Illegality of forced execution on promissory notes and moral damages for legal entities

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă,constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 08 august 2016 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi B., obligarea acestora la plata sumei de 300.000 euro daune morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a demarării ilegale a executării silite a 52 de bilete la ordin.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 172/9.05.2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a declinat competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa nr. 715/2.11.2017, Tribunalul Specializat Argeş a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 24/F- C. civ./8.02.2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 427/27.11.2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâte să plătească reclamantei suma de 150.000 euro, prin echivalent în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 16.976,60 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1689/14.07.2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile menţionate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Referitor la dubla excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei – pârâte, raportat la faptul că între bancă şi reclamantă nu au existat relaţii contractuale:

- Instanţa de apel a considerat în mod greşit că sunt incidente dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Sucursalei Piteşti a B. S.A..

Sucursala Piteşti a băncii nu are o existenţă de sine stătătoare, faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, ale Regulamentului de Organizare şi Administrare al B., ale art. 43 din Legea nr. 31/1990, precum şi ale altor dispoziţii care au relevanţă pentru raporturile firma-mamă/sucursală: art. 227 C. civ. art. 97 C. civ. art. 109 C. proc. civ. art. 151 din O.U.G. nr. 99/2006.

În raport de specificul raportului litigios dedus judecăţii - răspundere civila delictuală -, sucursala unei persoane juridice nu poate fi autor al unei fapte ilicite, cu o răspundere proprie, în condiţiile în care o atragere a acestei răspunderi ar implica, în mod inevitabil, angajarea patrimonială a înseşi persoanei juridice, ca autor al faptului ilicit, fără, însă, ca aceasta să fie parte în proces, prin organele sale de conducere.

- Instanţa de apel a greşit în ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ambelor pârâte, raportat la faptul că între bancă şi reclamantă nu au existat relaţii contractuale, acestea derulând-se doar între reclamantă şi C. S.R.L..

În primul rând, cu toate că a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la această excepţie invocată în ceea ce priveşte ambele pârâte, instanţa de apel a ignorat criticile pârâtelor şi a suplimentat argumentaţia instanţei de fond.

Or, nu se poate suplimenta o argumentaţie privitoare la o soluţie inexistentă, "acoperirea" omisiunii de judecată a primei instanţe neavând temei legal şi conducând la posibilitatea triplei jurisdicţii cu privire la un element-cheie al apărării părţilor.

În al doilea rând, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în raport de obiectul cauzei, nu are relevanţă existenţa relaţiilor contractuale între părţi.

Dimpotrivă, existenţa unor raporturi între părţi, felul lor şi temeiurile legale aflate la baza acestei situaţii sunt esenţiale pentru corecta înţelegere şi dezlegare a speţei.

Astfel, instanţa trebuia să stabilească dacă, prin exercitarea dreptului legal de a o executa silit pe reclamantă în baza biletelor la ordin, pârâtele au săvârşit sau nu vreun delict care să angajeze răspunderea civilă delictuală şi, totodată, în ce măsură contextul constatării inexistenţei datoriei ce constituia baza emiterii acestor titluri de valoare, care priveşte strict raporturile dintre C. S.R.L. şi A. S.R.L., implica sau nu pe vreuna dintre pârâte, strict prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 58/1934 şi ale Normelor-cadru nr. 6/1994 emise de Banca Naţională cu privire la comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin.

Recurentele au făcut referire şi la decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 21 ianuarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) şi ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, relevante fiind punctele 25 şi 26.

2. Referitor la considerentele deciziei recurate asupra motivelor substanţiale de apel:

În primul rând, din motivarea instanţei de apel rezultă că eroarea săvârşită de prima instanţă privitor la modul de transmitere a titlurilor către pârâtă – constatată ca atare - nu ar avea relevanţă în dezlegarea cauzei, pentru ca au fost analizate în esenţă condiţiile răspunderii civile delictuale, nu faţă de operaţiunea de aval, ci prin raportare la faptul că după operaţiunea de transmitere, B., deşi notificată, a pus în executare silită biletele la ordin, fără respectarea obligaţiei prevăzute de art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994.

Or, deşi diferenţa intre aval şi gir este foarte importantă, întrucât cele două operaţiuni produc efecte diferite, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, ci s-a mărginit la o analiză prin prisma răspunderii civile delictuale, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., invocate de instanţa de apel, trebuiau a fi analizate prin prisma efectelor produse faţă de bancă, ce nu a fost parte în litigiu.

Totodată, instanţa de apel se raportează eronat la neregularităţile referitoare la biletele la ordin, prin prisma obligaţiei prevăzute de art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, în condiţiile în care, în materia biletelor la ordin, neregularităţile (respectiv menţiunile obligatorii, neregăsite în cuprinsul titlului) sunt reglementate de dispoziţiile art. 104 -105 din Legea nr. 58/1934, în timp ce dispoziţiile pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 reglementează un alt aspect.

Recurentele au subliniat faptul că nu se poate admite că banca ar fi săvârşit o faptă delictuală (aşa-numita executare silită ilegală în anul 2013) prin raportare la o hotărâre care nu îi era opozabilă şi care s-a definitivat la mai mult de doi ani după momentele naşterii raportului obligaţional generat de scontare şi de gir şi a raportului litigios generat de debutul executării silite a instrumentelor cambiale girate.

3. Instanţa de apel a menţinut în mod greşit hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin introducerea la plată şi declanşarea unei executări silite, în derulare, încă, faţă de parte, respectiv nerespectarea pct. 76 din Norma nr. 6/1994.

