Statutory liability for hydropower concessionaires to sanitize reservoir surfaces and remove debris under water management authorizations

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la 04.03.2020, sub nr. x/2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat plângere, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ APELE ROMÂNE, împotriva Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 256 din data de 21.11.2019 emisă de pârâtă pentru " Barajul şi Acumularea Ioneşti", solicitând, în principal, anularea parţială, în sensul eliminării obligaţiei nr. 7 din autorizaţie ("Titularul autorizaţiei este obligat" - "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori.") şi în subsidiar obligarea pârâtei la modificarea obligaţiei contestate în sensul respectării prevederilor legale ale art. 42 lit. h) din Ordinul 459/07.03.2019, care arată că "A. va colecta plutitorii din zona frontului de retende pentru asigurarea funcţionarii în condiţii de siguranţa a echipamentelor hidromecanice.".

În fapt, la data de 20.01.2020, reclamanta, prin B., a primit din partea ADMINISTRAŢIEI NAŢIONALE "APELE ROMÂNE" Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 256 din 21 noiembrie 2019, emisă pentru punctul de lucru "Barajul şi acumularea Ioneşti", situat pe cursul râului Olt, în localitatea Ioneşti, jud. Vâlcea.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 795 din 24 mai 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, ca nefondată.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi, rejudecând procesul în fond, să se dispună admiterea acţiunii, astfel cum a formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit actul normativ reţinut drept temei juridic, respectiv art. 34 din Legea nr. 107/1996, iar pentru argumentarea soluţiei a împrumutat apărarea pârâtei.

Astfel, instanţa nu a analizat actele aflate la dosarul cauzei şi a făcut presupuneri fără temei legal, reţinând calitatea reclamantei de administrator al lucrărilor hidrotehnice, deşi contractul de concesiune nr. x/2004 stabileşte foarte clar atât calitatea reclamantei de concesionar, cât şi obligaţiile ce îi revin în această calitate, iar trimiterea la art. 11 lit. i) din acest contract unde este prevăzută obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate precum (...) protecţia mediului (...), ar trebui să fie interpretată de instanţă cu privire la obligaţiile expres prevăzute în cuprinsul legii (dacă există) şi nu presupunând ca fiind legală orice altă sarcină stabilită de către o autoritate.

Instanţa a ignorat faptul că nu este prevăzută în mod expres în lege sau în Regulamentul de exploatare al acumulării Ioneşti vreo obligaţie privitoare la igienizarea apei/luciului de apă a lacului de acumulare, acest aspect fiind probat prin obiectul contractului de concesiune care nu cuprinde şi luciul de apă, ci, exclusiv construcţiile hidrotehnice (diguri, baraj) şi terenul pe care acestea sunt amplasate - cuveta lacului. Chiar dacă instanţa a prezentat în sentinţa recurată textele din Legea apelor, print-o interpretare greşită, aceasta a considerat că obligaţia de ignienizare a luciului de apă intervine în mod natural, datorită dublei calităţi de "utilizator de apă" şi concesionar.

În opinia recurentei, argumentele instanţei referitoare la caracterul preventiv al obligaţiei contestate şi necesitatea unei bune funcţionări a agregatelor hidrotehnice, precum şi prevenirea poluării cauzate de funcţionarea lor necorespunzătoare, nu pot justifica existenţa obligaţiei introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor, deoarece, tocmai modul de formulare a obligaţiei în discuţie presupune un anumit grad de poluare, iar societatea reclamantă este obligată să intervină pentru curăţarea apei poluate de alte persoane, cu intenţie sau fără intenţie. În consecinţă, a apreciat că nu există caracterul preventiv la care face trimitere instanţa de fond.

În continuare, recurenta critică şi interpretarea eronată dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, legea apelor.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) şi art. 3.1 din Legea nr. 107/1996 rezultă că asupra apei, ca bun al statului, reclamanta nu intervine sub nicio formă. Societatea nu are obligaţii expres prevăzute de lege cu privire la apă, care nu i-a fost dată în concesiune/administrare, ba din contra, Hidroelectrica este cea care achită pârâtei dreptul de folosinţă a apei.

A mai arătat recurenta că instanţa nu a analizat limitele dreptului autorităţii de a stabili obligaţii în sarcina Hidroelectrica, în acest sens susţinându-se că, deşi autoritatea trebuie să impună anumite măsuri cadru pentru funcţionarea unei amenajări hidroelectrice, aceasta şi instanţa de judecată nu pot face abstracţie de prevederile legislaţiei conexe ce reglementează dreptul persoanei juridice de a acţiona, limitat la activităţile cuprinse în actul său constitutiv.

