepţiei inadmisibilităţii, solicitând decăderea pârâţilor din dreptul de a mai formula excepţii şi, în subsidiar, recalificarea notelor de şedinţă în apărări de fond.

Prin încheierea de şedinţă din 12 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, formulată de pârâţi, precum şi excepţia tardivităţii, invocată de reclamanţi.

În considerente s-a reţinut că reclamanţii au înţeles să uzeze de prevederile art. 1538 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii de drept care reglementează materia clauzei penale, prevăzută la pct. 2 pag. 2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, invocând neexecutarea convenţiei părţilor. De asemenea, s-a arătat că clauza penală reprezintă o convenţie accesorie cu toate consecinţele ce decurg din această calificare, scopul fiind acela de a determina anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite în caz de neexecutare a antecontractului, iar, la momentul introducerii acţiunii, aceasta era valabilă.

A concluzionat instanţa de fond în sensul că problema excepţiei invocate, respectiv inadmisibilitatea acţiunii, este rezolvată în C. civ. la art. 1538 alin. (2), care prevede că "în caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală".

Astfel, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii, argumentele fundamentate pe culpa reclamanţilor fiind apreciate ca apărări care vizează fondul pretenţiilor, pârâţii păstrându-şi dreptul de a se apăra pe tot parcursul procesului, pe temeiurile de fapt şi de drept invocate. Reţinând că susţinerile pârâţilor sunt apărări de fond, tribunalul a respins şi excepţia tardivităţii.

Prin sentinţa civilă nr. 565 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Vâlcea – secţia I civilă a reţinut că este neîntemeiată cererea, deoarece, prin antecontract, părţile au convenit o clauză penală prin care se prevedea că, în cazul în care nu se va perfecta contractul de vânzare-cumpărare la termenul menţionat sau dacă imobilele identificate vor avea înscrise sarcini, pârâţii se obligă să restituie în termen de 10 zile promitenţilor-cumpărători suma de 50.000 euro primită cu titlu de avans, multiplicată de două ori.

Din probele administrate în cauză, instanţa a constatat că reclamanţii sunt cei care au determinat neexecutarea antecontractului, prin nerespectarea obligaţiei asumate în cuprinsul acestuia, respectiv schimbarea termenului de perfectare a contractului. La stabilirea termenului de 01.07.2017, acestea au fost de comun acord, însă, ulterior, fixarea celor două termene prin notificare a fost făcută unilateral de reclamanţi, vânzătorii fiind notificaţi cu menţiunea că, în caz de neprezentare, vor fi acţionaţi în instanţă pentru plata sumei de 100.000 euro. În plus, menţionarea termenului de 10 zile nu a fost făcută expres, şi anume dacă se referă la termenul stabilit pentru 1.07.2017 sau la cel ce s-ar stabili pentru motive neimputabile pârâţilor. La rândul lor, pârâţii şi-au îndeplinit obligaţia principală, asumată în cuprinsul contractului, de obţinere a actelor indicate.

În apel, după depunerea motivelor de apel, la data de 23.07.2019 intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au reiterat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întrucât apelanţii nu au învestit instanţa de judecată cu un capăt de cerere vizând rezoluţiunea antecontractului alături de solicitarea de obligare a intimaţilor la plata dublului avansului predat în condiţiile noului C. civ.. Au formulat aceleaşi apărări ca cele susţinute prin notele de şedinţă depuse la data de 22 mai 2018, în dosarul de fond.

La data de 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a constatat încheiată cercetarea judecătorească şi a acordat cuvântul asupra apelului cu care a fost învestită, reclamanţii învederând, printre altele, că părţile adverse au invocat excepţia inadmisibilităţii, apreciind că "sunt în măsură să execute în natură această obligaţie. Or, pe de o parte, practic se trece peste dispoziţiile art. 1538 din C. civ., care prevăd un drept al creditorului de a se prevala de modalitatea în care înţelege să execute acest contract atunci când s-a depăşit scadenţa şi nu mai poate pune în întârziere debitorul obligaţiei. Dacă legiuitorul îi dă posibilitatea să execute în natură sau să execute obligaţia alternativă a clauzei penale, reclamanţii din prezenta cauză au optat pentru obligaţia alternativă a clauzei penale ... ".