Doar în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin se putea stabili dacă banca execută legal sau nelegal reclamanta în baza biletelor la ordin şi/sau daca biletele la ordin sunt în regulă sau în neregulă.

Or, odată demarată procedura de executare silita a băncii împotriva sa, reclamanta a avut deschisă calea unei acţiuni, pe care a iniţiat-o sub forma contestaţiei la executare şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Sector 4 Bucureşti şi în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 7004/27.05.2015 prin care s-a constatat perimarea judecăţii.

Chiar dacă s-ar accepta că prima instanţă nu s-a substituit instanţei învestite cu judecata contestaţiei la executare, ci doar a analizat prin prisma art. 76 din Norma BNR nr. 6/1994, tot greşit ar fi, pentru că s-a referit la nişte bilete cu neregularităţi, în lipsa unei hotărâri care să constatate neregularitatea atât a biletelor la ordin, cât şi pe cea a executării pornite în temeiul lor. Doar în cazul în care emitenta instrumentelor cambiale ar fi obţinut o hotărâre favorabilă şi pe care pârâta să nu o respecte, s-ar fi putut discuta despre o eventuala vinovăţie a băncii pentru executarea nelegală a reclamantei, în baza biletelor la ordin.

În acest moment, banca are în posesie bilete la ordin valabile, care nu au fost anulate; executarea silită nu a fost anulată, nu s-au anulat nici actele de executare, poprirea înfiinţată este legala si, prin urmare, în mod nelegal banca a fost considerată vinovată.

În ceea ce priveşte adresa nr. x/28.08.2013, despre care reclamanta a susţinut că ar avea caracterul unei notificări cu efecte exoneratorii de obligaţie, pe care banca ar fi ignorat-o cu rea-credinţă, recurentele au arătat că banca nu era obligata sa dea curs notificării.

Pe de o parte, susţinerile reclamantei întemeiate pe relaţiile contractuale dintre emitentul biletelor la ordin şi C. S.R.L., în favoarea căreia a emis instrumentele de plată şi pentru care a girat B. sunt în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 58/1934, care stabileşte drepturi şi obligaţii independente, născute în raporturile cambiale, urmare a unei cereri şi punerii în circulaţie a efectelor de comerţ, după cum rezultă din pct. 512 din Norma BNR nr. 6/1994.

Din moment ce biletul la ordin este un titlu de credit formal, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă, iar cauza obligaţiei este un element extern, care nu are nici o influenţă asupra titlului comercial, nu are relevanţă stingerea obligaţiilor între părţi sau neexecutarea acestora (intimata-reclamantă şi terţul debitor cedat C. SRL). Raportul fundamental care a stat la baza emiterii biletului la ordin subzistă şi după emiterea lui şi îndreptăţeşte părţile la exercitarea unor acţiuni de drept comun în ce priveşte executarea obligaţiilor, dar el este indiferent şi nu poate fi opus terţului posesor legitim al titlului - B., care rămâne beneficiarul obligaţiei necondiţionate de plată pentru suma înscrisă în titlu.

În beneficiul securităţii raporturilor comerciale, legiuitorul a înţeles ca în această materie să acorde prioritate aparenţei, asigurând posesorului legitim al titlului (banca) o protecţie deplină, respectiv dreptul de a primi suma de bani menţionată în titlu, indiferent de raporturile juridice din contractul care preexistă biletului la ordin (inclusiv dacă în fapt datoria nu există).

Jurisprudenţa şi doctrina au statuat că în raportul cambial, prin gir, giratarul - banca - dobândeşte un drept propriu şi autonom, astfel că giratarului nu i se pot opune excepţiile ce puteau fi opuse girantului (C. SRL); în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un drept derivat din cel al transmutatorului. Ca urmare, dobânditorul are un drept autonom, adică un drept care este independent faţă de dreptul transmiţătorului. Ca o consecinţă a acestui fapt, dobânditorului titlului nu i se pot opune excepţiile care puteau fi opuse transmiţătorului.

Pe de altă parte, pretinsa notificare pe care şi-a întemeiat reclamanta pretenţia de exonerare de la plata obligaţiei a avut caracterul unei simple adrese, prin care s-a solicitat conformarea la cele enunţate în cuprinsul său şi nici nu a fost adresată uneia dintre pârâtele chemate în judecată. De asemenea, anunţa efectuarea unor demersuri prin care se tindea la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie susţinută rezoluţia unilaterală de refuz la plată al instrumentelor girate.

În realitate, reclamanta nu a făcut niciun demers în acest sens, astfel încât, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut contrariul, referindu-se la un litigiu - dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Argeş - care nu s-a purtat cu privire la biletele la ordin emise de reclamantă în favoarea C. S.R.L. şi girate de aceasta din urmă B. S.A. - Sucursala Piteşti şi în care au fost părţi A. S.R.L. şi C. S.R.L., în legătură cu relaţia contractuală a acestora.

Mai mult decât atât, scontarea şi girarea acestor 52 de bilete la ordin de către C. S.R.L. la B. s-a făcut între 03.06.2013 şi 28.08.2013, banca fiind proprietara dreptului decurgând din bilete la ordin de la girarea biletelor, executarea silită împotriva reclamantei fiind declanşată la cererea băncii în anul 2013; or, hotărârea pronunţată în acel dosar a rămas definitivă la 9.12.2015.

În acelaşi timp, în adresă nu se menţionează, cu privire la biletele la ordin, nici că au fost emise în alb, nici care sunt biletele la ordin pe care nu le va mai plăti, având în vedere faptul ca acestea sunt înseriate.

Recurentele au susţinut, totodată, că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că banca a încălcat dispoziţiile art. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, ignorând prevederile acestui act, precum şi ale Legii nr. 58/1934.

