Taxpayer's appeal against solidary liability for corporate tax debts dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 12.04.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională De Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Galaţi, solicitând anularea Deciziei nr. 11/13.11.2021 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 71893/02.11.2020, de angajare a răspunderii solidare, în privina B. S.R.L..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 143 din 08 iulie 2021 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

Arată că la data de 12.11.2020 i-a fost comunicată Decizia nr. 71893/02.11.2020 de angajare a răspunderii solidare cu privire la B. S.R.L., CUI x, pentru suma de 3.870.046 RON.

La data de 08.12.2020 a formulat contestaţie împotriva acesteia, înregistrată la organul fiscal sub nr. x/09.12.2020, soluţionată prin respingerea ei prin Decizia 11/13.01.2021.

Se arată în decizia de atragere a răspunderii solidare că au fost considerate îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În motivarea acesteia s-a reţinut că recurentul reclamant are calitatea de asociat unic şi administrator al S.B. S.R.L. de la înfiinţare şi până în prezent, societatea fiind declarată insolvabilă prin procesul — verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/22.05.2020.

Instanţa de fond a respins contestaţia ca nefondată reţinând, cu privire la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit c că, atâta vreme cât nu a demonstrat vreo imposibilitate de îndeplinire a obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei în care a exercitat mandatul de administrator, este îndeplinită condiţia relei credinţe, deoarece nu poate fi recunoscut beneficiul bunei credinţe unei persoane care nu îşi indeplineşte obligaţiile legale culpabil şi fără vreo justificare rezonabilă.

Cu privire la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 25 al 2 lit. d) se apreciază ca este îndeplinită câtă vreme nu s-au făcut demersurile legale pentru a achita obligaţiile fiscale restante în numele debitoarei.

Apreciază că hotărârea este nelegală, instanţa interpretând si aplicând în mod greşit normele de drept material aplicabile în speţa, respectiv: art. 20, art. 25 alin. (2) lit. c) si d, art. 91 alin. (1) si 2 in ref la art. 23 si art. 217 al 1 lit. d) din Legea 207/2015, art. 66 al 1-3 din Legea 85/2014 si art. 73 al 1 si 2 din Legea 31/1990.

Cu privire la greşita interpretare si aplicare a art. 20 din Legea 207/2015, art. 73 alin. (1) si 2 din Legea 31/1990 si art. 66 alin. (1)-(3) din Legea 85/2014:

Sub un prim aspect, recurentul reclamant nu a avut, în fapt, calitatea de administrator, neavând atribuţii în această societate.

Începând cu ianuarie 2015 şi-a delegat atribuţiile doamnei C., iar anterior acestei date, societatea a fost administrată în fapt de domnul D..

Domnul D. este cel care i-a solicitat a infiiiita această societate pe numele său şi care a achitat toate costurile şi s-a ocupat de întocmirea documentelor, iar numitul E. a fost desemnat împuternicit în fata instituţiilor bancare.

Mai mult decât atât, în perioada ianuarie 2015 - decembrie 2016 a fost angajat în Norvegia pe funcţia de instalator.

Apreciază că, în mod eronat instanţa de fond retine ca nu a avut o justificare rezonabilă pentru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale câtă vreme nu a avut niciodată în fapt administrarea societăţii şi nu a avut cunoştinţă despre starea în care se afla aceasta.

Acest aspect rezultă şi din cercetările efectuate în dosarul penal nr. x/2019 al Direcţiei de Poliţie Transporturi Maritime respectiv declaraţiile martorilor audiaţi în dosar care în unanimtate declar că nu recurentul lua deciziile în societate, că doar executa indicaţiile domnului D., că nu avea pregătirea necesară pentru a administra o societate şi că doar semna ce îi cerea domnul D..

Răspunderea antrenată în temeiul art. 25 alin. (2) este o răspundere născută pe tărâmul general al răspunderii delictuale.

Astfel, pentru a se putea atrage o astfel de răspundere specială trebuiesc îndeplinite totuşi condiţiile generale ale răspunderii delictuale, respectiv fapta să existe, să existe prejudiciu, să fie identificată legătura de cauzalitaşi vinovăţia.

În speţă însă nu se identifică toate aceste elemente, respectiv nu se identifică fapta delictuală reglementată de cele doua teze normative pentru atragerea răspunderii, astfel, pentru lit. c) nu exista fapta de neintroducere cu rea credinţa a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei societăţii.

Pentru a se solicita deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului este necesară îndeplinirca condiţiei existentei unei creanţe de peste 40.000 RON, mai veche de 60 de zile.

