Restitution annulment upheld: church’s direct evidence rebuts land-registry ownership, in-kind return ordered.

Şedinţa publică din data de 18 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată şi procedura derulată în primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi Parohia Romano-Catolică Braşov Centru au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia specială de retrocedare de pe lângă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea Deciziei nr. 8934/10.01.2020 emise de pârâtă şi, în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului naţionalizat abuziv înscris în CF iniţial x Braşov, cu nr. top. x, construcţii (casa de piatră) cu teren aferent de 2.326 mp, situat în Braşov, str. x, înscris în CF actual x Braşov, nr. top. x, proprietatea de drept a Bisericii Romano-Catolice, prin subdiviziunea sa organică, Parohia, în numele căreia Arhiepsicopia Romano-Catolică Alba Iulia a depus cerere de restituire, iar, în subsidiar, obligarea pârâtelor să emită în favoarea lor o decizie de restituire în natură a imobilului susmenţionat.

Prin încheierea de şedinţă din 16 iulie 2020, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 68 din 1 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi Parohia Romano-Catolică Braşov Centru au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia nr. 4312 din 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de reclamante, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În esenţă, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi a încălcat principiul nemijlocirii, principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii, invocând, pentru prima dată în considerentele hotărârii, o chestiune nouă de fapt, care nu se regăsea nici în motivarea Deciziei nr. 8934/10.01.2020 şi nici în apărările sau concluziile părţilor, referitoare la faptul că nu s-a putut proba existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare.

2. Hotărârea pronunţată în fond după casare

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020*, la data de 01.04.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 66 din 23 mai 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi Parohia Romano-Catolică Braşov Centru au formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentele- reclamante au invocat pronunţarea sentinţei atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 4, 6, 36 şi 139- 141 din Decretul- lege nr. 115/1938 şi ale art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, susţinând că instanţa de fond a reţinut în mod greşit lipsa calităţii sale de proprietar la data preluării imobilului de către stat.

În dezvoltarea acestei critici, au fost formulate, în esenţă, următoarele argumente: cartea funciară nr. x Braşov nu constituie "probă contrară" în accepţiunea art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 94/2000, care să facă inaplicabil acest text din actul normativ; conform prevederilor indicate din Decretul- Lege nr. 115/1938, cartea funciară se va alcătui, în afară de titlu, din trei părţi (I.Descrierea imobilelor; II.Înscrierile privitoare la dreptul de proprietate; III.Înscrierile privitoare la sarcini), fiecare cu propriul conţinut, care nu poate fi privit fragmentar; concluzia că imobilul ar fi aparţinut unui subiect de drept distinct este contrară regulilor speciale în materie de probaţiune şi probelor administrate în cauză, care demonstrează că potrivit statutelor Bisericii Romano- Catolice, recunoscute de Statul Român, Biserica Romano- Catolică îşi exercită dreptul de proprietate prin subdiviziunea sa parohia, aşezământul de învăţământ fiind înfiinţat de biserică, cu autorizarea organelor statale de la acea vreme.

4. Apărările formulate de intimata-pârâtă şi procedura derulată în recurs

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii atacate, răspunzând criticilor recurentelor- reclamante cu referiri ample la argumentaţia cuprinsă în decizia contestată, în motivarea sentinţei şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi, în sensul că depunerea unor înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate nu poate înlocui însăşi înscrierea în cartea funciară, potrivit căreia proprietarul imobilului solicitat a fost Şcoala Generală Romano- Catolică din Braşov.

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a Comisiei la emiterea unei noi decizii de retrocedare a imobilului în cauză, intimata a susţinut că prerogativele pe care art. 18 alin. (1) din legea nr. 554/2004 le recunoaşte instanţei de contencios administrativ sunt restrânse, aceasta nefiind îndreptăţită să se substituie organului administrativ şi să impună adoptarea unor măsuri de natura celor solicitate de reclamantă, în caz contrar fiind încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentele- reclamante au solicitat respingerea excepţiei de tardivitate a recursului, arătând că sentinţa a fost comunicată la domiciliul procesual ales la data de 20 octombrie 2022, iar recursul a fost expediat prin curier la 28 octombrie 2022.

Excepţia tardivităţii recursului a fost pusă în discuţia părţilor şi respinsă în şedinţa publică din 7 decembrie 2023.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs şi cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, cu precizarea că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentele- reclamante au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, vizând anularea Deciziei nr. 8934/10.01.2020 emise de pârâtă şi, în principal, să se dispună restituirea în natură a imobilului înscris în CF iniţial x Braşov, cu nr. top. x, construcţii (casa de piatră) cu teren aferent de 2.326 mp, situat în Braşov, str. x, înscris în CF actual x Braşov, nr. top. x, proprietatea de drept a Bisericii Romano-Catolice, iar, în subsidiar, obligarea pârâtelor să emită în favoarea lor o decizie de restituire în natură a imobilului susmenţionat.