Astfel, s-a omis observarea faptului că biletele la ordin nu au fost girate şi remise băncii în alb. Au fost girate şi remise băncii completate, aceasta fiind, de altfel, singura variantă imaginabilă în care instrumentele puteau fi girate şi scontate.

Potrivit art. 106 din Legea nr. 58/1934, anumite dispoziţii relative la cambie sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu, printre care şi cambia în alb (art. 12).

Or, pct. 76 teza II din aceeaşi Normă face strict referire la o cambie în alb emisă de către trăgător, completată abuziv şi apoi pusă în circulaţie, dispoziţia fiind de strictă interpretare, aplicându-se doar cambiilor în alb nu şi biletelor la ordin, cum în mod greşit s-a considerat. Nici măcar instanţa de apel nu a făcut distincţie între instrument în alb şi instrument completat.

În acelaşi timp, reclamanta nu a adus la cunoştinţă băncii că biletele la ordin ar fi fost emise în alb, dimpotrivă, s-a dovedit că au fost girate completate (de altfel, nu se pot gira bilete la ordin în alb).

Totodată, nu s-a declarat pierderea, furtul, distrugerea sau anularea biletelor la ordin pentru transmiterea şi înscrierea înainte de introducerea la plată, situaţii în care ar fi fost aplicabile prevederile art. 89 -93 din Legea nr. 58/1934 împreună cu punctele 436-453 din Norma BNR nr. 6/1994, potrivit cărora, după prezentarea unei hotărâri în acest sens, banca era obligată să nu introducă la plată.

Reclamanta nu a interzis, de altfel, girarea acestor instrumente prin inserarea pe instrumente a menţiunii "nu la ordin", banca având tot dreptul să introducă la plată biletele la ordin, nefăcând altceva decât să îşi exercite drepturile dobândite legal, recunoscute de lege.

Mai mult de atât, în mod greşit, nici instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că însăşi reclamanta era cea care printr-o simplă diligenţă putea să restricţioneze, la emiterea biletelor la ordin, operaţiunea de gir. În condiţiile în care chiar reclamanta a susţinut că le-a emis doar ca garanţie, înseamnă că nu voia să fie girate şi prin urmare, emitentul biletelor la ordin avea legal dreptul să restricţioneze, la emiterea biletelor la ordin, operaţiunea de gir, în temeiul art. 13 din Legea nr. 58/1934 şi capitolul II din Norma BNR nr. 6/1994.

Recurentele au făcut referire şi la pct. 80 – 84 din aceeaşi Normă, conchizând în sensul că, dacă reclamanta ar fi fost diligentă şi ar fi înscris pe biletele la ordin menţiunea "nu la ordin", acestea nu mai puteau fi girate de C. S.R.L.; ele puteau, cel mult, face obiectul unei cesiuni ordinare.

Prin lipsa sa de diligenţă, reclamanta a facilitat întreaga operaţiune de scontare/girare a acestor instrumente de plată, ceea ce a dus la situaţia ca B. să fie cea păgubită, în prezent banca deţinând o creanţă în valoare de 1.452.056,48 RON, decurgând din cele 52 de instrumente refuzate la plată de reclamantă, fără şanse reale de realizare.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta nu se putea prevala de propria sa culpă pentru a acţiona şi pentru a ridica pretenţii împotriva pârâtelor, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

4. În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale a băncii, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1349 C. civ.

Nu a fost dovedită existenţa prejudiciului, simplele afirmaţii privitoare la existenţa prejudiciului neputând fi primite în lipsa probei (art. 249 C. proc. civ.), mai ales că situaţia în care reclamanta pretinde că a ajuns este culpa sa exclusivă, întrucât nu a înscris pe biletele la ordin menţiunea "nu la ordin", aşa cum prevede legea, pentru ca acestea să nu mai fie girate.

Chiar în ipoteza în care s-ar fi creat un prejudiciu, trebuie avut în vedere că banca a uzat de drepturile sale, în condiţiile în care executarea silită în baza titlurilor executorii - bilete la ordin - nu a fost desfiinţată, actele de executare nu au fost anulate şi nici titlurile executorii nu au fost anulate.

Nu a fost dovedită nici existenţa unei fapte ilicite, cât timp banca nu a făcut decât să respecte legea, încercând să-şi realizeze drepturile. Mai mult decât atât, banca a fost de buna-credinţă în exercitarea drepturilor, a ţinut seama de scopul economic şi social pentru care au fost recunoscute şi a respectat legea.

În absenţa existenţei unei fapte ilicite, nu sunt îndeplinite nici celelalte două condiţii, respectiv vinovăţia şi legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

5. În ceea ce priveşte despăgubirile morale, în mod greşit s-a apreciat că pot fi acordate unei persoane juridice pentru orice drept nepatrimonial.

În C. civ., recunoaşterea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice şi posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării unor astfel de drepturi sunt expres prevăzute de art. 257.

Întrucât domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii, nu este posibilă obţinerea de către persoana juridică a unor daune morale pentru vătămarea oricărui drept nepatrimonial, cu atât mai mult cu cât în viziunea clasică asupra materiei acestea sunt proprii persoanelor fizice (sănătatea şi integritatea corporală, onoarea, cinstea, probitatea, prestigiul, etc.).

Nu mai puţin adevărat este însă faptul că legiuitorul a recunoscut în mod expres posibilitatea acordării daunelor morale persoanei juridice - de exemplu pentru fapte de concurenţă neloială (art. 9 din Legea nr. 11/1991). De asemenea, persoana juridică poate invoca nesocotirea dreptului la denumire, sediu, emblemă, marca de fabrică.