Societatea debitoare nu are alte datorii în afara celor fiscale, care au fost stabilite abia prin decizia de impunere din 29.08.2019.

În aceste condiţii, administratorul nu avea motiv să introducă o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.

Pentru lit. d) nu există fapta de determinare, cu rea credinţă, a nedeclararii şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Reaua credinţă nu se prezumă ci trebuie dovedită de către organul fiscal cu fapte obiective.

Organul fiscal se limitează a considera că recurentul a continuat un management defectuos, că neplata la timp a obligaţiilor către stat presupune o intenţie directă, asumarea consecinţelor, ceea ce ar prezuma existenţa relei credinţe.

Cu privire la greşita interpretare a art. 91 al 1 si 2 în ref. la art. 23 si 217 al 1 lit. d) din Legea 207/2015:

Cu privire la sumele reţinute ca datorate in cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii, se face trimitere la Raportul de inspecţie fiscală x/29.08.2019 şi Decizia de impunere xnr. 644/29.08.2019.

Analizând sumar aceste acte, perioada verificata, pentru care s-au calculat aceste sume, este 01.01.2013- 31.12.2014.

Or, la momentul emiterii deciziei de impunere, nu se mai putea calcula obligaţia fiscală pentru perioada 01.01.2013 - 31.12.2013, aceste obligaţii fiind prescrise la data de 01.01.2019, astfel cum a lămurit ulteriror ICCJ prin Decizia RIL nr. 21 în dosarul nr. x/2020.

În acest sens, solicită a se avea în vedere decizia ICCJ ca fundament pentru a se stabili că parte din creanţa pentru care i s-a angajat răspunderea este nelegal constituită (emisă printr-un act fiscal ce depăşeşte condiţiile legale de constituire a creanţelor fiscale), şi astfel să se observe ca pentru această parte de creanţă nu i se poate atrage răspunderea specială.

În acest sens a efectuat pe cale extrajudiciară raportul de expetiză contabilă şi fiscală în care se demonstrează că, raportat la situaţia împinirii termenului de prescripţie pentru sumele cuprinse în decizia din data de 02.11.2020, debitele şi accesoriile pentru care termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 31.12.2019 sunt în sumă totală de 3.869.025 RON.

Mai mult decât atât, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală singura motivare a calculării obligaţiilor fiscale este dată de faptul că societatea a înregistrat în contabilitate tranzacţii comerciale despre care se presupune ca nu ar avea conţinut economic, realizate prin crearea aparentei existentei unor operaţiuni care nu au fost efectuate.

Pentru a retine aceste aspect, se face vorbire despre cinci societăţi pentru care a prestat activitate şi au emis facturi, care nu ar avea înscrise datele de identificare în mod corect în cuprinsul facturilor.

Aceste documente contabile nu au fost emise de către societatea în cauză, relaţiile comerciale au existat şi serviciile au fost prestate, iar faptul că persoanele care au emis aceste facturi nu le-au completat în mod corespunzător nu poate fi imputat societăţii.

Având în vedere aceste aspecte, apreciază că sumele pentru care este angajată răspunderea nu sunt calculate în mod legal.

Totodată, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2021 a fost solicitată atragerea răspunderii recurentului reclamant pentru insolvenţa debitoarei B. S.R.L. şi se va stabili eventuala culpă a acestuia, solicitând, în acest sens, suspendarea judeăţii prezentei cauze.

În acelaşi sens, a solicitat şi suspendarea judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului penal x/2019

4. Apărările formulate de intimată

Intimata Administraţia Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 143/2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2021.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul reclamant, Înalta Curte reţine că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motivul invocat trebuie să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate.

Privitor la starea de fapt existentă în cauză, aşa cum a reţinut instanţa de fond, demersul judiciar iniţiat de către reclamant a vizat anularea Deciziei nr. 11/13.11.2021 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 71893/02.11.2020, de angajare a răspunderii solidare, în privina B. S.R.L..

Instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 71893/02.11.2020, DGRFP Galaţi – AJFP Constanţa a hotărât angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator al S.B. S.R.L., în vederea realizării în tot a creanţei de 3.870.046 RON, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale, însă legiuitorul a prevăzut şi condiţii speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condiţiile Codului de procedură fiscală sunt necesare dovezi în vederea demonstrării relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere.

Reaua-credinţă este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

În acest sens, în mod corect organul emitent a avut în vedere situaţia fiscală a societăţii debitoare, înregistrările existente la O.N.R.C., evidenţele diverselor autorităţi şi instituţii publice etc.