Motivul pentru care Comisia a respins cererea de retrocedare a fost acela că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici dovada preluării abuzive a acestuia de la Parohia Romano- Catolică Braşov- Centru.

Dreptul la retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este prevăzut de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 în beneficiul foştilor proprietari, în condiţiile acestui act normativ.

Prin urmare, problema litigioasă constă în aceea de a lămuri dacă, în raport cu datele speţei, înscrierea în cartea funciară, ca proprietar tabular, a aşezământului de învăţământ, iar nu a Bisericii Romano- Catolice ca atare, conduce la concluzia că dreptul de proprietate a aparţinut unui subiect de drept distinct, astfel că recurentele- reclamante nu ar fi îndreptăţite la restituire în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Analizând criticile formulate în recurs în limitele specifice acestei căi de atac, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că deşi recurentele- reclamante au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în realitate ele vizează chestiunea de drept material a stabilirii calităţii de proprietar al imobilului a cărui restituire se solicită şi legalitatea încadrării juridice a situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă pe baza probelor administrate, iar nu aspecte ţinând de admisibilitatea probelor ori alte încălcări ale regulilor de procedură ce ar putea atrage sancţiunea nulităţii, care să poată fi subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De aceea, argumentele vor fi grupate şi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanţa de urgenţă menţionată, actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul stabilit de comisie, iar art. 4. din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că:

"(….)(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar. (...)"

Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare, definesc, prin pct. 13 subsumat art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanţa de urgenţă, sintagma "acte doveditoare", arătându-se că acestea constau în:

"a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate);

d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

Soluţia de respingere a acţiunii- pe care instanţa de control judiciar nu o împărtăşeşte- a fost întemeiată în principal pe considerentul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat era înscris în cartea funciară, la momentul preluării de către stat, în favoarea Şcoalei Normale Romano Catolice, iar potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul – Lege nr. 115/1938, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Procedând în acest mod, instanţa de fond a stabilit în mod greşit raportul dintre prezumţia de proprietate prevăzută în textul normativ citat mai sus şi regimul probator reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în calitate de act normativ special referitor la retrocedare, care la rândul său, în art. 4 alin. (4) şi (5), instituie o prezumţie legală de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ ori administrativ prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în absenţa unei probe contrare.

Or, în Decretul nr. 176/1948, publicat în Monitorul Oficial nr. 177 din 3 august 1948, imobilul în litigiu figurează la poziţia 1695 din Anexa privind unităţile şcolare din Regiunea Braşov sub denumirea de "Liceul rom. cat. de băieţi din Braşov, str. 7 noiembrie nr. 25 al bis. rom. cat. cu întreaga avere, conform inventarului jurnal". Aşa cum s-a reţinut în sentinţa atacată, identitatea imobilului care figurează în actul de preluare cu imobilul ce formează obiectul cererii de restituire a fost dovedită, prin număr de carte funciară şi număr topografic, cu actele depuse la dosar, nefăcând obiect al disputei judiciare în al doilea ciclu procesual.

Este adevărat că, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv de drepturi, dovedind existenţa şi întinderea dreptului, precum şi titularul respectivului drept, astfel că, de regulă, imobilele care au aparţinut cultelor religioase sunt cele înscrise ca făcând parte din patrimoniul unităţilor componente ale cultelor religioase ca atare.

Cu toate acestea, coroborarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Decretul- Lege nr. 115/1938 cu normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000 conduce la concluzia că în analiza unei cereri de retrocedare întemeiate pe O.U.G. nr. 94/2000 prezumţia instituită prin art. 32 din Decretul- lege nr. 115/1938 ar putea fi înlăturată de o probă directă şi relevantă, în sensul că proprietarul tabular nu este un subiect de drept distinct, ci un aşezământ sau dezmembrământ al cultului religios, care i-a conferit o masă patrimonială de afectaţiune care face parte dintr-un patrimoniu unic, al structurii de cult religios.

În acest sens, prin decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) - (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, o structură a unui cult religios poate dovedi calitatea de fostă proprietară a imobilului a cărui retrocedare o solicită, în sensul că proprietarul tabular a fost un aşezământ al său, căruia i-a conferit o masă patrimonială de afectaţiune prin divizarea patrimoniului său unic, numai prin mijloace de probă directe cu privire la situaţia juridică pretinsă.

