Damages claim partially quashed and remanded on limitations; tax authorities' passive standing upheld

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Investiţiilor si Proiectelor Europene, Agenţia Naţionala a Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi obligarea pârâţilor la plata sumei de 12.600.719,72 de RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a actelor anulate de către instanţa de judecată, respectiv procesul-verbal nr. x/16.02.2017 şi Certificatul de atestare fiscală nr. x/28.09.2018, din care 5.475.271,76 RON reprezintă prejudiciul suferit în urma blocării activităţii, 7.594, 96 de RON echivalentul prejudiciului suferit în urma indisponibilizării sumelor aflate în contul reclamantei şi 7.117.853,29 RON cu titlu de daune morale.

2. Soluţia instanţei de fond

2.1. Prin încheierea din 16 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii pasive a Ministerului Investiţiilor şi Fondurilor Europene şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

2.2. Prin sentinţa nr. 100 din 01 iulie 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

(ii) a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei;

(iii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Iaşi;

(iv) a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi.

(v) a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi;

(vi) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene;

(vii) a obligat pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene să plătească reclamantei suma de 1.463.671,57 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva sentinţei nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. (în cele ce urmează "A.,,), cale pe care a solicitat casarea în parte a acesteia şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.482.866,72 de RON, reprezentând daune materiale şi obligarea în solidar a tuturor intimaţilor la plata daunelor morale, în cuantumul stabilit de curtea de apel.

În esenţă, în motivarea cererii, a arătat că instanţa a înlăturat răspunderea D.R.G.F.P. Iaşi şi A.J.F.P. Iaşi încălcând dispoziţiile art. 1357 şi art. 1382 C. civ. că determinarea conţinutului şi cuantumului beneficiului nerealizat s-a făcut în încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului - art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ. şi cu o motivare contradictorie şi că judecătorul fondului a aplicat greşit dispoziţiile legale, art. 1385 alin. (4) C. civ., care reglementează pierderea unei şanse.

Referitor la prima critică, a învederat că D.R.G.F.P. Iaşi - A.J.F.P. a procedat la ignorarea unei hotărâri judecătoreşti, cerând în schimb indicaţiile emitentului actului vătămător, aspect care a favorizat prorogarea efectelor actului administrativ nelegal, înlăturând orice posibilitate a recurentei de a atrage finanţări. Cu alte cuvinte, AJFP Iaşi a condiţionat aplicarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de permisiunea ministerului, fără a oferi un temei legal pentru poziţia adoptată, motiv pentru care, contribuţia acesteia în prejudicierea recurentei nu poate fi eradicată. Astfel, a considerat că blocarea activităţii asociaţiei are la bază activitatea conjunctă a intimatelor, manifestată atât sub forma emiterii actului administrativ, cât şi prin punerea în executare şi permiterea producerii efectelor sale proprii chiar şi după stabilirea caracterului său nelegal de instanţa de judecată. Astfel, a considerat că, prin înlăturarea răspunderii organului de executare, prima instanţă a încălcat prevederile art. 1349, 1357 alin. (1) şi 1382 C. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea set de critici, recurenta a arătat că, deşi instanţa iniţial a reţinut că prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, precizând că într-adevăr sumele menţionate se regăsesc în bugetul proiectului ACT4TEH depus in copie la fila x voi. III dosar, nu a acordat cu titlu de despăgubiri şi suma de 109.620 RON. Astfel, hotărârea instanţei de acorda doar o parte din suma solicitată, relevă o contradicţie între motivele reţinute şi individualizarea concretă a contravalorii acestui tip de prejudiciu. Totodată, a apreciat că situaţia expusă constituie, în egală măsură, o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1385 C. civ., text de lege care prevede obligativitatea reparării integrale a prejudiciului. Astfel, aplicarea corectă a dispoziţiei legale ar fi trebuit să conducă la acordarea contravalorii proiectului pierdut.

Cât despre ultimele critici expuse, recurenta-reclamantă a expus, pe larg, argumentele pentru care a apreciat că judecătorul fondului a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material reprezentate de art. 1385 din C. civ. şi 1532 C. civ. referitoare la pierderea şansei, deşi a fost reţinută culpa pârâtului şi reaua-credinţă a acestuia în emiterea actului administrativ vătămător, golind astfel de conţinut semnificaţia şi forţa juridică a cuvântului "probabilitate".

