Defamation via Facebook posts upheld; €1,000 moral damages awarded, injunctive requests rejected.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei de a înceta să mai facă, în spaţiul public, afirmaţii de natură să încalce drepturile reclamantului la onoare, reputaţie, demnitate şi probitate morală şi profesională, de a comunica şi publica astfel de afirmaţii în toate mijloacele media (presa on-line şi scrisă, televiziune, etc.), de a posta pe bloguri şi pe toate reţelele de socializare astfel de afirmaţii (Facebook, Twitter, etc.) şi obligarea pârâtei să şteargă de pe blog-uri şi de pe toate reţelele de socializare orice astfel de postări şi de a-şi cere scuze public, pe toate reţelele de socializare, pentru afirmaţiile făcute la adresa reclamantului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, şi cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză a proprietarului website-ului Facebook şi a proprietarului paginii oficiale Facebook, C.. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1046/14 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentinţa civilă nr. 34/27 ianuarie 2017, Tribunalul Brăila – secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia civilă nr. 443/14 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 13 septembrie 2017, Tribunalul a respins cererile de introducere, în cauză, a lui C. şi proprietarului paginii de Facebook, nefiind îndeplinite cerinţele art. 75 C. proc. civ., şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1998/13 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A..

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 octombrie 2018, prima instanţă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâtă, în ce priveşte obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva hotărârii Tribunalului a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă.

Apelanta pârâtă a formulat apel împotriva încheierii din 10 octombrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 490 A/27 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a dispus obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 1000 euro, în echivalent în RON la data plăţii. A respins cererea de obligare a pârâtei de a mai face, în viitor, afirmaţii în spaţiul public care îl vizează pe reclamant, ca neîntemeiată. A respins cererea de a şterge, de pe reţelele de socializare, postările referitoare la reclamant, ca rămasă fără obiect. A obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.600 RON. A respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 10 octombrie 2018 şi a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 550 RON.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:

În mod greşit a considerat prima instanţă că afirmaţia pârâtei în legătură cu un dosar penal corespunde realităţii şi nu poate, astfel, să fie asimilată unei încălcări a dreptului la imagine al reclamantului.

Tribunalul nu a ţinut seama de faptul că pârâta a creat contextul în care afirmaţia sa despre problemele cu legea penală ale reclamantului să poată constitui o bază factuală, formulând o plângere penală împotriva acestuia, în curs de soluţionare la data la care s-au făcut afirmaţiile (aprilie 2016), soluţionată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti printr-o ordonanţă de clasare, la 04 mai 2016.

Se poate afirma, astfel, că intenţia care a animat-o pe pârâtă a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, şi nu de a informa publicul despre subiecte de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate.

Este evident că nu se pune în discuţie dreptul pârâtei de a face sesizări penale, prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, ci obligaţia acesteia de a se abţine de la afirmarea, în mod public, că o persoană are probleme cu legea, fără să existe o soluţie finală în acest sens, afirmaţie de natură a afecta, in mod negativ, imaginea reclamantului, în special, în calitatea sa de director general al Direcţiei Generale pentru Îndrumarea şi Controlul Instituţiei Prefectului - MAI.

Procedura urmăririi penale are un caracter confidenţial, iar actele dispuse pe parcursul acestei proceduri (începerea urmăririi penale, probele administrate, soluţiile dispuse de organele judiciare etc.) pot fi aduse la cunoştinţa publicului cu anumite limitări, tocmai pentru a nu prejudicia viaţa privată a persoanelor faţă de care se derulează aceste proceduri. Cu atât mai mult, în condiţiile în care pârâta este autoarea plângerii penale, iar ancheta era în derulare, se impunea o conduită neutră, de abţinere în a utiliza reţeaua de socializare pentru a susţine ca dovedit un fapt asupra căruia plana incertitudinea. De altfel, dacă intenţia pârâtei era de doar de informare a primului-ministru cu privire la existenţa plângerii penale împotriva reclamantului, avea la îndemână mijloace prin care să-şi atingă obiectivul, fără a face publică informaţia. Platforma de socializare Facebook constituie spaţiu public, întrucât structura acesteia permite libera interacţiune şi libera răspândire de informaţii, accesul realizându-se în mod facil şi, prin procesul de distribuire (share-uire) a informaţiilor, orice lucru poate fi adus la cunoştinţa publicului larg.

