Judicial assistant's claim for loyalty bonus inclusion in salary order: binding effect of prior final judgment (res judicata) vs. statutory 5-year tenure limit

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.12.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020 reclamanta A., a chemat în judecată pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- modificarea în parte a Ordinului de salarizare individuală nr. 3344/C din 2020 emis de pârât., în sensul includerii sporului de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data emiterii acestui ordin; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 841/2021 din 28 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, dispunând modificarea în parte a Ordinului MJ nr. 3344/C/24.08.2020, numai în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantei, în sensul recalcularii, retroactive, cu incepere de la data emiterii ordinului, a indemnizatiei lunare brute de incadrare a reclamantei cu luarea in considerare a sporului de fidelitate, fără însă ca noua indemnizatie lunară de încadrare brută să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16. alin. (1).

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Ministerul Justiţiei şi, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa nr. 1770/2019 pronunţată de Tribunalul Damboviţa în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 173/2020 a Curţii de Apel Ploieşti, în condiţiile în care prezumţia este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză.

După cum se poate observa din cererea formulată, reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe prezumţia puterii de lucru judecat, ci pe reaua credinţă a pârâtului şi refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentinţa civila nr. 1770/2019. Prin urmare, instanţa fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuţia părţilor această prezumţie, încălcând astfel, principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât a pronunţat soluţia numai în baza acestei prezumţii.

Recurgerea la prezumtia puterii lucrului judecat, pentru prima oară în motivarea hotărârii judecătoreşti, fără ca anterior să fi fost pusă în dezbaterea părţilor, este contrară dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din C. proc. civ.. Astfel, părţii căreia prima instanţă i-a opus prezumţia doar cu ocazia motivării hotărârii judecătoreşi, fără însă să fi fost invocată ca atare de reclamantă nici pusă în discuţia părţilor, i-a fost negat dreptul la apărare, respectiv dreptul de a arăta, prin întâmpinare sau pe parcursul dezbaterilor, incorectitudinea raţionamentului pe care prima instanţă, în cele din urmă, l-a aplicat.

Susţine că, în realitate, prima instanţă nu a analizat legalitatea ordinului contestat şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, aşa cum s-ar fi pretat, ci a retinut numai sentinta nr. 1770/06.1 1.2019, prin care reclamantei i-au fost acordate diferenţe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedurä civilă, recurentul susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării asistentilor judiciari.

Aşa cum rezultă din preambulul ordinului contestat, acesta a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum şi ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare (..).

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzuta în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferenta unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Prin urmare, întrucât legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcţie, tocmai în ideea că aceştia sunt numiţi pe o perioadă determinată de 5 ani, fiind deci un mandat limitat, în mod temeinic instanţa de fond trebuia să constate că ordinul contestat de reclamantă a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale. Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari.

Astfel, potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani".

Totodată, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, iar faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nu este relevant, atâta timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

Astfel, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (Capitolul 4, art. 16 şi art. 17) nu prevedeau acordarea sporului de fidelitate.

Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariaţi (deci nici asistenţilor judiciari) în ceea ce priveşte stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum şi ale Legii-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare. Aşadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare.

În ceea ce priveşte asistenţii judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispoziţiile art. 16 din Capitolul VIII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiţiei", din Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", la Legea - cadru nr. 284/2010.

Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."

Pct. III. A din Ordinul comun MMFPS şi MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede următoarele:

"Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradaţie superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulţit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".

Ţinând cont de argumentele învederate, mai susţine recurentul că se poate constata că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei intimatei-reclamante cu luarea în calcul a unui spor de 15 %, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obţinut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câştigat de aceştia, în aceleaşi condiţii de vechime.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.

Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul depus de Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare

Deşi întâmpinarea intimatei – reclamante A. i-a fost comunicată în termenul legal, recurentul – pârât Ministerul Justiţiei nu a combătut apărările acesteia în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) şi art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 septembrie 2021, s-a fixat primul termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Alte aspecte procesuale

Având în vedere modificările legislative survenite ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, respectiv art. 142 alin. (6), potrivit căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile de natură procesuală ale Ministerului Justiţiei privind bugetul instanţelor, ce decurg din aplicarea prevederilor alin. (2) ale aceluiaşi articol, în temeiul art. 38 C. proc. civ. a fost citată în cauză şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în şedinţa publică de la acest termen de judecată, instanţa de control judiciar, luând act de transmisiunea calităţii procesuale de la Ministerul Justiţiei, a reţinut calitatea de recurentă – pârâtă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei fiind scos din cauză.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Aspecte procesuale

Prin Ordinul nr. 3344/C din 24.08.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei s-a dispus recalcularea indemnizatiei de incadrare a reclamantei, cu începere din data de 01.12.2016, prin raportare la o valoare sectorială de referinţă de 484,18 RON.