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 6 şi 8 C. proc. civ.

3.2. Împotriva încheierii din 16 martie 2022 şi a sentinţei nr. 100 din 01 iulie 2022 a promovat recurs şi pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, cale pe care a solicitat casarea acestora şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei şi în rejudecare, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Sub un prim aspect, a arătat că nelegal prima instanţă nu a dispus citarea Ministerului Investiţiilor şi Proiectelor Europene la termenul de judecată din data de 20.04.2022 şi, mai ales, la termenul de judecată din data de 25.05.2022 când au avut loc dezbaterile contradictorii. Astfel, deşi prin întâmpinarea formulată, s-a indicat că are sediul procesual ales în Bucureşti, nu a fost citată la adresă pentru termenul de judecată din data de 20.04.2022 şi nici pentru termenul de judecată din data de 25.05.2022 când au avut loc dezbaterile contradictorii şi instanţa a rămas în pronunţare. Mai mult, în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 25.05.2022, la solicitarea instanţei, reclamanta a precizat că temeiul cererii este reprezentat de O.G. nr. 13/2013 şi nu s-au solicitat dobânzi fiscale, astfel încât aceste noi precizări trebuiau supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.

Referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a susţinut că instanţa nu a motivat lipsa de incidenţă în cauză a prevederilor art. 1381 alin. (2) din C. civ., pe care le invocase, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect. De asemenea, a considerat că în sentinţă nu se regăseşte un raţionament prin care să se arate de ce nu data emiterii procesului-verbal, cauză a prejudiciului în accepţiunea art. 1381 alin. (2) din C. civ., este data de la care începe să curgă prescripţia dreptului la reparaţie.

De asemenea, a considerat că instanţa de fond a încălcat totodată prevederile art. 2517 C. civ. care reglementează termenul general de prescripţie, întrucât reţinerea şi aplicarea corectă în cauză a prevederilor art. 1381 alin. (2) din C. civ. conducea la incidenţa acestui termen de prescripţie de 3 ani şi nu a celui de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, a susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a art. 19 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) prevăzut de Legea nr. 554/2004. Aşadar, deşi instanţa supremă a statuat prin Decizia nr. 22/2019 faptul că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nu este legat de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia, aspect reţinut prin sentinţa atacată, instanţa de fond, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) prevăzut de Legea nr. 554/2004 şi în mod contradictoriu, reţine ca termenul de prescripţie a început să curgă "de la data de 17.12.2020 când prin decizia nr. 6961/17.12.2020 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarant împotriva sentinţei nr. 82/2018 a Curţii de Apel Iaşi ", prin urmare, chiar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare. Or "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" nu este data de 17.12.2020, neavând nicio relevanţă faptul că, în accepţiunea instanţei de fond, la această dată ar fi "încetat şi imposibilitatea reclamantei de a accesa noi finanţări ca urmare a existenţei creanţei bugetare individualizate prin procesul-verbal". Şi în situaţia în care în speţă s-ar considera aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, faptul că prin anularea definitivă a actului administrativ s-ar fi născut posibilitatea reclamantei de a accesa noi finanţări nu are nicio legătură cu faptul că aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei la fiecare dintre momentele succesive la care pretinde că a pierdut personalul, a pierdut spaţiul în care îşi desfăşura activitatea, a pierdut posibilitatea de a încheia contractul de finanţare deşi fusese pronunţată hotărârea de adjudecare, a pierdut şanse de accesare de noi proiecte.

O altă critică expusă de recurentul-pârât a vizat faptul că instanţa de fond a apreciat în mod nelegal faptul că acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele D.G.R.F.P. Iaşi şi A.J.F.P. Iaşi ar fi neîntemeiată, apreciind ca fiind relevante o parte dintre considerentele pentru care Tribunalul Iaşi a admis prin sentinţa nr. 278/2021 acţiunea formulată de reclamantă şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 Astfel, instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. apreciind în mod nelegal faptul că este ţinută de aceste considerente.