Prin urmare, raportat la datele concrete ale speţei, posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial pentru a se analiza îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 1349 C. civ., întrucât reclamanta persoană juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică provocată, iar pretinsa încălcare a unor drepturi nepatrimoniale (astfel cum ele sunt recunoscute în mod excepţional de lege), nefiind dovedită, nu poate sta la baza acordării nelegale şi nejustificate a unor daune morale.

6. Cu privire la ultimul punct din motivarea instanţei de apel, recurentele au răspuns prin argumentele juridice menţionate la punctul 3 din cererea de recurs.

Apărările formulate în cauză

La data de 20 ianuarie 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei instanţei de apel.

La data de 17 februarie 2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. prin Serviciul Litigii Judiciare - Biroul Regional de Litigii şi Insolvenţă Piteşti împotriva deciziei nr. 1689 din 14 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 21 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Judecata în şedinţa publică a recursului

La data de 9.09.2021, recurenta-pârâtă a solicitat, în ipoteza în care se va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate, întoarcerea executării silite şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării intimatei la restituirea sumei de 764.587,03 RON, achitată de către recurenta-pârâtă în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 427 din 27 noiembrie 2018 a Tribunalului Argeş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1689 din 14 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

La aceeaşi dată, recurenta-pârâtă a depus cerere, prin care a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.343,01 RON, achitată în plus, faţă de valoarea stabilită de instanţa de recurs (5.145,29 RON) şi taxa judiciară depusă odată cu cerere de recurs (8488,30 RON).

Prin notele scrise, intimata-reclamantă a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea recursului şi în formularea cererii de întoarcere a executării silite.

La termenul de judecată din data de 21.09.2021, Înalta Curte a reţinut spre soluţionare excepţia lipsei de interes, sub ambele aspecte, odată cu recursul, având în vedere, pe de o parte, că prin excepţia invocată au fost invocate aspecte referitoare la motivele de recurs, iar, pe de altă parte, că cererea de întoarcere a executării silite a fost formulată pentru ipoteza admiterii recursului.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, Înalta Curte urmează a se pronunţa cu prioritate asupra interesului în promovarea recursului, urmând ca excepţia ce vizează cererea de întoarcere a executării silite să fie soluţionată după analiza motivelor de recurs, dat fiind că această cerere a fost formulată doar pentru situaţia în care recursul este admis, cu consecinţa casării deciziei de apel şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Examinând excepţia lipsei de interes în declararea recursului, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

În conformitate cu art. 458 C. proc. civ., "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes (...)", ceea ce înseamnă că interesul reprezintă o condiţie de exercitare a oricărei căi de atac de către părţile în proces.

Contrar celor susţinute de către intimată, recurenta – pârâtă este plasată într-o situaţie nefavorabilă prin decizia de apel pronunţată în cauză, urmărind casarea acestei decizii prin care apelul său a fost respins, fiind menţinută hotărârea primei instanţe prin care această pârâtă a fost obligată la plata de daune morale către societatea reclamantă.

Prin urmare, pârâta B. justifică un interes personal, direct şi actual, cât timp urmăreşte desfiinţarea hotărârii defavorabile.

Este lipsită de relevanţă pe acest aspect împrejurarea că cea de-a doua pârâtă nu a declarat, la rândul său, recursul împotriva deciziei de apel.

Potrivit art. 1382 C. civ., "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat".

Art. 1455 C. civ. prevede că "hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor".

De asemenea, conform art. 60 alin. (2) C. proc. civ., "(...) dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi."

Pe acest temei, în cazul solidarităţii pasive, prin natura raportului juridic, efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în favoarea unuia dintre codebitorii solidari se întind asupra tuturor, iar actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei profită şi celorlalţi, după cum a arătat, în mod corect, recurenta – pârâtă, cu trimitere la textele de lege citate anterior.

Prin urmare, recursul declarat doar de către unul dintre debitorii obligaţi în solidar pe temeiul răspunderii civile delictuale profită şi celeilalte pârâte, întocmai ca soluţia de admitere a recursului şi de casare a deciziei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru aceste considerente, excepţia lipsei de interes este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă.

În ceea ce priveşte recursul declarat, examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, s-au formulat, în esenţă, critici pe următoarele aspecte, ce vor fi analizate ca atare: a) calitatea procesuală pasivă (primul motiv, în memoriul de recurs); b) interpretarea şi aplicarea greşită a pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, precum şi a celorlalte dispoziţii legale aplicabile în materia biletului la ordin, fapta victimei înseşi şi, totodată, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ. (critici regăsite în cadrul motivelor 2 şi 3, în numerotarea făcută de recurentă); c) absenţa unui temei legal pentru acordarea daunelor morale unei persoane juridice (motivul nr. 5).

Cel de-al patrulea motiv de recurs, în numerotarea recurentei, nu relevă o critică distinctă referitoare la modul de aplicare a legii, întrucât conţine susţineri similare cu cele dezvoltate în motivele anterioare, dar reiterate cu finalitatea infirmării concluziei întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtelor. Or, această finalitate este implicită şi în cazul celorlalte motive de recurs, întrucât o greşită aplicare a legii în evaluarea faptei ilicite ar conduce la reluarea judecăţii în privinţa condiţiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, motivul indicat cu nr. 6 de către recurentă, nu conţine vreo critică autonomă, arătându-se explicit că se referă la anumite considerente din decizia de apel, în legătură cu care s-au formulat critici la pct. 3 din motivarea căii de atac.