Din continutul ordinului, rezultă că pârâtul i-a stabilit reclamantei indemnizaţia de incadrare în raport de o vechime în funcţie de numai 0-3 ani, respectiv 3-5 ani, deşi vechimea efectivă era de 19 ani si aceasta fusese recunoscuta prin sentinţa civilă nr. 1770/06.11.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 173/2020 a Curţii de Apel Ploieşti, dispunându-se următoarele: "Obligă pârâţii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Galaţi si Tribunalul Brăila la plata către reclamantă de despăgubiri constând în contravaloarea sumei reprezentând diferenţele salariale dintre indemnizaţiile ce rezultă prin acordarea sporului de fidelitate(sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei) şi indemnizaţia efectiv încasată începând cu data de 03.05.2016 si pe viitor, actualizate cu indicele de inflaţie, si la plata dobânzii legale de la data când trebuiau achitate şi până la plata efectivă."

Reclamanta a formulat contestatie administrativă împotriva ordinului de mai sus (dosarul de fond), aceasta fiind însa respinsa prin adresa nr. x/2020 emisa de Ministerul Justitiei (dosarul de fond) cu motivarea că prin sentinta nu s-a stabilit obligatia ministerului de a emite ordine de salarizare, ci doar de a plăti despăgubiri, plata care se va face potrivit dispozitiilor legale referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii.

Pe calea prezentului demers judiciar, reclamanta, în calitate de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Brăila începând din 01.07.2000, a solicitat modificarea în parte a Ordinului de salarizare individuală nr. 3344/C din 24.08.2020 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în sensul includerii sporului de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data emiterii acestui ordin.

În justificarea pretenţiilor deduse judecăţii, reclamanta a invocat recunoaşterea dreptului prin sentinţa civilă nr. 1770/06.11.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 173/11.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă.

Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât şi a apărărilor intimatei-reclamante

Într-un prim motiv de recurs, încadrat de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., acesta a invocat, în esenţă, greşita soluţionare a cauzei exclusiv pe baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa nr. 1770/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019 definitivă prin decizia nr. 173/2020 a Curţii de Apel Ploieşti, în condiţiile în care prezumţia este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză; reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe prezumţia puterii de lucru judecat, ci pe reaua-credinţă a pârâtului şi refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentinţa civila nr. 1770/2019. Prin urmare, a susţinut recurentul că instanţa fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuţia părţilor această prezumţie, încălcând astfel, principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât a pronunţat soluţia numai în baza acestei prezumţii.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs critică de fapt greşita aplicare a puterii de lucru judecat, ca şi prezumţie legală, aspect care intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă şi nu din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., eronat încadrat.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă nu a analizat fondul dreptului dedus judecăţii, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive (sentinţa civilă nr. 1770/06.11.2019), prin care au fost obligaţi pârâţii la calcularea şi la plata salariului care să includă sporul de fidelitate - sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu 03.05.2016 până în prezent şi în continuare şi a fost obligată pârâta la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu 03.05.2016, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală de la data când trebuiau achitate şi până la plata efectivă.

Această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelurilor declarate de apelanţii-pârâţi (inclusiv de apelantul-pârât Ministerul Justiţiei) prin decizia civilă nr. 173/11.02.2020 Curtea de Apel Ploieşti, ca nefondate.

Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanţă a constatat că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei în prezenta cauză au făcut obiectul analizei şi în cuprinsul sentinţei civile nr. 1770/06.11.2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, fiind respinse şi devenind aplicabile prevederile art. 430 si ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, în prezentul dosar, reclamanta a invocat, în esenţă, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care se recunoaşte dreptul la stabilirea indemnizaţiei lunare prin valorificarea şi a sporului de fidelitate – sporului pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei.

Or, în mod legal, prima instanţă a constatat că dreptul invocat de reclamantă a fost recunoscut în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2019, astfel că soluţia şi considerentele statuate prin cele două hotărâri se impun şi în prezenta cauză, operând puterea de lucru judecat.

