Scope of FGA guarantee: late-payment penalties and litigation costs are not insurance claims under Law 213/2015 as they arise from insurer’s fault, not the insurance contract

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.11.2020 sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (FGA) cerere în anulare în parte a deciziei FGA nr. 24851/27.10.2020, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 2.306,06 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 2990/2016 a Judecătoriei Slobozia; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, partea reclamantă a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2990/2016, Judecătoria Slobozia a admis cererea formulată de A. în contradictoriu cu B.. S.A. şi a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 2.389,70 RON reprezentând contravaloare despăgubiri, 1.512,68 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 29.06.2014 – 22.03.2016 şi în continuare până la plata efectivă a debitului şi 200 RON cheltuieli de judecată.

Ca urmare a falimentului B., A. s-a adresat FGA cu o cerere de plată a sumelor amintite. Soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/05.07.2017, Fondul a emis Decizia nr. 24851/2020, prin care a admis plata sumei de 2.390 RON despăgubiri şi a respins plata sumei de 2.306,06 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Partea reclamantă a pretins lipsa de motivare a deciziei sub aspectul respingerii cererii de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 615 din data de 16.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 24851/27.10.2020, precum şi obligarea intimatului la plata sumei de 2.306,06 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 2990/2016 a Judecătoriei Slobozia în dosarul nr. x/2016.

În motivarea căii de atac, reclamanta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia Înalta Curte a stabilit că sunt creanţe de asigurare creanţele izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă în faliment. Însă această decizie dezleagă şi alte probleme de drept, nu doar cele cuprinse în dispozitiv, sens în care recurenta-reclamantă solicită a se avea în vedere pct. 124 din considerentele deciziei, prin care Înalta Curte constată că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare sunt creanţe de asigurare. Cum prima instanţă nu a ţinut cont de aceste considerente, apreciază recurenta-reclamantă că în cauză au fost încălcate prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În privinţa cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asigurătorul este obligat să le plătească persoanelor păgubite cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată.

Consideră recurenta-reclamantă că prin sentinţa recurată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 (sub imperiul căreia a fost încheiată poliţa de asigurare RCA în legătură cu care a fost formulată cererea adresată FGA), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, raportat la art. 26 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) şi art. 38 din din Norma nr. 23/2014, din care reiese că atât despăgubirile, cât şi penalităţile de întârziere sunt reglementate prin dispoziţii legale ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, astfel că, rezultând din acest contract, au natura unor creanţe de asigurare. Împrejurarea că penalităţile de întârziere sunt datorate în cazul culpei asigurătorului în faliment nu schimbă caracterul de creanţe de asigurare, câtă vreme art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu menţionează o eventuală culpă sau lipsă de culpă a asigurătorului în faliment pentru a defini categoria creanţelor de asigurare. De altfel, o parte din sumele solicitate FGA cu titlu de despăgubiri au la bază faptul că asigurătorul le-a respins în mod neîntemeiat la plată anterior intrării în faliment, ceea ce înseamnă tot o culpă a asigurătorului, chiar dacă această culpă nu poate reprezenta criteriul în funcţie de care se determină caracterul de creanţă de asigurare.

De asemenea, a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015. Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, apreciază că scopul prevăzut de dispoziţiile legale invocate nu ar fi deturnat dacă FGA ar fi obligat la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, întrucât acesta plăteşte despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurare, în calitate de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, iar nu ca urmare a unei culpe proprii.

Susţine recurenta-reclamantă că în speţă au fost încălcate şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege se referă în mod expres la posibilitatea FGA de a plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau alte cheltuieli şi, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Potrivit art. 2210 C. civ., subrogaţia se întemeiază pe o culpă a terţului, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, or dacă FGA se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa terţului; dacă Fondul ar fi plătit aceste sume în temeiul unei culpe proprii, atunci nu s-ar mai fi putut subroga în vederea recuperării lor.