Pe de altă parte, modul de exprimare din cele două articole reflectă mai mult decât dorinţa de informare a primului-ministru cu privire la existenţa plângerii penale, pârâta utilizând termeni prin care îl caracterizează, indirect, pe reclamant ca "dinozaur", "sifonar", "pata neagră pentru administraţia publică", intenţia de denigrare fiind, astfel, dovedită.

Nu pot fi valorificate apărările pârâtei în sensul că nu este autoarea postărilor de pe Facebook, apărări lipsite de credibilitate, în condiţiile în care această susţinere se face, pentru prima oară, în cadrul acţiunii de faţă, deşi, între părţi, s-a desfăşurat procedura ordonanţei preşedinţiale, având, ca obiect, ştergerea de pe pagina de Facebook a postărilor, în cadrul căreia pârâta nu a invocat lipsa calităţii sale de autor al postărilor. Este neverosimil ca pârâta să nu fi realizat, până la momentul introducerii acţiunii în pretenţii, că un terţ a utilizat fraudulos contul său de Facebook; pe de altă parte, afirmaţia în acest sens nu a fost dovedită, revenindu-i pârâtei sarcina de a demonstra că o persoană a creat o pagină de Facebook folosindu-se de identitatea sa.

Consacrarea legislativă naţională a dreptului la demnitate al persoanei se regăseşte în art. 72 C. civ., care stabileşte, în primul său alineat, că "orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale".

Dreptul la protejarea reputaţiei este prevăzut şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind un element care ţine de viaţa privată. Noţiunea de "viaţă privată" este o noţiune largă, care înglobează multiple aspecte ale identităţii unui individ, precum elemente legate de dreptul la imagine.

De cealaltă parte, libertatea de exprimare, protejată de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 din Convenţie, constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenţie, aceasta este permisă nu numai în ceea ce priveşte "informaţiile" sau "ideile" acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o "societate democratică". Aşadar, astfel cum este consacrată de art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Curtea a apreciat că, deşi cele două drepturi puse în balanţă se bucură, a priori, de un interes egal, faţă de limbajul folosit şi scopul articolului, pârâta a depăşit limita rezonabilă a expunerii unor elemente ce ţin de viaţa publică (profesională) a reclamantului, chiar în mod exagerat sau satiric, şi a lezat, în mod nejustificat, reputaţia acestuia, ca element al vieţii private.

Reclamantul deţinea o funcţie publică la data publicării articolelor, iar activitatea sa profesională şi probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăţi de valoare cu o bază factuală suficientă.

Fapta indicată de pârâtă - existenţa unui dosar penal - poate fi calificată ca fiind incompletă din moment ce nu se precizează că autoarea plângerii penale este chiar aceasta şi că vizează un pretins abuz împotriva ei, prin omisiunea reclamantului de a-i aduce la cunoştinţă raportul de evaluare a performanţelor profesionale aferent perioadei noiembrie - decembrie 2014. Prezentarea, în întregime, a contextului factual ar fi schimbat, radical, modul de percepere a mesajului transmis prin intermediul Facebook, deoarece ar fi oferit celor care l-au citit imaginea corectă a unui conflict în cadrul relaţiilor de muncă. În lipsa detaliilor, mesajul transmis s-a concentrat pe ideea de activitate infracţională a reclamantului, distorsionare vădit intenţionată.

Chiar dacă, ulterior, plângerea penală a fost soluţionată prin clasare pentru inexistenţa faptei de abuz în serviciu, afirmaţiile pârâtei sunt cele care au rămas în memoria publicului, conturând imaginea reclamantului de persoană care încalcă legea.

Reputaţia este o dimensiune a demnităţii umane, care impune fiecărui membru al societăţii un comportament de respect şi protecţie a celorlalţi indivizi şi interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. Altfel spus, fiecare individ este ţinut să recunoască şi să respecte, în oricare altă fiinţă umană, atributele şi valorile care îl caracterizează ca om.