Cât priveşte încadrarea juridică a criticilor redate anterior în mod sintetic, se constată incidenţa atât a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privinţa normelor de drept material pretins a fi fost încălcate, dar şi a celui descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în legătură cu normele de procedură a căror aplicare greşită a fost reproşată instanţei de apel.

a) Prin primul motiv de recurs, pârâta B. a criticat respingerea motivului de apel vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în privinţa ambelor pârâte.

Criticile formulate sunt parţial fondate.

Cât priveşte pe pârâta B., se constată că prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., pe care s-a întemeiat respingerea excepţiei de către prima instanţă, confirmată în apel, nu pot justifica soluţia astfel pronunţată.

Această normă reglementează capacitatea procesuală de folosinţă, or, excepţia în discuţie nu a vizat atare condiţie de exerciţiu a acţiunii, ci s-a referit la legitimarea procesuală pasivă, nefiind contestat faptul că, de principiu, sucursala unei societăţi poate sta în judecată în calitate de pârâtă, chiar dacă nu are personalitate juridică.

Norma ce interesează calitatea procesuală este reprezentată de art. 36 C. proc. civ., potrivit căruia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii".

Verificarea legitimării procesuale pasive presupune stabilirea identităţii dintre persoana chemată în judecată şi titularul pretinsei obligaţii din conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.

Apărarea pârâtelor pe acest aspect a constat în infirmarea aptitudinii sucursalei acestei societăţi de a deţine calitatea de autor al unei fapte ilicite şi, astfel, de a răspunde pentru o faptă proprie pe temeiul răspunderii civile delictuale, sens în care pârâtele au invocat prevederile legale ce reglementează raporturile cu societatea ale entităţii fără personalitate juridică.

Or, instanţa de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a sucursalei din perspectiva obiectului şi a cauzei raportului juridic litigios şi nici susţinerile în apărare în acest context, limitându-se la raportarea la o normă procesuală ce reglementează o altă condiţie de exerciţiu a acţiunii şi fără ca, în prealabil, să fi considerat necesar să procedeze la o calificare juridică adecvată a excepţiei invocate.

Mai mult decât atât, prin considerentele pe fond ale deciziei recurate, nu s-a făcut o defalcare clară a răspunderii sucursalei de cea a societăţii, nereieşind din raţionamentul juridic expus în ce a constat fapta ilicită reţinută în sarcina sucursalei băncii ori, cel puţin, contribuţia acesteia la săvârşirea faptei descrise în decizie.

Pentru aceste motive, se constată că instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa sucursalei B., chemate în judecată, a făcut o greşită aplicare a legii, fiind fondată critica pe acest aspect.

În ceea ce priveşte, însă, calitatea procesuală pasivă a societăţii B., se observă că susţinerile recurentei, spre deosebire de cele formulate în legătură cu legitimarea procesuală a sucursalei, tind la infirmarea concluziei instanţei de apel privind întrunirea în persoana societăţii a elementelor răspunderii civile delictuale, aşadar, evocă fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, recurenta a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, "a fost găsită vinovată şi pedepsită pentru că şi-a exercitat drepturile legale decurgând din bilete la ordin girate în favoarea sa", ceea ce înseamnă că reproşează instanţei de apel menţinerea hotărârii primei instanţe chiar pe fondul cauzei, cu toate că se face referire la soluţia dată asupra excepţiei procesuale.

Potrivit art. 36 teza finală C. proc. civ., ce reglementează calitatea procesuală, "Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond", normă pe temeiul căreia verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei interesează însuşi fondul cauzei.

Pentru întrunirea condiţiei calităţii procesuale pasive este suficientă afirmarea de către reclamant a săvârşirii de către pârâtă, cu vinovăţie, a unei fapte delictuale prejudiciabile, susţineri ce sunt cercetate în analiza fondului cauzei, în absenţa vreunei apărări a pârâtei în sensul inaptitudinii de a răspunde pe tărâm delictual pentru prejudiciul pretins suferit de reclamantă.

În consecinţă, critica recurentei pe acest aspect nu poate fi primită, dar, faţă de toate considerentele expuse, motivul de recurs va fi admis, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sucursalei, impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe acest aspect, pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

b) În ceea ce priveşte modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, analiza motivelor de recurs face necesară expunerea raţionamentului juridic pe care s-a fundamentat concluzia săvârşirii unei fapte ilicite, întrucât recurenta a criticat fiecare argument al instanţei de apel.

Din considerentele deciziei recurate, reiese că fapta ilicită săvârşită de societatea bancară constă în declanşarea executării silite împotriva reclamantei A. S.R.L. în baza a 52 de bilete la ordin şi, apoi, continuarea sa, cu toate că banca a fost anunţată de către debitoare că există neregularităţi cu privire la biletele la ordin, printr-o notificare căreia avea obligaţia să-i dea curs, prin prisma pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994.

De asemenea, reclamanta a sesizat băncii, printr-o notificare trimisă în martie 2016 în scopul de a nu fi continuată executarea silită împotriva sa, tocmai nerespectarea dispoziţiilor referitoare la completarea abuzivă şi punerea în circulaţie a biletelor la ordin în alb.

Instanţa de apel a înlăturat toate susţinerile pârâtei B., ce a declarat apel, considerând lipsită de importanţă operaţiunea de gir, prin care banca a intrat în posesia biletelor la ordin, chiar dacă raportul juridic, de natură contractuală, dintre emitentul titlurilor de valoare–reclamanta A. S.R.L. şi girant -C. S.R.L., nu îi era opozabil giratarului–banca. Instanţa de apel a apreciat că aceste aspecte ţin de legalitatea executării silite şi puteau face obiectul analizei în cadrul contestaţiei la executare, neavând relevanţă în cadrul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Totodată, nu poate fi opus reclamantei faptul că ar fi putut să restricţioneze operaţiunea de gir, câtă vreme titlurile de valoare au fost emise până la momentul anului 2013, când relaţiile contractuale cu C. S.R.L. se desfăşurau în bune condiţii.