La rândul lor, pârâţii au arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, astfel că reiterează această excepţie. În opinia acestora, dispoziţiile art. 1538 alin. (2) C. civ. spun că, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură, fie clauza penală. Însă, coroborat cu dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ., legiuitorul se exprimă în mod neechivoc că trebuie să fie îndeplinite două condiţii cumulative, şi anume: rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare şi solicitarea clauzei penale. Or, "cererea de chemare în judecată nu are ca şi capăt de cerere rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, ca fiind documentul semnat de către cele două părţi şi se referă strict la clauza penală. Este o acţiune în pretenţii, considerându-se că daunele interese au fost stabilite de către părţi, au fost precizate în antecontractul de vânzare-cumpărare şi prin urmare nu mai trebuie dovedit nimic". Însă, "dispoziţiile art. 1549 C. civ. prevăd în mod clar că nu poate fi solicitată clauza penală decât în situaţia unei rezoluţiuni a contractului".

La data de 28 noiembrie 2019, instanţa de apel a constatat că este necesar a se repune cauza pe rol pentru soluţionarea apelului, în complet de divergenţă, acordând termen de judecată la 14 ianuarie 2020, când curtea a solicitat părţilor să pună concluzii şi cu privire la natura juridică a clauzei contractuale care a făcut obiectul acţiunii în pretenţii, în primă instanţă.

Intimaţii au susţinut că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1538 alin. (2) C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură, fie clauza penală. Referitor la daunele interese, au arătat că acestea îmbracă acea natură juridică a clauzei penale în momentul în care se discută despre stabilire de la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare a acelor daune interese; s-a stabilit de la început această sumă; prin urmare în cauză este vorba despre daune interese stabilite anterior şi clar în acel antecontract de vânzare-cumpărare.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că pârâţii au solicitat, pe parcursul procedurii în faţa instanţei de fond, a se constata inadmisibilitatea promovării acţiunii în repararea prejudiciului produs ca urmare a neexecutării culpabile a contractului, cu motivarea că, potrivit stipulaţiei contractuale ce configurează existenţa clauzei penale, reclamanţii erau ţinuţi să ceară şi rezoluţiunea antecontractului, numai că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 1538 C. civ., referitoare la clauza penală, în loc de dispoziţiile art. 1544 C. civ., ce reglementează arvuna confirmatorie.

A apreciat că nu se poate susţine că nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată dublul sumei de 50.000 euro (100.000 euro) şi că, astfel, nu s-ar regăsi una din funcţiile arvunei, întrucât din probele administrate a rezultat că suma de 50.000 euro primită a fost deja restituită de către vânzători potrivit extrasului de cont depus la dosar. Această evaluare anticipată este punctul unde arvuna se întâlneşte cu clauza penală, prejudiciul cauzat fiind deja determinat, el rezultând din neexecutarea totală a contractului şi poate fi cerut ca atare. În speţă, se prezintă această situaţie juridică, iar intenţia legiuitorului este clară din perspectiva identificării ei, în sensul că arvuna trebuie să se restituie în caz de neexecutare fără justificare de către partea care a primit arvuna (îndoit), cerând în acelaşi timp şi rezoluţiunea antecontractului potrivit art. 1544 alin. (2) C. civ.. În măsura în care reclamanţii nu au solicitat şi rezoluţiunea antecontractului, instanţa de judecată nu poate să-şi manifeste rolul activ pentru a dispune din oficiu rezoluţiunea convenţiei, întrucât s-ar aduce atingere principiului disponibilităţii.