Prejudiciul înregistrat de reclamant este cert şi constă în resimţirea de către acesta a impactului produs de conduita pârâtei, şi anume în lezarea reputaţiei profesionale, faptele imputate fiind, prin ele însele, de natură să creeze un impact puternic asupra competenţei si probităţii profesionale ale reclamantului.

Legătura de cauzalitate între acţiunea ilicită şi prejudiciu rezultă ex re, din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele legale, referitoare la dreptul la imagine, atribut fundamental, inerent oricărei persoane fizice.

Atunci când suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie, sunt prezente două elemente ale vinovăţiei: unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei obligaţii juridice, şi unul subiectiv, numit imputabilitate sau culpabilitate, acesta reprezentând atitudinea autorului de a înţelege şi de a-şi asuma consecinţele faptelor ce au fost săvârşite; ambele sunt întrunite în cauză.

Curtea a constatat că sunt îndeplinite cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, reglementate de art. 1.357 C. civ., motiv pentru care se impune obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat reclamantului.

Prejudiciul moral a fost definit ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, reţinându-se că reclamantului i-au fost provocate suferinţe morale (psihice), precum ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea, alte emoţii negative, dar şi deteriorarea stării de sănătate. Instanţa nu a reţinut, ca dovedită, legătura dintre fapta pârâtei şi decizia reclamantului de a se pensiona.

Cu privire la evaluarea prejudiciului, echitatea este un criteriu fundamental, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral. Fără îndoială că stabilirea unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Faţă de reperele conturate în jurisprudenţa naţională şi C.E.D.O., s-a apreciat că suma de 1.000 de euro reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă, fiind de natură a compensa prejudiciul produs reclamantului, aducându-i acea satisfacţie de ordin moral odată cu recunoaşterea, prin hotărâre, a încălcării dreptului la viaţă privată.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei de a mai face, în viitor, afirmaţii în spaţiul public care să îl vizeze pe reclamant, ca neîntemeiată, faţă de caracterul ipotetic al unei asemenea situaţii, posibil a se întâmpla în viitor sau nu.

Cererea de a şterge de pe reţelele de socializare postările referitoare la reclamant a fost respinsă ca rămasă fără obiect, obligaţia fiind executată ca urmare a pronunţării deciziei nr. 143 A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, nedovedindu-se că, în prezent, aceste postări au fost reluate pe contul Facebook al pârâtei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru următoarele motive:

1. Motivarea hotărârii apelate nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa luând în considerare, exclusiv, punctul de vedere al reclamantului.

Astfel, însuşindu-şi criticile părţii adverse, Curtea a reţinut că pârâta este autoarea postărilor de pe Facebook, că a creat contextul în care să existe o bază factuală pentru susţinerile din cuprinsul postărilor, că intenţia ce a animat-o a fost aceea de a afecta imaginea reclamantului, dar şi că modul de exprimare din cele două articole reflectă mai mult decât dorinţa de informare a primului- ministru cu privire la existenţa plângerii penale, făcându-se menţiunea că ar fi utilizat termeni prin care l-ar fi caracterizat, indirect, pe reclamant ca "dinozaur", "sifonar" etc., intenţia de denigrare fiind, astfel, dovedită.

În cuprinsul cererii de apel, intimatul A. a reiterat susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, menţionând că pârâta a făcut mai multe comentarii şi afirmaţii neadevărate şi răuvoitoare la adresa sa, pe reţeaua de socializare Facebook, toate acestea fiind de natură a-i aduce atingeri grave onoarei, demnităţii, reputaţiei şi imaginii publice, că a avut o activitate destul de intensă de "demolare" a imaginii şi prestigiului său.

Deci, în mod greşit şi în detrimentul pârâtei, instanţa de apel a preluat aceste susţineri şi a reţinut că intimata este autoarea postărilor pe care le-a efectuat, animată de dorinţa de a afecta imaginea reclamantului.