A mai susţinut recurenta că instanţa de fond nu analizează aplicarea principiului " poluatorul plăteşte". Recurenta a susţinut că soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală, întrucât niciun act normativ invocat în cuprinsul sentinţei pronunţate drept temei pentru respingerea plângerii reclamantei nu prevede în mod expres obligaţia contestată de aceasta. În schimb, prima instanţă a făcut trimitere la textul de lege care prevede posibilitatea ca autoritatea să stabilească şi alte obligaţii, fără respectarea condiţiei de a se conforma legislaţiei în vigoare.

Pentru societatea reclamantă obligaţia contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului, aspect neanalizat de către prima instanţă, care a concluzionat în mod eronat asupra netemeiniciei cererii reclamantei.

În sprijinul opiniei exprimate, recurenta-reclamantă a susţinut că există unităţi din subordinea administrativă a acesteia care interpretează corect legislaţia şi stabilesc obligaţii, în temeiul aceloraşi acte normative, exemplificând în acest sens Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019 privind Barajul şi lacul de acumulare Malaia, judeţul Vâlcea, prin care Administraţia Bazinală de Apă Olt a impus pentru A. obligaţia de a acţiona pentru curăţarea frontului de retenţie (frontal deversant şi prize hidroagregate) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, buşteni, etc.) prin colectarea şi transportul acestora în locuri special amenajate.

În final, recurenta a arătat că în plângerea formulată au fost invocate dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019, în temeiul cărora Hidroelectrica asigură participarea cu forţe şi mijloace de intervenţie operativă penttru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum şi colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor de administrare. Instanţa a menţionat în cuprinsul sentinţei acest fapt, însă nu se pronunţă asupra capătului de cerere subsidiar. Astfel, este corect şi legal ca reclamanta, pentru evitarea unor incidente cu efecte asupra construcţiilor hidrotejnice să ia măsuri în zona frontului de retenţie şi să îndepărteze plutitorii, însă această obligaţie nu poate fi extinsă pe toată suprafaţa lacului de acumulare.

Apărările formulate de intimată

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române a depus întâmpinare, şi a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii instanţei de fond.

În esenţă, intimata a susţinut că obligaţia impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză este în deplină concordanţă cu normele legale în vigoare, argumentele invocate de recurenta-reclamantă fiind dezbătute de către instanţele de judecată şi în alte dosare în care au fost respinse acţiunile formulate de reclamantă, instanţele naţionale stabilind că obligaţia de igienizare a luciului de apă se referă la toată suprafaţa lacurilor de acumulare concesionate de Statul român către A.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare în parte a Autorizaţiei de Gospodărire a Apelor nr. 256/21.11.2019 privind "Barajul şi Acumularea Ioneşti", emisă de pârâta Administraţia Naţională Apele Române, respectiv obligaţia nr. 7 din Cap. "Titularul autorizaţiei este obligat", de a luat "măsuri de asigurare a igienizării suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori". În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la modificarea obligaţiei contestate în sensul respectării dispoziţiilor art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019, astfel încât, obligaţia impusă societăţii să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenţie pentru asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a echipamentelor hidromecanice.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei, iar calea de atac promovată împotriva acestei soluţii a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond, sub un prim aspect referitor la reţinerea calităţii sale de administrator al apei din lacul de acumulare, prin raportare la contractul de concesiune nr. x/2004.

În acest sens a apreciat că, din moment ce nu există în lege sau în Regulamentul de exploatare al acumulării Ioneşti vreo obligaţie expresă privitoare la igienizarea luciului de apă a lacului de acumulare, ci, numai construcţiile hidrotehnice (diguri, baraj) şi terenul pe care acestea sunt amplasate, şi anume cuveta lacului, prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile contractului de concesiune, ignorând faptul că acest aspect este probat prin obiectul contractului în discuţie.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale antereferite.

În primul rând, este de observat că potrivit art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată şi completată, "(1) Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii."

De asemenea, art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede: "Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională «Apele Române», prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În egală măsură, O.U.G. nr. 107/2002 prevede că intimata-pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" este instituţia publică de interes naţional care, prin administraţiile bazinale din subordine, deţine un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea publică a statului. În conformitate cu Statutul său aprobat prin H.G. nr. 1176/2002, pârâta coordonează şi răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării, în acest sens fiind autoritatea competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, în scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protejării acestora împotriva epuizării şi poluării.

De asemenea, art. 55 alin. (5) din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că: "Prin autorizaţia de gospodărire a apelor, cât şi prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalităţile de control tehnic şi mijloacele de intervenţie în caz de incidente, avarii sau accidente şi altele asemenea".