Înalta Curte reţine, potrivit considerentele redate anterior, că instanţa de apel a făcut aplicarea pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 în situaţia în care, la momentul notificării de către emitentul biletelor la ordin, banca era chiar posesorul acestor titluri, în urma operaţiunii de gir, iar, pe de altă parte, că, pe temeiul acestei norme, societatea bancară nu trebuia să procedeze la executarea silită în baza titlurilor, ca urmare a simplei înştiinţări a emitentului despre completarea abuzivă şi punerea astfel în circulaţie a biletelor la ordin.

După cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, aceste constatări ale instanţei de apel relevă o greşită aplicare a legii.

În prealabil demonstrării acestei concluzii, se impune clarificarea a două aspecte la care s-a făcut referire prin motivele de recurs şi de care depinde analiza modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

În primul rând, se constată că instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a prevederilor Legii nr. 58/1934, considerând că pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 se aplică şi biletelor la ordin.

Potrivit acestei dispoziţii din Norma BNR nr. 6/1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin, "Banca Naţională a României şi oricare societate bancară, cărora le-a fost notificat oficial de către un trăgător faptul că o cambie în alb emisă de el a fost completată în mod abuziv şi apoi pusă în circulaţie, nu pot primi acest titlu chiar dacă el le este prezentat în vederea plăţii de către un posesor de bună – credinţă".

Această normă se referă la o cambie, şi nu la un bilet la ordin, însă, după cum a precizat instanţa de apel, este aplicabilă şi acestui din urmă titlu de valoare, în virtutea dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 58/1934, coroborate cu art. 12 din lege, explicitat prin pct. 70 – 79 din Norma BNR nr. 6/1994, aşadar, inclusiv pct. 76.

Astfel, art. 106 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin trimite în mod expres la anumite dispoziţii din lege, ce reglementează cambia, ca fiind aplicabile şi în cazul unui bilet la ordin, iar printre acestea se regăseşte şi art. 12 din lege, ce reglementează cambia în alb.

Întrucât pct. 70 – 79 din Norma BNR nr. 6/1994 sunt emise în aplicarea art. 12 din lege, astfel cum se precizează în mod explicit în preambulul lor, atât art. 12 din Legea nr. 58/1934, cât şi normele edictate în aplicarea sa, ce îl explicitează, sunt incidente şi în cazul unui bilet la ordin.

De altfel, această constatare corespunde prevederii de aplicare a art. 106 din lege, la pct. 510 din Norma BNR nr. 6/1994 arătându-se expressis verbis că sunt aplicabile biletelor la ordin şi pct. 70 – 79 din Normă privind cambia în alb.

În al doilea rând, susţinerile recurentei referitoare la denumirea, conţinutul şi destinatarul adresei nr. x/28.08.2013, transmise de către reprezentantul reclamantei, interesează situaţia de fapt stabilită în apel, în sensul că adresa valorează notificarea privind punerea în circulaţie a unor bilete la ordin pretins a fi fost completate în mod abuziv.

Din acest motiv, susţinerile nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât tind la reaprecierea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, operaţiune ce excedează atribuţiilor acestei instanţei de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalităţii deciziei, în raport de motivele de casare enumerate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu şi evaluării temeiniciei deciziei de apel.

Cu toate acestea, aplicarea de principiu a normei şi în situaţia titlului de valoare din speţă şi existenţa unei notificări din partea emitentului titlului nu validează ipso facto întrunirea în cauză a condiţiilor de aplicare a pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994, fiind necesară demonstrarea incidenţei normei din acest punct de vedere.

Astfel, pct. 76 alin. (2) are în vedere situaţia prezentării la plată către o instituţie de credit a unei cambii în alb – deci, şi a unui bilet la ordin în alb -, completat în mod abuziv şi pus în circulaţie.

Trebuie precizat că, potrivit art. II din Norma nr. 7 din 5 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 8 iulie 2008, "în tot cuprinsul Normelor-cadru nr. 6/1994 sintagmele "societăţi bancare" şi "societăţi de credit" se înlocuiesc cu sintagma "instituţii de credit", fiind relevant faptul că Norma BNR nr. 6/1994 priveşte comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin.

Pentru o înţelegere exactă a domeniului de aplicare al normei, trebuie avut în vedere că, potrivit pct. 490 din Norma BNR nr. 6/1994, biletul la ordin "este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării sale două persoane: subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul. Titlul este creat de subscriitor sau emitent în calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen sau la prezentare unei alte persoane, denumită beneficiar, care are calitatea de creditor."

Potrivit datelor necontestate ale speţei, reclamanta A. S.R.L. este emitentul biletelor la ordin, iar beneficiar este societatea C. S.R.L., în virtutea relaţiilor lor contractuale, beneficiarul fiind posesor al biletelor la ordin.

Din conţinutul pct. 76 alin. (2), rezultă că instituţiei de credit bancar i se prezintă un titlu de valoare, în vederea plăţii, iar, în urma notificării emitentului, instituţia de credit trebuie să refuze însăşi primirea titlului.

În speţă, însă, societatea pârâtă este chiar posesorul biletelor la ordin, ca urmare a girării lor de către beneficiarul lor, după cum a reţinut chiar instanţa de apel, ceea ce înseamnă că remiterea a avut loc la momentul operaţiunii de gir. Mai mult decât atât, emitentul nu a restricţionat girul, instanţa de apel reţinând că acesta nu avea vreun motiv, deoarece la acel moment relaţiile contractuale dintre emitentul şi beneficiarul biletelor la ordin se derulau în bune condiţii.