Decizia de recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1160 din 21 decembrie 2023, în intervalul cuprins între data pronunţării şi data motivării prezentei decizii, fiind obligatorie erga omnes de la data publicării, dar existenţa ei în realitatea juridică încă de la data pronunţării deciziei nu putea fi ignorată chiar de instanţa supremă, de la care provine.

În cauza de faţă au fost administrate astfel de mijloace de probă directe, constând în decretul regal cu numărul 207, emis la 14 ianuarie 1846, împreună cu corespondenţa prin care parohului de Braşov i-a fost comunicat decretul regal favorabil având ca scop ridicarea Gimnaziului din Braşov, astfel încât să se conformeze normelor în vigoare şi să se poată verifica modul de cheltuire a sumelor alocate pentru acel Gimnaziu, fără a se face vorbire despre înfiinţarea vreunei entităţi distincte de biserică (înscrisuri depuse în copii certificate însoţite de traduceri legalizate, la filele x ale dosarului Curţii de Apel Braşov nr. 122/64/2020*, de rejudecare în fond după casare).

În acest context, se impune menţiunea că înscrisul nou depus la dosarul de recurs, constând în adresa nr. SJANBV 45-C-23/08.03.2023 emisă de Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Braşov, prin care recurentele- reclamante tind să demostreze că unitatea de învăţământ nu putea exista ca subiect de drept distinct, pentru că nu a fost înscrisă la grefa tribunalului competent în registrul persoanelor juridice de drept privat cu scop nepatrimonial în baza Legii nr. 21/1924, nu prezintă relevanţă în cauză şi nu a fost avut în vedere la fundamentarea soluţiei, pentru că nu reprezintă decât o probă indirectă, prin adresa respectivă necomunicâdu-se decât că emitentul nu deţine registrul respectiv pentru perioada 1924- 1949 şi nu a identificat un dosar referitor la Şcoala Normală Catolică de băieţi Braşov sau Gimnaziul Catolic de Băieţi Braşov.

În raport cu argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată, contrar concluziei primei instanţe, că recurentele- reclamante au făcut dovada calităţii de fost proprietar al imobilului în discuţie, criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind întemeiate şi impunând reformarea sentinţei.

Cât priveşte soluţia care urmează a fi pronunţată subsecvent casării sentinţei, contrar susţinerilor din întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte reţine că potrivit art. 52 din Constituţia României, "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.", condiţiile şi limitele exercitării acestui drept fiind stabilite prin lege organică

În această ambianţă constituţională, art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează un contencios de plină jurisdicţie, în care instanţa de contencios administrativ nu este limitată la a dispune anularea actului administrativ nelegal şi obligarea autorităţii emitente la reanalizarea cererii şi a documentaţiei aferente, ci poate să instituie măsuri care să asigure în mod efectiv restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi repararea pagubei cauzate reclamantului, aceste soluţii neconstituind încălcări ale principiului separaţiei puterilor în stat.

O soluţie de obligare a Comisiei la reanalizarea dosarului s-ar impune numai dacă probele administrate ar fi insuficiente pentru dezlegarea fondului raportului de drept administrativ care a generat litigiul, situaţie care nu este întrunită în speţă.

În altă ordine de idei, instanţa reţine că litigiul se află la al doilea ciclu procesual, în cauză fiind pronunţată deja o decizie de casare cu trimitere, şi nici decizia administrativă contestată, nici întâmpinările formulate de autoritatea emitentă în diferitele stadii procesuale nu conţin argumente sau apărări cu privire la împrejurări care să se încadreze în prevederile art. 1 alin. (4)- (6) din O.U.G. nr. 94/2000 şi să constituie impedimente în privinţa retrocedării în natură.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul reclamantelor, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va casa sentinţa recurată şi, în rejudecarea cauzei, va admite acţiunea, urmând ca în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţile art. 3 alin. (6)-(7) din O.U.G. nr. 94/2000, să dispună anularea deciziei administrative contestate şi să oblige Comisia specială de retrocedare să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 depuse de Parohia Romano-Catolică Braşov-Centru prin Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantele Parohia Romano-Catolică Braşov Centru şi Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei nr. 66 din 23 mai 2022 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea formulată de reclamantele Parohia Romano-Catolică Braşov Centru şi Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Anulează Decizia nr. 8934/10.01.2020 emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Obligă pârâta Comisia specială de retrocedare să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 depuse de Parohia Romano-Catolică Braşov-Centru prin Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.