Conform art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 din C. proc. civ., cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte reţine că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze un fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, respectiv modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Aşadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Esenţial este faptul că părţile din prezentul litigiu au participat şi la procedurile jurisdicţionale anterioare, finalizate prin sentinţa civilă nr. 1770/06.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 173/11.02.2020, astfel încât dezlegarea dată acestor probleme de drept se impune în prezenta cauză, fără a mai exista posibilitatea de a fi contrazisă.

Prin urmare, deşi nu se reţine autoritatea de lucru judecat a hotărârilor deoarece, între dosare, nu există identitate de obiect – în prezenta cauză reclamanta solicitând modificarea ordinului de salarizare nr. 3344/C/24.08.2020, în sensul includerii sporului de fidelitate – sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei începând cu data emiterii acestui ordin, prima instanţă, deoarece, prin hotărârile judecătoreşti menţionate s-a recunoscut în mod definitiv dreptul părţii reclamante la calcularea şi la plata salariului cu includerea sporului de fidelitate – sporului pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei începând cu data de 03.05.2016, a reţinut în mod corect puterea de lucru judecat a hotărârilor care au rezolvat problemele de drept ridicate de speţă.

Astfel, în raport de dispoziţiile legale mai sus invocate, prima instanţă a recunoscut autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională, adică a acelor motive care conţin soluţii asupra unor puncte litigioase ale procesului de aşa maniera încât doar felul în care au fost aduse în fata judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului), face ca astfel de soluţii sa nu se regăsească in dispozitiv. Aşadar, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, si motivele care sustin solutia, precum si motivele care contin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de parti si supuse dezbaterii acestora.

Ca urmare a acestui argument, prima instanţă a reţinut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamantă, refuz cuprins în adresa nr. x/2020 emisă de Ministerul Justiţiei, motivele invocate în cuprinsul acesteia şi reiterate prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, trebuind să fie înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 1770/06.11.2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019 şi deciziei nr. 173/11.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I civilă, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele care contin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de pârât.

Astfel, cu privire la susţinerile pârâtului întemeiate pe sistemul legal ce nu recunoaşte sporul pretins asistenţilor judiciari, al căror mandat este limitat în sistem (0-3, respectiv 3-5 ani), fiind numiţi pe o perioadă determinată, se reţine în cuprinsul sentinţei nr. 1770/06.11.2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, că, în ceea ce priveşte sporul de fidelitate aşa cum rezultă atât din înscrisurile aflate atât la dosarul de primă instanţă, cât şi cele depuse în fază de apel, chiar din anul 2008, colegi ai reclamantelor, asistenţi judiciari din cadrul altor tribunale au obţinut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile recunoaşterea dreptului la sporul de fidelitate cu obligarea printre altele a instanţelor să facă menţiuni în carnetele de muncă (decizia civilă nr. 1001/R/2009 a Curţii de Apel Cluj I pronunţată în Dosarul x/2008, Decizia nr. 1287/R/2009 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în Dosarul x/2009). Într-o atare situaţie, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, s-a născut obligaţia de egalizare a drepturilor salariale a reclamantelor prin includerea în acestea a sporului de fidelitate, fără ca ordonatorii de credite să procedeze în acest sens.

Instanţa a mai reţinut în cadrul aceleiaşi sentinţe că, potrivit art. 16 din Ordonanţă de Urgenţă Nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (forma iniţială) asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare brută lunară potrivit coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi, după caz, la lit. A) din anexă, nr. crt. 28 - 31, în raport cu vechimea în funcţii juridice. (2) Asistenţii judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 5, 7, 18, 24 şi 25. (3) Indemnizaţiile de încadrare brute lunare şi celelalte drepturi ale asistenţilor judiciari se acordă prin ordin al ministrului justiţiei. Contrar susţinerilor apelantelor din cauza respectivă, din dispoziţiile legale anterior menţionate reiese că în cazul asistenţilor judiciari salarizarea se face şi în funcţie de vechimea în funcţiile juridice. Astfel, în speţa pendinte îndrituirea sau nu a reclamantelor la respectivul drept nu se analizează numai prin raportare la respectivele acte normative, ci în strânsă corelaţie cu Legea nr. 71/2015 şi actele normative ulterioare privind salarizarea personalului bugetar, astfel cum acestea au fost, aşa cum s-a arătat, pe larg interpretate de instanţa de unificare, respectiv de contencios constituţional. Susţinerile apelantelor în sensul că dreptul în discuţie a existat în patrimoniul altei categorii profesionale, respectiv a judecătorilor sunt infirmate de hotărârile judecătoreşti menţionate în precedent. Astfel, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că în mod corect instanţa de fond a stabilit că reclamantele sunt îndreptăţite la calcularea diferenţelor salariale rezultate între indemnizaţia stabilită prin acordarea sporului de fidelitate şi cea efectiv încasată.