Aşadar, situaţia de fapt din speţă, potrivit elementelor faptice reţinute prin decizia recurată, este diferită de cea reglementată, ceea ce ar fi trebuit să conducă la expunerea de către instanţa de apel a motivelor pentru care a dat o interpretare extensivă normei şi pentru care, eventual, a aplicat analogia, extinzând aplicarea normei la o situaţie pe care actul normativ nu o prevede.

O asemenea interpretare ar fi presupus clarificarea şi prezentarea adecvată a situaţiei de fapt din speţă, pentru a stabili dacă sunt întrunite condiţiile de aplicare a normei în discuţie.

Se observă, din acest punct de vedere, că instanţa de apel a înlăturat ca lipsit de relevanţă raportul juridic născut din operaţiunea de gir în contextul declanşării executării silite în baza acestuia, dar nu a arătat motivele pentru care această operaţiune nu ar fi relevantă pentru stabilirea domeniului de aplicare al pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994.

Girul implică, odată cu transmiterea tuturor drepturilor izvorâte din biletul la ordin (conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 58/1934, ce reglementează girul unei cambii, aplicabil şi biletului la ordin, conform art. 106 alin. (1) din aceeaşi lege), transmiterea posesiei, iar pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994 se referă la "prezentarea la plată" a unei cambii, implicit şi a unui bilet la ordin.

Împrejurarea că pretenţiile din prezenta cauză se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, şi nu pe răspunderea contractuală, nu exclude clarificarea raporturilor juridice generate de diferitele operaţiuni efectuate în baza Legii nr. 58/1934, cât timp instanţa de apel s-a raportat tocmai la acest act normativ, precum şi la normele de aplicare a dispoziţiilor acestuia, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Se constată, astfel, că, deşi a constatat încălcarea unei anumite norme de către pârâte şi a stabilit răspunderea acestora pe temeiul său, instanţa de apel nu a cercetat toate condiţiile de aplicare a normei, cu stabilirea corespunzătoare a situaţiei de fapt relevante, inclusiv sub aspectul raporturilor juridice născute din convenţiile încheiate de părţi în baza Legii nr. 58/1934, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, aceeaşi constatare se impune şi din perspectiva condiţiei vinovăţiei, nu numai a celei privind existenţa unei fapte ilicite, cât timp art. 1358 C. civ. prevede că "Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (...)".

În categoria acestor împrejurări se înscrie, în mod neechivoc, şi conduita victimei înseşi, care poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, în aplicarea art. 1352 C. civ., ori poate genera vinovăţia comună, pe temeiul art. 1371 C. civ., cu consecinţa suportării corespunzătoare a prejudiciului şi de către victimă, atunci când aceasta a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Din acest punct de vedere, ar fi trebuit clarificată, conduita reclamantei în cadrul executării silite, în raport de mijloacele pe care le avea la îndemână pentru anularea acesteia în considerarea pretinselor neregularităţi ale biletelor la ordin, în condiţiile în care pârâtele au susţinut că reclamanta avea deschisă calea contestaţiei la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934 – invocând, în acest sens, şi decizia Curţii Constituţionale nr. 20/21.01.2020 -, au promovat această acţiune în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, dar s-a constatat perimarea, prin sentinţa civilă nr. 7004/27.05.2015.

Ar fi trebuit stabilit, în acest context, astfel cum a susţinut recurenta - pârâtă, dacă poate fi atrasă răspunderea sa, cât timp este posesorul unor bilete la ordin valabile, iar executarea silită nu a fost anulată pe cale judecătorească, ţinându-se cont şi de prevederile art. 1353 C. civ., potrivit cărora "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Constatările anterioare conturează soluţia ce se impune a se pronunţa în prezenta cauză, anume admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, dat fiind că insuficienta clarificare a situaţiei de fapt împiedică exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate de către această instanţă de recurs.

Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., în raport de efectele sentinţei civile nr. 133/2015 a Tribunalului Argeş, definitivă prin decizia nr. 2077/2015, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt lipsite de finalitate.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel, confirmând susţinerile apelantei – pârâte, a corectat constatările eronate primei instanţe, formulate pe baza sentinţei civile nr. 133/2015 a Tribunalului Argeş, ce conţineau o confuzie între operaţiunea de aval şi cea de gir, stabilind că, în realitate, biletele la ordin au fost girate de către societatea C. S.R.L. către B..

În acelaşi timp, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu a dat niciun efect sentinţei civile nr. 133/2015, ci a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale prin prisma conduitei băncii după primirea notificării şi în raport de pct. 76 alin. (2) din Norma BNR nr. 6/1994.

Faţă de aceste considerente ale deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu se pune problema combaterii de către pârâte, terţi faţă de hotărârea judecătorească respectivă, a celor statuate prin aceasta, în aplicarea art. 435 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce hotărârea în discuţie nu a fost opusă pârâtelor.

c) În ceea ce priveşte acordarea de daune morale unei persoane juridice, recurenta a susţinut că reclamanta din cauză nu este îndreptăţită la asemenea despăgubiri, întrucât C. civ. le permite doar pentru vătămarea acelor drepturi nepatrimoniale expres recunoscute persoanelor juridice, or, acestea nu pot pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferinţă fizică ce le-ar fi fost provocată.

Critica recurentei pe acest aspect nu este fondată.