În ceea ce priveşte soluţia pe fond, recurentul-pârât a considerat că, întrucât instanţa de fond nu s-a aplecat asupra intervalului de timp dintre data suspendării procesului-verbal şi cea a anulării definitive a acestuia şi nu a vrut să observe faptul că adevăratul act prejudiciator în cauză a fost emis în această perioadă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, fiind reprezentat de certificatul constatator care reţinea existenţa datoriilor, aceasta a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 şi următoarele C. civ., reţinând în mod nelegal comiterea de către recurentul-pârât a unei fapte ilicite. Totodată, a susţinut că instanţa de fond a înţeles, conform unui raţionament nelegal, să nu analizeze printr-o judecată proprie îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la fapta Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Iaşi, nu s-a pronunţat pe niciuna dintre apărările sale vizând faptul că un lanţ cauzal s-a rupt după emiterea de către MIPE a procesului-verbal nr. x/16.02.2017 şi pronunţarea soluţiei de suspendare a executării efectelor acestuia de către Curtea de Apel Iaşi, în dosarul nr. x/2018.

În continuare, a expus, pe larg, o serie de argumente pentru care a apreciat că prima instanţă a reţinut nelegal existenţa prejudiciului sau, după caz, a legăturii de cauzalitate între prejudiciul invocat de către reclamantă şi fapta pretins ilicită, ceea ce a condus la o greşită aplicare a prevederilor 1349, 1357, 1385, 1532 C. civ.

Referitor la considerentele şi soluţia prin care a instanţa de fond a respins excepţiile invocate cu privire la petitul privind acordarea de dobânzi, sub un prim aspect, recurentul a arătat că, deoarece intimata-reclamantă a înţeles să parcurgă procedura prealabilă cu organele de executare silită, ca urmare a actelor de executare silită încheiate exclusiv de către acestea, sesizarea instanţei era condiţionată de parcurgerea unei proceduri prealabile distincte, astfel încât instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 7 şi art. 12 din Legea nr. 554/2004, precum şi pe cele ale art. 193 alin. (1) C. proc. civ. Sub un al doilea aspect, referitor la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale, a arătat că analizarea acestei chestiuni presupunea analizarea existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, reclamantul fiind cel obligat a face dovada acestei calităţi. Or, instanţa nu a înţeles să se pronunţe asupra excepţiei, apreciind în mod eronat faptul că în speţă se pune problema răspunderii pentru prejudiciul invocat, constând în dobândă, aceasta fiind o chestiune de fond. De asemenea, considerentele încheierii de şedinţă pronunţată în data de 16.03.2022 referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii sunt atât de succinte încât echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În continuare, a învederat că admiterea cererii de obligare la plata sumei de 7.594,96 Iei reprezentând dobânda aferentă sumei de 103.227,04 RON, instanţa de fond, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 şi următoarele C. civ., nu a reţinut comiterea şi de către celelalte instituţii pârâte a unei fapte ilicite, respingând faţă de ele acţiunea ca neîntemeiată.

S-a arătat şi că prima instanţă nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale. Astfel, a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei la termenul din data de 16.03.2022, dispunând unirea acesteia cu fondul. Or, prin sentinţa nr. 100/01.07.2022 instanţa a înţeles să se pronunţe pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la petitul privind acordarea de daune materiale, fără a se pronunţa cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, hotărârea fiind astfel nemotivată, din această perspectivă. În subsidiar, pentru situaţia în care s-ar considera faptul că prin considerentele şi soluţia pentru care au fost respinse excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la petitul privind acordarea de daune materiale, s-ar fi răspuns şi excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, au arătat că sunt incidente criticile expuse anterior cu privire la această soluţie.