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, în condiţiile în care instanţa de judecată a reţinut, în mod greşit şi fără suport probatoriu, că pârâta este autoarea postărilor la care face referire reclamantul, că a urmărit să afecteze imaginea acestuia, precum şi că, prin limbajul folosit şi scopul articolului, a depăşit limita rezonabilă a expunerii unor elemente ce ţin de viaţa publică (profesională) a reclamantului, chiar în mod exagerat şi satiric, şi a lezat, în mod nejustificat, reputaţia părţii adverse, ca element al vieţii private.

La dosarul cauzei nu există probe care să susţină că pârâta este autoarea acestor postări de natură a afecta imaginea şi a crea un prejudiciu reclamantului, fiind nesocotite şi dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., în contextul în care, procesul fiind pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată, acesta are primul obligaţia să-şi dovedească pretenţiile (decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă).

A considerat Curtea că afirmaţia pârâtei în sensul că nu este autoarea postărilor nu a fost dovedită, revenindu-i sarcina de a demonstra că o persoană a creat o pagina de Facebook, folosindu-se de identitatea sa.

În mod părtinitor şi subiectiv, instanţa de judecată a reţinut doar în sarcina sa obligaţia de a demonstra susţinerile, fără a reţine, în acelaşi sens, obligaţia reclamantului de a-şi demonstra susţinerile din cadrul cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel.

Este notoriu faptul că sunt create numeroase pagini sau profiluri Facebook fără acordul persoanelor ce par a fi titularii conturilor Facebook respective. De asemenea, la fel de cunoscut este şi faptul că identificarea persoanelor ce au acţionat în sensul creării unor pagini, conturi, profiluri Facebook este extrem de dificilă, ba chiar imposibilă, chiar şi pentru organele abilitate şi în măsură a face acest lucru (a se vedea situaţia identică a lui D., care a reclamat, în anul 2014, că există mai multe conturi de Facebook false, cu numele său.

Apelantul reclamant nu a făcut dovada existenţei faptei ilicite.

Din probatoriul administrat atât la fondul cauzei, cât şi în apel, nu rezultă că recurenta ar fi săvârşit fapta sau faptele la care se face referire.

Or, s-a făcut dovada că există mai multe profiluri false pe reţeaua de socializare Facebook, profiluri ce nu îi aparţin.

Este ilogic ca, în măsura în care, prin absurd, ar fi intenţionat să îl denigreze pe reclamant sau să îi afecteze imaginea, să creeze un profil sau mai multe profiluri Facebook pe care să posteze comentarii la adresa acestuia. Dacă pârâta ar fi autoarea postărilor la care reclamantul face referire ar fi fost mai logic să posteze de pe profiluri, pagini Facebook cu care să nu poată fi asociată.

Instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357-1359 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală şi condiţiile atragerii acestei răspunderi.

Preluând susţinerile reclamantului din cererea de apel, Curtea reţine, în mod greşit, că "nu pot fi valorificate apărările pârâtei în sensul că nu este autoarea postărilor de pe Facebook, apărări lipsite de credibilitate, în condiţiile în care această susţinere se face pentru prima dată în cadrul acţiunii de faţă, deşi între părţi s-a desfăşurat procedura ordonanţei preşedinţiale având ca obiect ştergerea de pe pagina de Facebook a postărilor, în cadrul căreia pârâta nu a invocat lipsa calităţii sale de autor ai postărilor".

Contrar celor reţinute de instanţă, în dosarul nr. x/2016, în care s-a pronunţat sentinţa civila nr. 887/12 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, recurenta a arătat că delictul civil pretins de reclamant nu s-a produs, "dacă comentariul presupus al pârâtei ar fi fost postat pe pagina lui personală (...)", deci, a contestat calitatea de autoare a postărilor.

Reclamantul a susţinut şi susţine faptul că nu a existat nicio plângere penală formulată împotriva sa, iar instanţa de judecată ar fi putut observa acest aspect, "dacă ar fi analizat susţinerile reclamantului şi probele de la dosar".

Or, prima instanţă, prin raportare la înseşi probele existente la dosar, a constatat faptul că a existat o plângere penală formulată împotriva apelantului reclamant, iar, prin ordonanţa din 4 mai 2016, s-a dispus clasarea cauzei, reţinând că "afirmaţia pârâtei în legătura cu existenţa unui dosar de urmărire penală este corectă şi nu poate fi asimilată unei încălcări a dreptului la imagine al reclamantului".