Reglementarea puterii de lucru judecat, sub forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 430-435 C. proc. civ., în relaţia dintre părţi prezumţia legală a lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrare din partea acestora într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Or, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu poate decide în sens contrar, deoarece hotărârea definitivă anterior menţionată este definitivă şi rezolvă, cu caracter obligatoriu, o problemă de drept între reclamantă şi pârât.

Astfel, argumentul recurentului în sensul că prima instanţă nu a analizat legalitatea ordinului contestat, ci a reţinut numai considerentele sentinţei nr. 1770/2019 prin care reclamantei i-au fost acordate diferenţe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate, este nefondat; în virtutea principiului obligativităţii unei hotărâri judecătoreşti definitive şi a efectului negativ al puterii de lucru judecat, recurentul-pârât nu poate pune în discuţie, în cadrul unui alt proces, aspectele deja tranşate în cadrul procesului finalizat anterior.

De asemenea, în mod evident nu se poate reţine o încălcare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, cât timp aspectele legate de existenţa hotărârii judecătoreşti definitive anterioare fuseseră menţionate clar şi explicit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, constituind motivarea în fapt a acesteia.

Întrucât recurentul reia, în cadrul motivelor de casare, aspectele de drept ce constituie esenţa dreptului dedus judecăţii şi care au fost tranşate prin litigiul anterior, Înalta Curte constată că nu se poate trece la analiza în concret a acestora, faţă de modalitatea de soluţionare a prezentului litigiu ca efect al puterii de lucru judecat legal reţinută.

Or, prin recursul de faţă, recurentul-pârât reiterează acest argumente pe fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanţă ca efect al prev. art. 430 şi 431 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 12/2022 din 6 iunie 2022 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Soluţionarea Recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 20 septembrie 2022, Înalta Curte constată că se impune cu prioritate aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în favoarea reclamantei.

Prin decizia menţionată, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) şi art. 5 alin. (1^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 31alin. (1) - (1^3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - anexa nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

Astfel, deşi Decizia nr. 12/2022 este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial (27 septembrie 2022), corelaţia procedurală între existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive ce recunoaşte în favoarea reclamantei dreptul pretins şi o decizie obligatorie de interpretare pe viitor a normelor juridice incidente nu se poate rezolva decât prin recunoaşterea în favaorea reclamantei a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, care reprezintă un lucru câştigat în patrimoniul reclamantei.

Privind şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o creanţă să poată fi considerată "activ" care intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul trebuie să probeze faptul că are un temei suficient în dreptul intern; în ceea ce priveşte creanţele, conceptul de "aşteptare legitimă" se referă, de asemenea, la modul în care creanţa clasificată drept "activ" ar fi tratată în temeiul dreptului intern şi, în special, la faptul că jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale ar continua să fie aplicată în acelaşi mod [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), pct. 48].

Un debit stabilit printr-o hotărâre judecătorească care este suficient stabilit pentru a fi executoriu constituie un "bun" (Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, pct. 59; Burdov împotriva Rusiei, pct. 40; Gerasimov şi alţii împotriva Rusiei, pct. 179; Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, pct. 45; Streltsov şi alţi "pensionari militari din Novocherkassk" împotriva Rusiei, pct. 58). În schimb, un debit stabilit printr-o hotărâre judecătorească care nu este definitiv şi, prin urmare, nu este exigibil, nu poate fi considerat "stabilit suficient pentru a fi executoriu" şi, în consecinţă, nu constituie un "bun".

Or, în cauza de faţă, reclamanta se află deja în posesia unui "bun", ca urmare a existenţei hotărârii judecătoreşti definitive reprezentate de sentinţa nr. 1770/06.11.2019 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 173/11.02.2020 Curtea de Apel Ploieşti.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect şi cu justa aplicare a legii a constatat prima instanţă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a modifica în parte ordinul MJ nr. 3344/C/24.08.2020, în sensul includerii sporului de fidelitate, începând cu data emiterii ordinului.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., fiind pronunţată cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, dar şi a dispoziţiilor art. 430 şi 431 C. proc. civ., criticile recurentului – reclamant nefiind apte să conducă la reformare acesteia.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 841/2021 din 28 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 februarie 2023.