Or, din interpretarea cadrului normativ evidenţiat rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, are atribuţii de monitorizare şi coordonare a activităţilor ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării de către utilizatorii-deţinători ai autorizaţiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăşi să asigure igienizarea luciului de apă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

În acest sens sunt avute în vedere şi prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 conform cărora: "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protecţiei acestora împotriva epuizării şi poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, introduce obligaţia utilizatorului de apă de a solicita şi obţine, atât pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru punerea în funcţiune, "autorizaţia de gospodărire a apelor" ce reglementează funcţionarea şi exploatarea lucrărilor şi activităţilor desfăşurate pe ape sau care au legătură cu apele".

Totodată, art. 6 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/219, privind aprobarea Procedurii şi a competenţelor de emitere, modificare, retragere şi suspendare temporară a autorizaţiilor de gospodărire a apelor, din 23.07.2019, forma în vigoare în perioada de referinţă, prevede că "(1) Emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiţie să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale. (2) De asemenea se pot impune condiţii pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării şi dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea raţională şi monitoringul resurselor de apă, precum şi alte condiţii ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu".

În speţă, prin Contractul nr. x din data de 27.12.2004, de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 298bis din 30 aprilie 2015, Ministerul Economiei şi Comerţului a concesionat recurentei-reclamante A. S.A. bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii (art. 3 alin. (1) din contract).

Art. 11 lit. i) din acest contract de concesiune prevede că una dintre obligaţiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecţia mediului. Or, îndeplinirea obligaţiei contestate din cuprinsul autorizaţiei în discuţie are drept scop chiar asigurarea protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Parte integrantă a autorizaţiei de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafaţă, subterane, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, iar recurenta face parte din categoria persoanelor care au în exploatare "alte asemenea lucrări", astfel că obligaţia de întreţinere îi revine în considerarea acestei calităţi, fiind un utilizator de apă, incumbându-i întreţinerea inclusiv a apei ce ocupă terenul pe care se află lucrările exploatate.

În consecinţă, nu pot fi primite argumentele recurentei din această perspectivă, prima instanţă reţinând în mod corect că odată cu dobândirea dreptului de concesiune prin contractul de concesiune x/2004, precum şi prin dobândirea dreptului de utilizare a resurselor de apă de suprafaţă, în baza abonamentelor încheiate potrivit legii nr. 107/1996, reclamanta a preluat, în baza legii, în considerarea calităţii sale de utilizator/concesionar, toate obligaţiile referitoare la prevenirea degradării calităţii apelor şi, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare excede obiectului său de activitate, cu atât mai mult cu cât art. 11 lit. i) din acest contract de concesiune prevede că una dintre obligaţiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate precum(...) protecţia mediului(...)., nefiind, aşadar, identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului contestat.

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizaţia de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură şi servicii complexe de gospodărire a apelor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a formulat cererea de eliberare a autorizaţiei de gospodărire a apelor pentru " Barajul şi Acumularea Ioneşti", sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 care prevăd că: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligaţia de întreţinere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca şi de întreţinere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor şi a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Or, în contextul factual şi normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că autoritatea pârâtă are competenţa de a emite autorizaţii de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecţiei mediului, din care face parte şi măsura contestată în cauza pendinte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

De altfel, prin obligaţia contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare, precum şi evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Din această perspectivă este de observat că prima instanţă a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, reţinând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunţate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de concedent, şi reclamantă, în calitate de concesionar, contract aprobat prin H.G. nr. 2077/2004.

Faptul că obligaţia de a asigura igienizarea suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare a acumulării Brădişor, nu poate avea drept consecinţă nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsura dispusă este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizaţiei de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecţiei mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

În altă ordine de idei, este de observat faptul că parte integrantă a autorizaţiei de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafaţă, subterane, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate susţine cu suficient temei că obligaţia cuprinsă în autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligaţie care ar depăşi competenţele Administraţiei Naţionale "Apele Române", în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligaţii ce ar depăşi limitele stabilite de actele normative incidente. Aşadar, rezultă fără putinţă de tăgadă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că în condiţiile în care Regulamentul de exploatare şi întreţinere a acumulărilor este un act subsecvent autorizaţiei de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligaţia de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă şi de curăţare de plutitori a fost introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru baraje şi lacuri de acumulare, ca o condiţie necesară funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a calităţii apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante cu privire la condiţiile nelegale impuse de către pârâta Administraţia Naţională "Apele Române", fiind evidente atribuţiile reclamantei în ceea ce priveşte administrarea barajului şi lacului de acumulare Ioneşti, teoria că A. nu are în domeniul său de activitate efectuarea unor astfel de acţiuni şi că nu poate să îndeplinească activităţi de igienizare a suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori fiind lipsită de suport legal şi doar o consecinţă a propriului demers interpretativ asupra legislaţiei aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor, ci, doar voinţa părţii în sensul soluţiei favorabile spre care tinde prin intermediul prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecinţele reale ale normelor legale amintite, care îi sunt defavorabile.