Curtea de Apel, fără a-şi argumenta soluţia prin trimitere la probele pe care se întemeiază, reţine, în mod greşit, că este autoarea postărilor şi că ar fi avut un plan de a natură a conduce la afectarea imaginii reclamantului.

Mai mult, face referire şi la faptul că pârâta, în calitate de autoare a plângerii penale, trebuia să aibă o conduită neutră, prin raportare la faptul că ancheta era în derulare, iar procedura urmăririi penale are un caracter confidenţial.

Şi dacă ar fi luat în considerare că este autoarea postărilor, din cuprinsul acestora nu rezultă că s-au dezvăluit informaţii de natură a periclita soluţionarea plângerii penale, bunul mers al anchetei penale.

Plângerea penală există şi formează obiectului dosarului de urmărire penală.

Instanţa de judecată menţionează că actele dispuse pe parcursul procedurii urmăririi penale pot fi aduse la cunoştinţa publicului cu anumite limitări, fără a indica aceste limitări şi fără a preciza care sunt limitările încălcate prin menţionarea existenţei plângerii penale.

Tribunalul Bucureşti a dispus o hotărâre temeinică şi legală, reţinând şi faptul că nu s-a făcut dovada prejudiciului invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar afirmaţiile apelantului reclamant din cuprinsul cererilor sale nu sunt susţinute de niciuna dintre probele aflate la dosar.

Pentru ca atingerea adusă imaginii, respectiv reputaţiei personale, să producă un prejudiciu moral, aceasta trebuie să fie la un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizată într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private (cauza A. c. Norvegiei nr. 28070/06 - 09 aprilie 2009).

Reclamantul nu a făcut nici dovada preluării de către alte persoane a comentariului la care face referire, deci nu a dovedit producerea prejudiciului moral.

Acesta menţionează că pârâta ar fi făcut, în repetate rânduri, afirmaţii ce i-au afectat onoarea, reputaţia, demnitatea şi probitatea morală şi profesională, ceea ce nu este real, în contextul în care recurenta a făcut dovada faptului că există mai multe profiluri false create pe reţeaua de socializare Facebook, ce nu îi aparţin, în care apar nume şi fotografii ale sale.

Reclamantul nu a probat întrunirea cumulativă, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta pârâtei - indicată ca fiind autoarea, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu, eventualele circumstanţe de loc şi de timp.

Din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi fost supus unor cercetări, că a fost sancţionat ori că imaginea şi consideraţia de care se bucură la locul de muncă şi în societate au fost, în mod evident, afectate şi nici nu a dovedit în ce măsura i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, nedovedind existenţa caracterului ilicit al faptei săvârşite, a faptului că pretinsul prejudiciu este rezultatul săvârşirii faptei ilicite şi că este determinat de culpa recurentei.

Admiterea, chiar şi în parte, a cererii şi de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 euro este disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi nu poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.

În practica sa, Curtea Europeană face distincţia între fapte şi judecaţi de valoare şi statuează că primele se pot dovedi, însă următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea.

Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenţie.

Curtea Europeană a statuat că efectuarea unor afirmaţii implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o baza reală (cauza C. şi M. împotriva României - hotărârea din 17 decembrie 2004).

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 5 noiembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. şi a fixat termen de judecată la 11 februarie 2021, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Susţinerile referitoare la carenţele de motivare ale deciziei recurate, determinate de tratarea incompletă a cauzei deduse judecăţii, prin analizarea de către instanţa de apel, exclusiv, a criticilor apelantului reclamant, sunt neîntemeiate.

În limitele impuse de motivele formulate de reclamant în calea de atac şi în acord cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ., Curtea avea competenţa, dar şi obligaţia examinării apelului din perspectiva susţinerilor prezentate de apelant în cerere, ca expresie a respectării principiului disponibilităţii părţilor, ce guvernează procesul civil, astfel cum este consacrat în art. 9 alin. (2) din acelaşi cod, precum şi a principiului aflării adevărului, în condiţiile art. 22 alin. (6) din Cod, sens în care a şi procedat. În esenţă, instanţa de apel avea a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, pretinsă de reclamant în calea de atac faţă de soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată în primă instanţă, raţionamentul Curţii expus în decizia atacată reflectând tocmai analiza acestor elemente.