În fine, a expus, pe larg, o serie de argumente pentru care a apreciat că prima instanţă a reţinut nelegal existenţa prejudiciului sau, după caz, a legăturii de cauzalitate între prejudiciul moral invocat de către reclamantă şi fapta pretins ilicită, ceea ce a condus la o greşită aplicare a prevederilor 1349, 1357, 13851532 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

3.3. Pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi au formulat recurs incident împotriva încheierii din 16 martie 2022 şi a sentinţei nr. 100 din 01 iulie 2022, cale pe care au solicitat casarea acestora în ceea ce priveşte soluţiile de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Iaşi, prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurentele-pârâte au considerat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe care nu le-a corelat cu cele ale art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) si ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În condiţiile în care reclamanta A. a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care solicita acordarea daunelor in temeiul dispoziţiilor speciale ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, era absolut necesara parcurgerea procedurii prealabile reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale întemeiată pe caracterul reparatoriu al dobânzilor astfel cum a fost reglementat de legiuitor, a considerat ca instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) si ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte soluţia Curţii de Apel Iaşi de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, nelegalitatea sentinţei nr. 100/01.07.2022 rezultă din faptul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat, atât în mod greşit, cât şi în mod diferit (raportat la pârâţii indicaţi de reclamantă), dispoziţiile C. proc. civ. care reglementează calitatea procesuală a părţilor din proces, pe care nu le-a coroborat cu prevederile speciale ale Legii nr. 554/2004; de asemenea, instanţa de fond a interpretat si aplicat in mod greşit prevederile art. 13 alin. (1) şi alin. (3) din H.G. nr. 520/2013.

În fine, recurentele-pârâte au pretins că nelegalitatea sentinţei rezultă şi din faptul că, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Deşi în motivarea sentinţei Curtea de Apel Iaşi a redat, în mod formal, considerente ale Deciziei nr. 22/2019, privitoare la determinarea momentului de la care începe sa curgă termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri, totuşi instanţa de fond nu le-a pus în aplicare, în sensul că nu a stabilit momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

De asemenea, au susţinut că, la pronunţarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea de Apel Iaşi, în aplicarea prevederilor art. 19 alin. (2) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu a analizat toate aspectele invocate de către organul fiscal, nici cele care legau termenul de prescripţie de emiterea si comunicarea Procesului-verbal nr. x/16.02.2017, dar nici cele referitoare la actele subsecvente, respectiv actele emise de către A.J.F.P. Iaşi in cadrul procedurii de executare silită.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1). 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta- reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi la recursul incident declarat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Recurentul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a formulat întâmpinare şi note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.

Recurentele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi au formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefundat. De asemenea, au formulat întâmpinare şi la recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Circumstanţele cauzei

Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de reclamantă împotriva sentinţei nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, respectiv de pârâţi împotriva sentinţei amintite şi a încheierii din 16 martie 2022.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2021, A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Investiţiilor si Proiectelor Europene, Agenţia Naţionala a Finanţelor Publice, Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat instanţei de judecată ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 12.600.719,72 de RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a actelor anulate de către instanţa de judecată, respectiv procesul-verbal nr. x/16.02.2017 şi Certificatul de atestare fiscală nr. x/28.09.2018, din care: 5.475.271,76 de RON, prejudiciul suferit în urma blocării activităţii; 7.594,96 de RON, prejudiciul suferit în urma indisponibilizării sumelor aflate în contul reclamatei; 7.117.853, 29 de RON, cu titlu de daune morale.

Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

De asemenea, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A-F şi a D.G.R.F.P. Iaşi şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile. Au invocat paratele si excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, prin raportare la prevederile art. 19 alin. (1) si 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în interpretarea şi aplicarea dată textului legal de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 22/2019. publicată în MOF 853/22.10.2019.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către A..

În cauză, a formulat întâmpinare şi pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, cale pe care, în ceea ce priveşte solicitarea de obligare a instituţiilor pârâte la plata dobânzii aferente sumei de 103.227,04 RON, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii prin raportare la faptul că poprirea asupra conturilor reclamantei s-a făcut de către organele fiscal îndrituite, conform legii. În ceea ce priveşte petitul privind obligarea la plata sumei solicitate cu titlul de daune morale a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 si Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de către A..

Prin încheierea din 16 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii pasive a Ministerului Investiţiilor şi Fondurilor Europene şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa nr. 100 din 01 iulie 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

(ii) a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei;

(iii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Iaşi;

(iv) a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi.

(v) a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi;

(vi) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene;

(vii) a obligat pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene să plătească reclamantei suma de 1.463.671,57 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale.

6.2. Analiza recursurilor părţilor şi a apărărilor corelative

Înalta Curte va analiza motivele de casare în ordinea determinată de efectele pe care fiecare dintre acestea le produc.