În mod similar, faţă de trimiterea reclamantei la prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră, instanţa de control judiciar reţine că acest text legal nu este incident în prezenta cauză, deoarece această atribuţie aparţine Ministerului Energiei, care o exercită prin intermediul reclamantei.

Aplicând textul legal enunţat situaţiei deduse judecăţii în prezenta cauză, se desprinde concluzia că societatea A. trebuie să asigure, atât întreţinerea, repararea sau refacerea lucrărilor, cât şi întreţinerea albiilor, cuvetelor şi a malurilor.

Din această perspectivă este de observat că prima instanţă a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, reţinând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunţate ca urmare a contractului de concesiune a barajului şi lacului de acumulare Ioneşti nr. 171/27.12.2004, încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de concedent, şi reclamantă, în calitate de concesionar, aprobat prin H.G. nr. 2077/2004. Acest contract are ca obiect concesiunea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum şi a construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiţii.

Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la principiul "poluatorul plăteşte", sens în care Înalta Curte observă că recurenta conferă principiului o accepţiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel naţional şi european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esenţiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea şi remedierea poluării, precum şi costurile pe care aceasta le impune societăţii. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajaţi să evite daunele aduse mediului şi sunt traşi la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Principiul invocat are în vedere situaţia în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situaţie în care este răspunzătoare pentru acestea şi trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare şi să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activităţile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

Sub acest aspect este important a se aminti că Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activităţile enumerate în anexa a III-a la directivă, cum ar fi industria energetică, producţia şi prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deşeurilor, producţia de celuloză, hârtie şi carton la scară largă, vopsirea textilelor şi tăbăcăria, producţia de carne, produse lactate şi produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate şi habitatelor naturale(sau o ameninţare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activităţi profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a şi în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijenţă.

Ca atare, aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligaţiei instituite în sarcina sa prin autorizaţie, deoarece acest act nu a fost emis ca urmare a faptului că poluarea suprafeţei luciului de apă cu plutitori, lemne şi PET-uri s-ar datora activităţii societăţii reclamante, pentru a fi incident acest principiu, ci, în scopul asigurării protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidenţiat în considerentele prezentei decizii.

Aşadar, şi din această perspectivă hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligaţiei contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligaţia stabilită în sarcina prin actul contestat, iar, pe de altă parte, nu s-au administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmaţie că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată ar avea caracter vătămător, nesusţinută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalităţii acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că măsura impusă prin autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor şi mediului înconjurător, susţinerea privind pretinsul caracter vătămător al obligaţiei stabilite în sarcina sa neconstituind, aşadar, motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la existenţa unei practici neunitare prin raportare la măsura dispusă prin Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019 privind Barajul şi Lacul de acumulare Malaia, Înalta Curte reţine că acestea nu pot constitui un motiv de nelegalitate a actului contestat în prezenta cauză.

Sub acest aspect este de observat că autoritatea pârâtă este abilitată să emită autorizaţia de gospodărire a apelor, dispoziţiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligaţii/interdicţii în vederea asigurării funcţionării normale şi în condiţii de deplină siguranţă a obiectivului, în raport de particularităţile fiecărei situaţii în parte, iar Regulamentul de exploatare ce face parte integrantă din respectiva autorizaţie este aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate concluziona în sensul existenţei unei interpretări diferite a cadrului normativ incident în materie, în situaţii identice, în lipsa oricăror elemente şi dovezi care să susţină această ipoteză.

Or, simpla afirmaţie a recurentei privind interpretarea incorectă, de către autoritatea pârâtă, a legislaţiei incidente în materie, care a stat la baza emiterii autorizaţiei de gospodărire a apelor contestate în prezenta cauză, evocată prin cererea de recurs şi prin care a susţinut că s-a dispus o măsură adaptată strict pe obiectul său de activitate, nu poate demonstra nelegalitatea actului contestat în cauză, în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligaţia să le administreze partea care a făcut această afirmaţie, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, şi anume Autorizaţia de gospodărire a apelor nr. 256/21.11.2019, prima instanţă reţinând în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine reformarea sentinţa de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile situaţiei deduse judecăţii.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, ca o primă observaţie, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, astfel cum a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului reclamantei, care va fi respins, ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenţii.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 795 din 24 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 februarie 2023.