Totodată, instanţa s-a preocupat şi de cenzurarea apărărilor pârâtei, vizând împrejurarea că nu aceasta ar fi autoarea postărilor de pe Facebook relativ la reclamant, menţionând argumentele pentru care le-a înlăturat, determinat de poziţia procesuală a părţii în dosarul pornit pe cale de ordonanţă preşedinţială şi de prezumţia pe care instanţa a aplicat-o în legătură cu posibilitatea cunoaşterii de către pârâtă, până la data introducerii acţiunii în pretenţii, a utilizării contului său de Facebook, în mod fraudulos, de către alte persoane.

Ca atare, instanţa de apel a respectat, pe deplin, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun examinarea cauzei atât din perspectiva susţinerilor apelantului reclamant, cât şi din cea a apărărilor părţii adverse, neputându-se considera că raţionamentul Curţii reprezintă o abordare unilaterală şi subiectivă, doar în favoarea apelantului, a litigiului dedus judecăţii. De asemenea, nu se poate reţine că instanţa de prim control judiciar nu ar fi expus situaţia de fapt prin raportare la probele administrate, Curtea verificând toate elementele răspunderii civile delictuale tocmai prin raportare la cele stabilite în fapt, astfel cum au fost prezentate în decizia atacată.

În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Cât priveşte concluziile la care a ajuns Curtea de Apel în evaluarea situaţiei de fapt, contestate pe parcursul motivării recursului, acestea nu pot forma obiect de verificare de către Înalta Curte, faţă de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanţă, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu şi a celor de netemeinicie.

2. Susţinerile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., vizând sarcina probei în procesul civil, vor fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, întrucât supun dezbaterii pretinse încălcări ale regulilor procedurale, iar nu ale normelor de drept substanţial (art. 488 alin. (1) pct. 8 fiind temeiul de drept evocat de recurentă pentru aceste critici).

Alegaţiile pârâtei nu pot fi primite.

Câtă vreme instanţa de apel a considerat că recurenta este autoarea postărilor incriminate, aplicând prezumţiile judiciare, probă permisă de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ., raportat la împrejurarea că aceasta este titulara paginii de Facebook pe care se află postările, la apărările formulate, pe care le-a înlăturat determinat de atitudinea procesuală a părţii în dosarul de ordonanţă preşedinţială, care nu a contestat că este autoarea postărilor, şi la faptul că este improbabil să nu fi realizat, până la data prezentei acţiuni, că o altă persoană ar fi utilizat, în mod fraudulos, contul său, sarcina probei era inversată, în sensul că pârâta trebuia să dovedească faptul pretins, si anume că un terţ ar fi operat postările în discuţie, folosindu-se de pagina sa de pe reţeaua de socializare.

În ce priveşte concluzia instanţei de prim control judiciar vizând dovedirea de către reclamant, raportat la probele administrate în cauză, a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, Înalta Curte reaminteşte că nu poate reevalua, în recurs, aspectele de fapt care au determinat soluţia deciziei atacate. Prin urmare, nu poate cenzura chestiunile pretinse de recurentă, referitoare la împrejurarea că nu aceasta este autoarea postărilor, raportat la notorietatea creării unor profiluri false şi la dovedirea unor asemenea pagini create în numele pârâtei, precum şi la faptul că, dacă ar fi intenţionat denigrarea reclamantului, ar fi fost logic să folosească pagini Facebook cu care să nu poată fi asociată.

De asemenea, astfel cum s-a arătat şi în cadrul examinării primului motiv de recurs, prezenta instanţă nu poate verifica raţionamentul instanţei anterioare prin care s-au înlăturat apărările pârâtei determinat de poziţia sa procesuală în dosarul de ordonanţă preşedinţială, întrucât supune dezbaterii tot un aspect de fapt, în care hotărârea judecătorească pronunţată în acel dosar a servit drept mijloc de probă pentru Curtea de Apel, în litigiul de faţă.