6.2.1. Primul motiv de casare invocat de recurentul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene se referă la lipsa de procedură şi încălcarea dreptului la apărare, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât a susţinut că atât încheierea de şedinţă din data de 16.03.2022, cât şi sentinţa civilă nr. 100/01.07.2022 au fost pronunţate de Curtea de Apel Iaşi fără să fi fost citat la termenul de judecată din data de 20.04.2022 şi, mai ales, la cel la care au avut loc dezbaterile contradictorii. De asemenea, a învederat că în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 25.05.2022, la solicitarea instanţei, reclamanta a precizat că temeiul cererii este reprezentat de O.G. nr. 13/2013 şi nu s-au solicitat dobânzi fiscale, astfel încât aceste noi precizări trebuiau supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.

În acest sens, recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de partea adversă, în prezenta cauză nu pot fi reţinute nici lipsa de procedură şi nici încălcarea principiului contradictorialităţii.

Pentru a susţine nelegala citare, recurentul-pârât a precizat că era absolut necesară citarea instituţiei la termenele de judecată la care au avut loc dezbaterile ce au precedat pronunţării celor două hotărâri criticate.

În pofida criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că la data de 10.02.2022 s-a procedat la citarea acestuia pentru termenul din data de 16.03.2022, la sediul ales situat în Bucureşti, . În acest sens, a fost încheiată dovada de înmânare din data de 10.02.2022, menţionându-se că citaţia a fost înmânată funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei.

Or, art. 229 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termene/e de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi părţii căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată,,.

Concluzia ce se poate desprinde din dispoziţiile legale anterior menţionate este aceea că în urma înmânării citaţiei aferente termenului din data de 14.03.2022 funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, recurentul-pârât a avut cunoştinţă şi de termenele de judecată din 20.04.2022 şi 25.05.2022, nefiind necesară citarea sa pentru fiecare termen.

Cât despre pretinsa încălcare a principiului contradictorialităţii, grefată pe necomunicarea precizării temeiului juridic al dobânzilor solicitate de reclamantă, critica recurentului este, de asemenea, nefondată.

După cum rezultă din cuprinsul acţiunii, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata contravalorii dobânzii legale calculate asupra sumei de 103.227,04 RON, pe care a cuantificat-o şi a şi expus modalitatea de calcul, indicând rata dobânzii monetare la care s-a raportat. Prin urmare, în legătură cu această solicitare, părţile pârâte aveau la dispoziţie toate elementele necesare pentru a-şi face apărarea încă de la momentul comunicării cererii de chemare în judecată, fiind astfel respectat art. 14 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea,,.

Faptul că, în cadrul dezbaterilor fondului, recurenta-reclamantă a subliniat că dobânda legală solicitată este cea civilă, reglementată de O.G. nr. 13/2013, nu a reprezentat o modificare a cererii şi nici un argument nou, ci doar redarea textului legal incident. Aşadar, nu se impunea comunicarea acestei precizări nici din perspectiva art. 204 alin. (1) C. proc. civ. şi nici a art. 14 C. proc. civ.

6.2.2. Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurentul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene se referă la nemotivarea şi, în subsidiar, la greşita aplicare a legii cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Investiţiilor şi Proiectelor Europene în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea instituţiilor pârâte la plata dobânzii aferente sumei de 103.227,04 RON.

Criticile referitoare la nemotivare şi care corespund cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ. nu sunt pertinente. După cum rezultă din cuprinsul încheierii recurate, judecătorul fondului a reţinut legitimarea procesuală pasivă a recurentului prin prisma calităţii acestuia de emitent al actului cu privire l-a care s-a solicitat angajarea răspunderii, reţinând suplimentar că împrejurările expuse cu privire la plata dobânzii vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, se constată că încheierea recurată cuprinde motivele care au determinat luarea soluţiei.

Cât despre motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., acesta este, de asemenea, nefondat.