Instanţa de apel a considerat că este nefondată şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale de ordin procedural, apreciindu-se că o calificare a clauzei de arvună în apel ar fi contrară dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ. şi art. 1266 C. civ.

În opinia curţii, în vederea aflării adevărului instanţa în rejudecare, prin prisma efectului devolutiv al apelului, are obligaţia să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, pe baza stabilirii situaţiei de fapt conform probelor administrate şi prin aplicarea corectă a legii. Or, în speţă, părţile contractante şi-au definit obligaţiile în detaliu, numai că nu au făcut trimitere şi la instrumentul de drept civil aplicabil. De altfel, această situaţie este des întâlnită în practică, caz în care intervine rolul activ al judecătorului, care trebuie să califice clauza stipulată în contract, respectiv dacă este o clauză penală sau o arvună. Aceasta nu înseamnă că se va trece peste manifestarea expresă de voinţă a părţilor exprimată la încheierea antecontractului, ci, dimpotrivă, este o garanţie că se va determina corect caracterul dat sumei de bani primite/predate la încheierea înţelegerii.

Totodată, instanţa de apel a constatat că încheierea din 12.10.2018 nu poate fi calificată ca una interlocutorie, ci premergătoare, câtă vreme problema inadmisibilităţii acţiunii, în lipsa solicitării rezoluţiunii antecontractului, a fost calificată apărare de fond, cu motivarea că va fi analizată "pe tot parcursul procesului". Din această perspectivă, apelul declarat împotriva hotărârii se consideră îndreptat şi împotriva tuturor încheierilor premergătoare care fac corp comun cu aceasta.

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte apreciază că raţionamentul instanţei de apel este greşit.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., şi în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, caz în care instanţa de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum. Prin urmare, instanţa de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În speţă, însă, instanţa de apel a dat o nouă calificare clauzei inserate în convenţia părţilor, aceea de arvună, prin raportare la dispoziţiile art. 1544 - 1546 C. civ., deşi reclamanţii nu au formulat astfel de susţineri, la fond ori în apel, iar pârâţii, prin apărările lor, nu au contestat natura juridică a acestei clauze, în sensul că nu ar fi o clauză penală, ci au formulat doar apărări privind condiţiile executării acesteia. De altfel, atât în faţa instanţei de fond, prin notele de şedinţă depuse la 22.05.2018, cât şi în faţa curţii, prin întâmpinare ori concluzii orale, pârâţii au recunoscut că suma achitată la momentul încheierii antecontractului reprezenta avans al preţului viitoarei vânzări, iar clauza referitoare la daunele-interese în caz de neexecutare este o clauză penală.

Limitele rejudecării, în situaţia pendinte, nu purtau însă asupra naturii juridice a clauzei din contract, ci asupra culpei în neexecutarea convenţiei, aspecte neanalizate de instanţa de apel.

Apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată verifică legalitatea şi temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, ceea ce înseamnă că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe (conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, instituit de art. 478 C. proc. civ.), nu este posibil nici să se modifice elementele stabilite la judecata în fond şi nici să se formuleze cereri noi.

În cauză, soluţia pronunţată prin sentinţa apelată are în vedere calificarea dată de ambele părţi clauzei, în sensul că este vorba de o clauză penală.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel doar reclamanţii, iar printre motivele invocate nu există niciunul care să se refere la calificarea juridică a clauzei, drept clauză penală sau arvună. De altfel, o astfel de apărare nu a fost formulată nici prin întâmpinarea la apel, pârâţii reiterând doar excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru aceleaşi argumente ca cele de la judecata în fond, în sensul nesolicitării concomitente şi a rezoluţiunii antecontractului.

În aceste condiţii, instanţa de apel, în absenţa unei cereri legal formulate, prin calificarea clauzei ca arvună, iar nu clauză penală, a schimbat cauza juridică a acţiunii, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Înalta Curte constată că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 235 C. proc. civ., cu referire la încheierea de şedinţă din 12 octombrie 2018 pronunţată de instanţa de fond, şi, prin aceasta, implicit, principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ., schimbând fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată.