Referitor la fapta ilicită şi la intenţia recurentei de a afecta dreptul la imagine al intimatului, ca formă a vinovăţiei cu care aceasta a acţionat în sensul amintit, judecata instanţei de apel trebuie privită în ansamblu şi este corectă raportat la circumstanţele speţei şi la limbajul neadecvat folosit de aceasta în postările respective.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au avut a stabili dacă fapta unei persoane de a publica o serie de postări pe pagina sa Facebook despre o persoană care deţinea, la data respectivă, o funcţie publică, cea de director general al Direcţiei Generale pentru Relaţiile cu Instituţiile Prefectului, în sensul că are deschis dosar penal, fără să prezinte însă în mod complet şi onest circumstanţele constituirii dosarului, precum şi proferarea unor expresii de tipul "dinozaur", "sifonar", "pată neagră pentru administraţia publică" reprezintă sau nu o faptă ilicită, care poate antrena răspunderea civilă delictuală pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine ale reclamantului.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situaţia de fapt stabilită şi care nu poate fi contestată în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispoziţiile art. 1349 C. civ. statuează că: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…)".

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.".

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.".

Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.".

În analiza modului în care aceste dispoziţii legale au fost interpretate şi aplicate în cauza dedusă judecăţii şi prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanţa de recurs reţine următoarele:

Din perspectiva criticilor formulate de recurenta pârâtă privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum şi a soluţiilor diferite adoptate în prezentul litigiu, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, a constatat instanţa de apel, consecutiv stabilirii existenţei caracterului ilicit al faptelor săvârşite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului şi că sunt îndeplinite aceste cerinţe cumulative.

Astfel, imputarea existenţei unui dosar penal deschis unei persoane pentru infracţiunea de abuz în serviciu, fără să se prezinte toate circumstanţele constituirii sale, şi anume la iniţiativa recurentei, precum şi limbajul ofensator al afirmaţiilor ce au format substanţa postărilor pe pagina Facebook a acesteia, care depăşesc ipoteza unor judecăţi de valoare, reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viaţa privată şi a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa generată în aplicarea documentului european.

Alegaţiile privind existenţa dosarului penal deschis reclamantului pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) şi (2) C. pen. vizează o faptă determinată imputată acestuia, şi au, în sine, o bază factuală, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Ceea ce instanţa de apel reproşează însă pârâtei este caracterul incomplet al informaţiei şi intenţia de denigrare a reputaţiei profesionale a reclamantului în contextul în care aceasta nu a arătat că plângerea penală a fost formulată de ea, în legătură cu desfăşurarea relaţiilor de muncă, caz în care ar fi trebuit să adopte o atitudine neutră şi să nu se refere la problemele de ordin penal ale părţii adverse până la finalizarea soluţionării dosarului respectiv.

Raţionamentul Curţii este corect în condiţiile în care imputarea în sarcina unei persoane a unei fapte neadevărate (ordonanţa din 04 mai 2016 de clasare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu a fost dispusă pentru inexistenţa faptelor), dar care, dacă ar fi fost adevărată, ar fi supus respectiva persoană oprobiului, dispreţului public, este de natură a crea un prejudiciu de imagine reclamantului, privind competenţele şi activitatea sa profesională. În acelaşi sens, omisiunea de a prezenta toate circumstanţele constituirii dosarului penal, precum şi termenii folosiţi, care, în niciun caz, nu se pot încadra, în mod rezonabil, în noţiunea de "judecăţi de valoare", relevă, fără dubiu, intenţia recurentei de a afecta onoarea şi reputaţia părţii adverse.

Or, cum s-a arătat deja, autorul prejudiciului răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă (art. 1357 alin. (2) C. civ.), iar exercitarea dreptului la liberă exprimare, invocat de pârâtă, trebuie privit şi prin prisma bunei-credinţe (art. 75 alin. (2) din acelaşi cod). Prin urmare, nu prezintă relevanţă că, prin informaţiile furnizate de pârâtă s-ar fi adus sau nu atingere bunei desfăşurări a activităţii penale şi nici că, în final, reclamantul nu a suportat niciun fel de repercusiuni de natură penală, nu acestea fiind argumentele instanţei civile în reţinerea condiţiilor răspunderii delictuale în persoana pârâtei.