Instanţa de apel a considerat că o faptă ilicită poate cauza un prejudiciu rezultat din atingerea dreptului nepatrimonial la imagine, prestigiu, constând în afectarea activităţii şi, implicit, a imaginii, prestigiului de care reclamanta se bucura în relaţiile cu clienţii şi colaboratorii.

Aşadar, instanţa de apel a avut în vedere "imaginea" în accepţiunea mai largă de "prestigiu", "reputaţie", "fel în care este privit/perceput de către societate/public", iar prin motivele de recurs, s-a arătat faptul că o persoană juridică poate dobândi şi invoca inclusiv drepturile care se regăsesc în art. 58 C. civ., denumite "drepturi ale personalităţii".

Printre acestea, se numără şi dreptul la demnitate, care include onoarea şi reputaţia unei persoane.

Astfel, potrivit art. 72 C. civ., (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Ocrotirea dreptului la demnitate este, de asemenea, prevăzută de art. 252 C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate având la îndemână mijloacele de apărare reglementate de art. 253 C. civ., printre care şi acordarea de despăgubiri sau, după caz, a unei reparaţii patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat.

În conformitate cu art. 257 C. civ., dispoziţiile din cod referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale în cazul unei persoane fizice "se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

Prin urmare, pe temeiul normelor citate anterior, instanţa de apel a apreciat în mod corect că o persoană juridică poate pretinde despăgubiri pentru atingerea adusă reputaţiei, prestigiului său, motiv pentru care va fi respinsă critica recurentei cu acest obiect.

Întrucât criticile cercetate la lit. a) şi b) din prezenta decizie au fost admise, pentru considerentele expuse în analiza lor, Înalta Curte va admite recursul şi, pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În ceea ce priveşte cererea de întoarcere a executării silite, formulată de către recurentă pentru ipoteza admiterii recursului şi a casării deciziei recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata – reclamantă a invocat excepţia lipsei de interes în formularea cererii, pentru motive similare celor care au susţinut excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, respectiv declararea căii de atac doar de către una dintre pârâte şi menţinerea obligaţiei celeilalte pârâte faţă de reclamantă, în baza hotărârii primei instanţe, a cărei executare silită ar implica executarea aceluiaşi patrimoniu cu cel al recurentei.

Excepţia astfel formulată este nefondată, pentru considerente asemănătoare cu cele pentru care a fost respinsă excepţia lipsei de interes în promovarea recursului.

Astfel, în virtutea solidarităţii pasive, prin natura raportului juridic şi în aplicarea art. 1455 C. civ. şi art. 60 alin. (2) C. proc. civ., nu numai recursul declarat doar de către unul dintre debitorii obligaţi în solidar pe temeiul răspunderii civile delictuale profită şi celuilalt, dar şi actele de procedură îndeplinite numai de unul dintre ei au acelaşi efect, inclusiv cererea de întoarcere a executării silite.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes invocată de către intimata – reclamantă.

În schimb, cererea de întoarcere a executării silite este întemeiată şi urmează a fi admisă, ca o consecinţă a admiterii recursului şi a casării deciziei de apel recurate.

Potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea casată nu are nicio putere", aşadar hotărârea de apel casată nu mai are caracter executoriu, caracter prevăzut de art. 633 pct. 1 C. proc. civ.

Art. 500 alin. (2) C. proc. civ. prevede că actele de executare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, iar instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.

De asemenea, în conformitate cu art. 723 alin. (1) C. proc. civ., "În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia".

În cauză, recurenta a făcut dovada, prin înscrisurile ataşate cererii de întoarcere a executării silite, că hotărârea primei instanţe, executorie prin decizia de apel recurată, a fost pusă în executare prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc D. în dosarul nr. x/2020, la solicitarea creditoarei A. S.R.L., iar în data de 14.09.2020, suma de 764.587,03 RON a fost virată în contul de consemnări pe seama şi la dispoziţia BEJ D.. Ca urmare a achitării integrale a debitului, inclusiv a cheltuielilor de executare, executorul judecătoresc a dispus încetarea executării silite.

În aceste condiţii şi faţă de dispoziţiile legale citate anterior, se impune a se face aplicarea prevederilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., urmând a se constata, prin dispozitivul deciziei de casare a deciziei de apel, ca fiind desfiinţate de drept actele de executare efectuate în temeiul acesteia.

În aplicarea art. 723 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de întoarcere a executării şi va dispune restabilirea situaţiei anterioare, în sensul obligării intimatei-reclamante A. S.R.L. la restituirea către recurenta-pârâtă B. S.A. a sumei de 764.587,03 RON.

În ceea ce priveşte cererea recurentei de restituire a sumei de 3343,01 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în condiţiile art. 493 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.A. datora o taxă judiciară de timbru, aferentă căii de atac declarate, în cuantum de 5145,29 RON, iar recurenta a achitat cu acest titlu suma de 8488,30 RON.

În conformitate cu art. 45 alin. (1) b din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea părţii, şi în situaţia în care s-a plătit mai mult decât cuantumul legal.

Pe acest temei, Înalta Curte va admite cererea şi va dispune restituirea către recurenta-pârâtă B. S.A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.343,01 RON, achitată şi nedatorată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes, invocată de către intimata-reclamantă.

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1689 din 14 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Constată desfiinţate de drept actele de executare efectuate în temeiul deciziei casate.

Admite cererea de întoarcere a executării şi dispune restabilirea situaţiei anterioare, în sensul că obligă pe intimata-reclamantă A. S.R.L. la restituirea către recurenta-pârâtă B. S.A. a sumei de 764.587,03 RON.

Dispune restituirea către recurenta-pârâtă B. S.A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.043,01 RON, achitată şi nedatorată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.