Conform art. 235 C. proc. civ., "Instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase".

Încheierea menţionată este o încheiere interlocutorie, prin aceasta fiind soluţionată, sub aspectul admisibilităţii, acţiunea formulată de reclamanţi. Tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1538 alin. (2) C. civ., prevederi care reglementează materia clauzei penale, arătând că susţinerile pârâţilor privind culpa în neexecutarea contractului sunt aspecte de fond, aceştia păstrându-şi dreptul de a se apăra pe tot parcursul procesului pe temeiurile de fapt şi de drept invocate, iar nu chestiunea inadmisibilităţii acţiunii în lipsa solicitării rezoluţiunii antecontractului, cum a reţinut instanţa de apel.

De altfel, prima instanţă a concluzionat în sensul că problema inadmisibilitatea este rezolvată în C. civ., la art. 1538 alin. (2), care prevede că "în caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală".

Or, în condiţiile în care asupra admisibilităţii cererii de chemare în judecată s-a pronunţat instanţa de fond, iar părţile nemulţumite de soluţie, respectiv pârâţii, nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva încheierii interlocutorii sus arătate, această apărare nu mai putea fi invocată, respectiv analizată de instanţa de apel, dezlegarea dată de tribunal problemei în cauză intrând în puterea lucrului judecat.

Aşadar, prin sentinţa apelată nu s-au mai analizat susţinerile pârâţilor privind necesitatea de a se solicita şi rezoluţiunea antecontractului, ci doar apărările privind culpa părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor asumate pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult, din perspectiva art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, Înalta Curte reţine, cât priveşte stabilirea cadrului procesual, că, într-adevăr, instanţa de judecată "dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire", conform alin. (4) al articolului menţionat, însă această atribuţie este subordonată poziţiei procesuale a părţilor litigante în măsura în care acestea au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, conform art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (temei de drept în raport de care s-a analizat admisibilitatea în principiu a recursului pe baza raportului întocmit în condiţiile art. 493 C. proc. civ.), astfel că se impune casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ., pentru a se analiza integral motivele de nelegalitate şi de netemeinicie invocate prin cererea de apel, precum şi apărările susţinute de intimaţi, prin întâmpinare, dat fiind că, procedând la recalificarea clauzei din convenţia părţilor în mod greşit, Curtea de Apel Piteşti a omis a le cerceta.

Înalta Curte consideră că nu se justifică trimiterea prezentului dosar în vederea rejudecării apelului unei alte instanţe de acelaşi grad, nefiind făcute dovezi în sensul că interesele bunei administrări a justiţiei impun o astfel de măsură şi ţinând cont şi de poziţia procesuală exprimată de intimaţi.

Întrucât Înalta Curte a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că nu se mai justifică analiza criticilor din recurs din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care vizează, în opinia recurenţilor, pronunţarea unei hotărâri nelegale, care cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

De asemenea, nu va proceda nici la cercetarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., în realitate argumentele recurenţilor fiind axate pe efectele necontestării soluţiei dispuse printr-o încheiere interlocutorie prin prisma art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Cu referire la fundamentarea recursului pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, ceea ce ar impune casarea acesteia, Înalta Curte observă că, nefiind efectuat un control pe fondul cererii de apel, în limitele învestirii instanţei de apel, instanţa de recurs nu poate constata dacă s-au aplicat corect sau nu în cauză dispoziţiile art. 1538 C. civ., privind clauza penală, în raport de care părţile din antecontract au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate la semnarea acestei convenţii, identificând, astfel, partea căreia îi incumbă răspunderea contractuală astfel cum a fost convenită prin suportarea clauzei penale pe care părţile au opus-o una alteia.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 198 din 28 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 198 din 28 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2021.