După cum rezultă din cuprinsul acţiunii şi răspunsului la întâmpinare, reclamanta a pretins că privarea de suma de 103.227,04 RON (cu privire la care a solicitat contravaloarea dobânzii legale), poprită în urma executării silite, a fost determinată tot de Procesul-verbal nr. x/16.02.2016 emis de recurentul-pârât, titlul executoriu în baza căruia a fost derulată executarea silită. Prin urmare, recurentul-pârât este subiectul pasiv al raportului juridic de răspundere, astfel cum acesta a fost configurat de reclamantă, motiv pentru care se constată că judecătorul fondului a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ. Existenţa legăturii de cauzalitate între actul emis de recurentul-pârât şi prejudiciul afirmat de recurenta-reclamantă reprezintă o chestiune de fond care excedează analizei excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

6.2.3. Un prim motiv de casare invocat de recurentele-pârâte D.G.R.F.P. Iaşi şi A.J.F.P. Iaşi se referă la motivarea contradictorie şi, în subsidiar, la greşita aplicare a legii cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei D.G.R.F.P. Iaşi

Contrar celor invocate de recurentă hotărârea nu este contradictorie. Astfel, instanţa de fond a explicat cu claritate motivele pentru care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F, respectiv pentru care a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.R.F.P. Iaşi, acestea fiind concordante. Astfel, elementul central de diferenţă relevat de prima instanţă a fost reprezentat de neparticiparea A.N.A.F. la Dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Iaşi.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. b), art. 36 si art. 40 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Fără a nega faptul că emitentă a actului administrativ cu privire la care s-a solicitat angajarea răspunderii este doar recurenta-pârâtă A.J.F.P. Iaşi., Înalta Curte observă că acţionarea recurentei-pârâte D.G.R.F.P. Iaşi în instanţă s-a făcut nu în această calitate, ci în aceea de titular al patrimoniului ce eventual ar urma să fie grevat de creanţa în despăgubire pretinsă de reclamantă. Aşadar, având în vedere faptul că hotărârea judecătorească reprezintă şi temei al executării silite, iar Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi are patrimoniu şi, deci, prerogativa de a executa obligaţiile stabilite de instanţa de judecată în sarcina structurii fără personalitate juridică, A.J.F.P. Iaşi, se constată că în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Sunt nefondate astfel, atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ., cât şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

6.2.4. Un motiv de casare invocat de toţi recurenţii-pârâţi a fost reprezentat greşita aplicare a legii cu privire la soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate, prin încheierea de şedinţă din data de 16.03.2022.

Din perspectiva conţinutului acestui motiv de casare, Înalta Curte observă că recurentele-pârâte D.G.R.G.F. Iaşi şi AJFP Iaşi, prin întâmpinarea nr. 201215/19.01.2022, au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin prisma mai multor considerente, şi anume: inadmisibilitatea acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004;; inadmisibilitatea acţiunii pentru căpătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale întemeiată, pe faptul ca legiuitorul a reglementat posibilitatea acordării dobânzilor.

Totodată, prin întâmpinarea formulată Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea dobânzilor pentru lipsa procedurii prealabile.

Criticile sunt nefondate.

În primul rând, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, acţiunea în răspundere, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este condiţionată de îndeplinirea procedurii prealabile (plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ sau cererii administrative de recunoaştere a dreptului). Astfel după cum rezultă din conţinutul art. 7 din Legea nr. 554/2004, el este incident în cazul acţiunilor în contencios administrativ subiectiv având ca obiect anularea actelor administrative tipice. De asemenea, prin raportare la art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererea administrativă reprezintă o condiţie de procedibilitate a acţiunilor în contencios administrativ subiectiv grefate pe un act administrativ asimilat. Cât despre faptul că alin. (3) al art. 19 ar trimite la dispoziţiile legale anterior amintite din Legea nr. 554/2004, alegaţiile sunt lipsite de fundament. Astfel, alineatul în discuţie se referă expres la procedura de judecată propriu-zisă, iar nu la procedura prealabilă administrativă, care constituie o etapă anterioară sesizării instanţei cu acţiunea în contencios administrativ subiectiv. Nici raţiunea textului nu ar conduce spre o altă concluzie, câtă vreme acţiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acţiunii principale îndreptate împotriva actului vătămător, acţiune care, la rândul său, a fost precedată de procedura prealabilă administrativă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru petitul referitor la acordarea daunelor morale întemeiată pe faptul că legiuitorul a reglementat posibilitatea acordării dobânzilor, de asemenea, în mod corect, a fost respinsă de instanţa de fond. Astfel, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede extrem de clar faptul că, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Aşadar, întrucât legiuitorul prevede posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în urma anulării actului administrativ nelegal, în mod corect instanţa a procedat la respingerea acestei excepţii.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., nu poate fi primit.

