Salary revision for specialist prosecutors: failure of triple identity and positive res judicata effect bars revision for contradictory judgments

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2024

Asupra recursului;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Decizia recurată

Prin decizia civilă nr. 5679 din 24 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1071 din 29 septembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2020, ca neîntemeiată.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de revizuire a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât cele două pricini, deşi au aceleaşi părţi, vizează anularea unui act administrativ, în speţă a ordinului de salarizare (prima), respectiv obligarea pârâtului la emiterea ordinului de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor (cea de-a doua), neexistând astfel identitate obiect şi cauză, ca elemente ale puterii de lucru judecat.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuentul A. a declarat recurs solicitând casarea în tot a deciziei recurate cu consecinţa admiterii cererii de revizuire şi a recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

Recurentul a invocat existenţa unei contrarietăţi, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., între hotărârile pronunţate în cele două litigii circumscrise stabilirii drepturilor sale salariale, prin luarea în considerare a vechimii sale în funcţia de specialist.

Potrivit recurentului, prin hotărârea atacată nu s-a luat în considerare faptul că vechimea sa în funcţia de specialist a fost recunoscută de altă instanţă, respectiv prin hotărârea potrivnică, prin care a fost obligat intimatul să emită recurentului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor.

A arătat recurentul faptul că, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese, cum se întâmplă în cazul reţinerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci este suficient să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional.

Aceasta fiind noua reglementare procedurală a autorităţii de lucru judecat, apreciază că este evident că ea cunoaşte o altă dimensiune, prin ataşarea acestui efect nu doar soluţiilor din dispozitivul hotărârii, ci şi considerentelor decisive şi decizorii, prin consacrarea expresă nu doar a funcţiunii negative sau extinctive, ci şi a celei pozitive a lucrului judecat.

Consideră că nu se poate face o analogie între reglementarea din norma nouă şi cea anterioară, deoarece s-ar lipsi de substanţă argumentul similarităţii de soluţii (analogia fiind permisă în situaţii identice, cu aceleaşi premise, pentru care există însă lacune legislative).

În continuare, recurentul face referire la decizii ale Curţii Constituţionale pentru a arăta că nu există diferenţe între munca prestată (fişa postului) de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie/Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi specialiştii autifraudă detaşaţi la aceste instituţii, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la celelalte parchete, constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de toate cele trei categorii de specialişti fiind mijloace de probă, în condiţiile legii.

Afirmă contradicţia dintre considerentele celor două hotărâri, precum şi faptul că instanţa de recurs nu a aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 430 C. proc. civ., considerând în mod greşit că perioada detaşării revizuentului nu constituie vechime acumulată în funcţia de specialist în cadrul Ministerului Public.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători

Analizând recursul dedus judecăţii, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit prevederile art. 431 alin. (2), coroborat cu cele ale art. 430 alin. (2) şi prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se încadrează în realitate şi se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 din C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât din perspectiva efectului negativ, cât şi a celui pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, şi anume: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia: "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Se reţine că, în cauză, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei nr. 1071 din 29 septembrie 2021a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2020.

A arătat că, prin hotărârea atacată, instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., cu trimitere la art. 36 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; Capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22 alin. (1) şi Capitolul I lit. B) nr. crt. 4), ambele din Anexa V Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; art. 89 alin. (4) şi art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că drepturile salariale ale recurentului au fost stabilite corespunzător de către intimat, având în vedere vechimea în funcţia de specialist, astfel cum aceasta a fost dobândită ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 199/2000, fără a se lua în considerare faptul că vechimea în funcţia de specialist a fost recunoscută de o altă instanţă, prin sentinţa nr. 1076/2019 din data de 24.09.2019 a Tribunalului Ialomiţa, definitivă prin decizia nr. 1732/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost obligat intimatul să emită recurentului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor, şi, de asemenea, neţinând cont nici de decizia nr. 50/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin interpretarea eronată a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013, Legii nr. 188/1999, Legii nr. 304/2004, cât şi prin omiterea H.G. nr. 39/2014.

Înalta Curte, raportat la datele speţei, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerinţa identităţii de obiect şi cauză prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se reţine că, primul proces, soluţionat definitiv prin decizia nr. 1732 din 07 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, a avut drept obiect cererea formulată de recurentul-revizuent privind obligarea intimatului la emiterea Ordinului de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor şi la plata diferenţelor salariale.

Cel de-al doilea litigiu, soluţionat definitiv prin decizia nr. 1071 din 29 septembrie 2021 de către Curtea de Apel Constanţa, a avut ca obiect cererea reclamantului-revizuent privind anularea/revocarea parţială şi modificarea Ordinului nr. 57 din 14 ianuarie 2020, cu emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salariul de bază al acestuia să fie, prin aplicarea integrală a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, Cap I, lit. B), nr. Crt. 4, Cap VIII - art. 1 lit. e), art. 3 alin. (1), art. 22 alin. (1), (2) şi (4), precum şi art. 7 alin. (1) din Anexa nr. V a aceluiaşi act normativ, raportat la vechimea în funcţia de specialist.

Faţă de cele ce preced, rezultă cu evidenţă, faptul că între cele două litigii nu a existat identitate de obiect şi cauză, împrejurare de natură să atragă inadmisibilitatea revizuirii.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este ataşată, deopotrivă, şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod, legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care, o chestiune litigioasă dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio) doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă doar dacă au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, împrejurarea triplei identităţi nu se impune, fiind necesară şi suficientă identitatea de părţi.

Înalta Curte observă că, prin cererea de revizuire, recurentul-revizuent a invocat existenţa unei contrarietăţi, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., între cele două hotărâri pronunţate în două litigii legate de stabilirea drepturilor sale salariale corespunzătoare, prin luarea în considerare a vechimii acestuia în funcţia de specialist.

Potrivit revizuentului, prin hotărârea atacată nu s-a avut în vedere faptul că vechimea sa în funcţia de specialist a fost recunoscută deja de o altă instanţă, respectiv prin hotărârea potrivnică, prin care a fost obligat intimatul să-i emită Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, se constată că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei decizii, ci dimpotrivă, a valorificat-o, în condiţiile în care, în cel de al doilea proces instanţa a cercetat incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat şi a reţinut că nu există identitate de materie litigioasă între cele două litigii.

De altfel, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a valorificat autoritatea de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În caz contrar, s-ar încălca tocmai autoritatea de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, ceea ce nu poate fi primit.

În concluzie, chiar dacă în al doilea proces instanţa a reţinut identitatea de părţi, a apreciat că, neexistând identitate de materie litigioasă, nu este incident efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din primul litigiu, astfel încât în mod just instanţa de revizuire a considerat că nu se află în prezenta unei contrarietăţi de hotărâri în sensul legii, de natură să invalideze principiul fundamental al autorităţii de lucru judecat, dezlegare confirmată de instanţa supremă în prezenta cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-revizuent circumscrise fondului pretenţiilor sale salariale, acestea vor rămâne, în mod evident, în afara ariei de analiză a instanţei de recurs, întrucât vizează chestiuni de temeinicie, punând în discuţie aspecte factuale, de interpretare a probatoriului administrat în cauză, incompatibile cu procedura recursului în actualul context legislativ, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia: "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 5679 din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2024.