Apreciază recurenta-reclamantă şi că sentinţa atacată este contrară art. 435 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, atât timp cât, în litigiul purtat anterior între reclamantă şi asigurător, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, finalizat prin pronunţarea de către Judecătoria Slobozia a sentinţei civile nr. 2990/2016, instanţa de judecată a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

Aşadar, concluzionează recurenta-reclamantă, câtă vreme Fondul poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului formulat şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate, anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea intimatului-pârât la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2.306.06 RON şi a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Hotărârea Civilă nr. 2990/2016 pronunţată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere de plată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), înregistrată sub nr. x/05.07.2017, prin care a solicitat plata sumei de 2.839,70 RON despăgubiri, a sumei de 2.306,06 RON penalităţi de întârziere şi a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată (verso dosar), acordate în contradictoriu cu B. S.A. prin sentinţa civilă nr. 2990/29.12.2016 pronunţată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016 .

Prin Decizia FGA nr. 24851/27.10.2020 a fost admisă cererea de plată în ceea ce priveşte suma de 2.390 RON despăgubiri şi a fost respinsă cererea de plată în ceea ce priveşte sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

În acest context, reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24851/27.10.2020 prin care a solicitat anularea în parte a acesteia ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea FGA la plata sumei de 2.306,06 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 2990/2016 pronunţată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În cadrul criticilor formulate, recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor cuprinse la art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate prin contestaţie.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei de control judiciar şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Slobozia, în dosarul nr. x/2016, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o împărtăşeşte ca atare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a dispus intrarea în faliment.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2213-2214 C. civ., aceste norme nefiind contrare normelor speciale în materia asigurărilor. Prevederile art. 2213-2214 C. civ., art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 se coroborează în sensul obligării asigurătorului la plata unei despăgubiri către asigurat, plată care, în cazul falimentului asigurătorului, este garantată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte Norma ASF nr. 23/2014, aceasta stipulează plata unor penalităţi de întârziere datorate culpei contractuale a societăţii de asigurare, culpă care nu este opozabilă Fondului, câtă vreme această autoritate nu este continuatoare a societăţii contractante.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante prin care s-a invocat încălcarea principiului opozabilităţii hotărârilor judecătoreşti, atât timp cât FGA nu are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului falit, reprezentând un mecanism de garantare a plăţii despăgubirilor, astfel că nu răspunde pentru obligaţiile cu caracter pecuniar stabilite de instanţa de judecată în sarcina asigurătorului C. ca urmare a neplăţii ori plăţii cu întârziere a despăgubirii (în speţă, conform sentinţei civile nr. 2990/29.12.2016, pronunţată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016).

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi în ceea ce priveşte accesoriile creanţei principale, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nici invocarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu este în măsură să conducă la o altă concluzie. Pe de-o parte, recurenta-reclamantă a citat greşit textul de lege (spre deosebire de instanţa de fond, care l-a redat corect), înlocuind cuvântul "asiguratul" cu "asigurătorul" din cuprinsul textului, textul de lege stipulând că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri." Pe de altă parte, chiar făcând abstracţie de această eroare de redactare, Înalta Curte reţine că textul de lege reglementează obligaţiile de plată ale asiguratului, care sunt suportate de asigurător conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, între care se regăsesc şi cheltuielile de judecată pe care asiguratul este obligat să le achite persoanei vătămate. Or, recurenta-reclamantă a solicitat plata cheltuielilor de judecată datorate (conform hotărârii judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Slobozia) de asigurătorul RCA către asigurătorul CASCO, în urma unui litigiu determinat de nerambursarea valorii despăgubirii achitate persoanei vătămate, situaţie care nu se încadrează în ipoteza prevăzută de norma legală amintită.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la nesocotirea considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal şi care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Astfel, în mod judicios prima instanţă a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu datorează penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Slobozia, deoarece această obligaţie a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii de S.C. B.. S.A. în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în litigiul amintit.

Penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 2990 pronunţată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016 nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părţii reclamante ar fi creanţe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 213/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina B.. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanţă impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiţiei creanţei de asigurare.

Aşadar, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalităţi contractuale şi cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 615 din 16 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 februarie 2023.