6.2.5. Alte motive de casare invocate de toţi recurenţii-pârâţi au vizat nemotivarea şi, în subsidiar, greşita aplicare a legii cu privire la soluţia dată excepţiei de prescripţie, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1). 6 şi 8 C. proc. civ.

În primul rând, recurenţii au invocat nemotivarea soluţiei date excepţiei. Astfel, organele fiscale au apreciat că prima instanţă nu a analizat toate aspectele invocate, nici cele care legau termenul de prescripţie de emiterea şi comunicarea Procesului-verbal nr. x/16.02.2017, dar nici cele referitoare la actele subsecvente, respectiv actele emise de către A.J.F.P. Iaşi in cadrul procedurii de executare silită. La rândul său, Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a considerat că prima instanţă nu a oferit o motivare punctuală cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale.

Alegaţiile sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, se reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, după cum rezultă dintr-o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi instanţele naţionale sunt obligate să-şi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei – MC- pct. 26). Astfel, această obligaţie impune doar ca instanţa să examineze în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale.

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., interpretate în lumina art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, sentinţa recurată a fost motivată, iar considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa nr. 100/2022, a punctat extrem de clar principalele aspecte care au condus la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv care este termenul de prescripţie, de ce se aplică termenul de prescripţie special de 1 an, iar nu cel general şi care este momentul de la care termenul începe să curgă.

În legătură cu acest din urmă element, judecătorul fondului, în aplicarea Deciziei nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a apreciat că termenul de prescripţie nu a început sa curgă de la momentul la care reclamanta a luat cunoştinţa de conţinutul procesului-verbal nr. x/16.02.2017, menţionând că la acea dată reclamanta nu avea nici un reper pentru a putea determina întinderea efectiva a pagubei pretinse. Prima instanţă a reţinut că, atâta timp cât prejudiciul invocat de reclamantă este strâns legat de perioada de timp în care acesta nu a putut sa îşi desfăşoare activitatea, termenul de prescripţie nu a început sa curgă de la data la care aceasta a luat cunoştinţă de emiterea procesului-verbal nr. x/16.02.2017 şi cu atât mai puţin de la data emiterii acestui proces-verbal. Corelativ, a constatat că termenul de prescripţie a început sa curgă de la data de 17.12.2020 când, prin Decizia nr. 6961/17.12.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, a fost respins recursul declarat împotriva sentinţei nr. 82/2018 a Curţii de Apel Iaşi, prin care procesul-verbal nr. x/16.02.2017 a fost anulat, pentru că abia de la această dată a încetat şi imposibilitatea reclamantei de a accesa noi finanţări ca urmare a existentei creanţei bugetare individualizate prin procesul-verbal menţionat.

Faptul că recurenţii nu împărtăşesc aceste argumente nu deschide calea recursului pentru nemotivare, criticile vizând pretins greşita aplicare a normelor referitoare la prescripţie, urmând a fi analizate ulterior în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aspectul că prima instanţă nu a oferit o motivare punctuală referitoare a excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune vizând petitul prin care s-a solicitat acordarea de daune morale, alegaţiile recurentului sunt lipsite de pertinenţă, în contextul în care niciun argument expus de judecătorul fondului nu poate relaţiona considerentele expuse doar cu daunele materiale solicitate.

Faţă de aceste considerente, rezultă că acest motiv de casare este nefondat.

Legat de greşita aplicare a legii, o primă alegaţie formulată de recurentul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a fost cea referitoare la durata termenului de prescripţie, partea susţinând că prima instanţă a reţinut eronat incidenţa termenului de 1 an.

Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte reaminteşte că termenul de prescripţie, aşa cum a constatat şi prima instanţă, în acord cu prevederile art. 2517 C. civ., este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen.

Cu alte cuvinte, termenul general de prescripţie este de 3 ani cu condiţia ca prin lege sa nu fie reglementat un alt termen de prescripţie. Or, articolul 19 din Legea nr. 554/2004 stabileşte faptul că termenul de prescripţie pentru acţiunea în despăgubire este de un an.