Considerentele determinante ale Curţii se fundamentează pe examinarea întrunirii acestor condiţii, iar referirile la caracterul confidenţial al urmăririi penale şi la limitele care guvernează transmiterea unor informaţii dintr-un dosar penal reprezintă contextul general în care se plasează faptele pârâtei, prezentate de instanţa de apel, iar nu argumentele fundamentale care au generat pronunţarea soluţiei.

În ce priveşte existenţa şi dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul dezbaterii morale, paguba pe care o suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, ar supune-o oprobiului public, precum şi limbajul ofensator al afirmaţiilor din postările pârâtei la adresa reclamantului este una inerentă şi nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepţia persoanelor care ar putea accesa pagina Facebook respectivă, nefiind nici măcar condiţionată de preluarea unor astfel de informaţii de către terţi. În alţi termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel şi afectarea acestei demnităţi este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili.

De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.

În consecinţă, prezumţia legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurenta pârâtă nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia şi principiul reparării prejudiciului moral.

Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanţa de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurenta nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanţa de apel şi pe care a fost obligată să le plătească, ci este nemulţumită de cuantumul disproporţionat al acestora, care însă intră în puterea de apreciere a instanţei de prim control judiciar.

Cât priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în mod corect, instanţa de apel a considerat că, faţă de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârşite de pârâtă.

Pe planul interpretării şi aplicării dispoziţiilor convenţionale, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prioritar, se poate observa că recurenta pârâtă, după ce face o expunere sumară a unor decizii decurgând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la viaţă privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudenţe de către instanţa de apel, ci reia argumentaţia privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerinţelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurenta pârâtă s-a plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, instanţa de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecăţii, pentru considerentele ce vor succede.

Plecând de la premisa că noţiunea de viaţă privată este o noţiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conţinut care variază, în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăieşte şi chiar de apartenenţa acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispoziţiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudenţa sa, că viaţa privată are două componente structurale – viaţă privată intimă, raportată la sfera intimă a individului şi viaţă privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi.

Aşa fiind, nu există nicio raţiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităţii profesionale din noţiunea de viaţă privată, în sensul art. 8 al Convenţiei, pentru că, în ultimă instanţă, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53).

Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacţiune între individ şi terţi, zonă care, fie şi într-un context public, poate ţine de viaţa privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50).

În ceea ce priveşte dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane.

Instanţa europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricţiile libertăţii de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 par. 2 al Convenţiei decât dacă sunt respectate cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2, respectiv:

- să fie prevăzute de lege (noţiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calităţi, respectiv să fie accesibilă şi previzibilă;

- să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenţiei;

- să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiţii, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, văzută ca balans între măsura dispusă de stat şi scopul legitim invocat.

Testul de necesitate şi proporţionalitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat, prin autorităţile sale, sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecăţii, ingerinţa statului în libertatea de exprimare a pârâtei a constat în admiterea acţiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant şi obligarea acesteia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 1.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii.

Această ingerinţă a fost prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă – dispoziţiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală –; a urmărit un scop legitim – protecţia drepturilor invocate de reclamant, şi a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerinţe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecţia drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerinţa este una proporţională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 1.000 de euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârşite şi prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Astfel, recurentei pârâte nu i se "cenzurează" dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept şi maniera în care a ales să "deturneze" această libertate de la scopul ei firesc.

Pentru argumentele expuse, instanţa de recurs apreciază că dispoziţiile procedurale au fost respectate de instanţa de apel, care a expus un raţionament complet şi motivat al soluţiei pronunţate, cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor interne şi a celor convenţionale, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Soluţia de respingere vizează şi cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurentă, care, fiind parte căzută în pretenţii, nu poate obţine sumele de bani avansate cu acest titlu, faţă de dispoziţiile art. 494 cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 490 A din 27 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2021.