Prin urmare, judecătorul fondului nu a încălcat dispoziţiile art. 2517 C. civ., după cum a pretins recurentul.

În fine, părţile recurente au criticat modalitatea în care prima instanţă a interpretat şi aplicat art. 19 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul începutului cursului termenului de prescripţie.

Motivul de recurs este fondat.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,,(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei,,.

Astfel, prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii întinderii pagubei; fie de la momentul obiectiv al datei la care, după împrejurări, întinderea pagubei trebuia sa fie cunoscută.

De asemenea, după cum corect a observat şi prima instanţă, potrivit Deciziei nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Deşi a punctat corect aceste aspecte de drept, totuşi judecătorul fondului, în dezlegarea dată excepţiei, nu le-a aplicat corect.

În acest sens, se observă că prima instanţă a cuplat momentul de pornire a termenului de prescripţie de cel al rămânerii definitive a hotărârii de anulare a procesului-verbal nr. x/16.02.2017, considerând că, de atunci, a încetat imposibilitatea reclamantei de a accesa noi finanţări. Astfel, a dezlegat problema de drept, pornind de la ipoteza conform căreia prejudiciul pretins s-a grefat doar pe pierderea şansei accesării finanţărilor din fonduri europene.

Or, această premisă a fost stabilită eronat, în condiţiile în care, prin acţiune, reclamanta a invocat şi alte tipuri de prejudicii, după cum urmează: costurile efectuate cu scrierea unor proiecte respinse, pierderea personalului, pierderea sediului principal, pierderea unei finanţări câştigate, dar care nu a mai fost acordată, indisponibilizarea sumei executate silit nelegal, daune morale constând în atingeri aduse imaginii şi reputaţiei. În plus, în cazul prejudiciului pretins ca urmare a pierderii unei şanse, cuantificarea acestuia a fost realizată şi din perspectiva unor evenimente succesive, bine conturate, respectiv respingerea unor proiecte menţionate în acţiune,

Înalta Curte reţine că, pentru fiecare dintre aceste prejudicii, configurate distinct din perspectiva modului de producere şi a momentului la care aceasta a avut loc, prima instanţă avea obligaţia de a stabili, pe bază de probe, momentele la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea acestora.

Neprocedând astfel, a aplicat greşit prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ., fiind astfel fondat.

Faţă de faptul că motivul de casare vizează soluţia dată excepţiei prescripţiei, efectul acestuia se produce şi asupra hotărârii date fondului acţiunii, prin raportare la prevederile art. 179 alin. (3) C. proc. civ. Corelativ, rămâne de prisos analiza motivelor de casare invocate de părţi cu privire la acesta din urmă.

7. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Faţă de considerentele de mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi recursul incident formulat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva încheierii din 16 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

De asemenea, va admite recursurile formulate de reclamanta A. şi pârâţii Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva sentinţei nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal şi va casa în parte sentinţa recurată (în ceea ce priveşte soluţiile date excepţiei de prescripţie şi fondului acţiunii), menţinând soluţia dată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Iaşi.

De asemenea, luând în calcul că justa soluţionare a fondului excepţiei prescripţiei presupune analiza împrejurărilor de fapt care evidenţiază momentul de pornire a termenului de prescripţie a acţiunii în despăgubire, potrivit celor menţionate în cuprinsul prezentei decizii, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va trimite cauza primei instanţe spre o nouă judecată.

În rejudecare, prima instanţă va analiza cu prioritate excepţia prescripţiei. În acest sens, va avea în vedere că, potrivit celor reţinute prin prezenta decizie, reclamanta a invocat o serie de prejudicii configurate distinct din perspectiva modului de producere şi a momentului la care aceasta a avut loc. În continuare, va stabili, pe bază de probe, momentele la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciilor pretinse. În măsura necesarului, în funcţie de soluţia dată acestei excepţii, va proceda la rejudecarea fondului raportului juridic de răspundere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi recursul incident formulat de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva încheierii din 16 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursurile formulate de reclamanta A. şi pârâţii Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva sentinţei nr. 100 din 01 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Menţine soluţia dată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională Finanţelor Publice Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 14 decembrie 2023.