Apărările reclamantului, în sensul că debitul a fost generat de activităţi desfăşurate în perioada 01.01.2013-31.12.2014, fiind astfel prescris dreptul de stabilire a creanţei fiscale sunt reiterate şi în recus dar Înalta Curte ţine să menţioneze faptul că ele nu pot fi avute în vedere, contestarea actelor fiscale (inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor fiscale datorate) urmând o procedură distinctă de cea analizată în prezenta cauză.

Corect a reţinut instanţa de fond şi faptul că susţinerile privind delegarea atribuţiilor către altă persoană şi administrarea în fapt de o terţă persoană nu pot fi avute în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, angajarea răspunderii solidare intervenind pentru "obligaţiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului de administrator", neavând aşadar importanţă faptul generator al obligaţiei fiscale şi momentul producerii acestuia. Or, conform deciziei contestate, debitul a fost stabilit prin decizia de impunere emisă la data de 29.08.2019, dată la care reclamantul era administrator al societăţii debitoare, după cum de altfel a deţinut această calitate de la înfiinţarea societăţii în anul 2012.

De altfel, Înalta Curte apreciază că, inclusiv în ipoteza în care am accepta ideea că recurentul reclamant ar fi fost doar scriptic administratorul societăţii, o asemenea ipoteză ar funcţiona împotriva intereselor acestuia deoarece acordul de creare a unei, aparenţe, de drept este un element care circumstanţiază tocmai reaua-credinţă a părţii.

În continuare, reclamantul a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 pentru angajarea răspunderii sale solidare.

În ceea ce priveşte ipoteza de la art. 25 alin. (2) lit. c), având în vedere că, potrivit înregistrărilor în Registrul comerţului, reclamantul a deţinut calitatea de administrator al societăţii debitoare în perioada 2012-la zi, rezultă că se datorează conduitei sale omisive neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termenul legal.

Nu poate fi recunoscut beneficiul bunei-credinţe unei persoane care nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale, culpabil şi fără vreo justificare rezonabilă astfel că în mod corect constată judecătorul fondului că există rea-credinţă atunci când, fără o justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligaţiei de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, mai ales în contextul factual din speţă: societatea debitoare a fost declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/22.05.2020.

În acest sens, textele legale incidente impuneau ieşirea din pasivitate, orice omisiune de a acţiona denotând reaua-credinţă în condiţiile în care reclamantul nu a invocat şi nici nu a dovedit că s-ar fi aflat angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor societăţii, care fie nu au fost finalizate, fie au avut rezultat pozitiv.

Tocmai de aceea, invocarea existenţei dosarului de insolvenţă nr. x/2021 ca temei al unei posibile suspendări a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea cererii de atragere a răspunderii solidare în insolvenţă nu a condus instanţa de recurs la concluzia că s-ar impune aplicarea art. 413 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, în raport de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

Textul legal citat consacră un caz de suspendare legală facultativă, pentru a dispune suspendarea cauzei, instanţa fiind datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci şi oportunitatea suspendării.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă faptul că societatea a intrat în insolvenţă (urmărindu-se în respectiva procedură atragerea răspunderii administratorului) întrucât nu există vreo prevedere legală care să stabilească inadmisibilitatea atragerii răspunderii, în temeiul Codului de procedură fiscală, care stabileşte o formă specială de atragere a răspunderii solidare, cu caracter derogatoriu de la reglementările insolvenţei, în considerarea exclusiv a naturii obligaţiei care se doreşte a fi valorificată.

În ceea ce priveşte dosarul penal x/2019, pe de-o parte nu exisă suficiente date de identificare a organului de urmărire penală, a stadiului soluţionării lui şi a naturii verificărilor efectuate, sub aspect infracţional, iar pe de altă parte, răspunderea penală presupune caracteristici ce nu fac obiectul prezentelor verificări.

Cu privire la incidenţa art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 (condiţia ca administratorul să fi determinat nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale), corect s-a reţinut că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru a achita obligaţiile fiscale restante în numele debitoarei, cu trimitere la art. 20 din Legea 207/2015 respectiv art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990.

Aşadar, în cauza dedusă judecaţii sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, rezultând faptul ca există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o fapta ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită, insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul general consolidat al statului precum şi o forma de vinovăţie.

Aşa cum subliniază şi intimata, recurentul a avut calitatea de asociat şi administrator la 5. B. S.R.L în perioada 03.05.2012-prezent, fiind răspunzător de îndeplinirea tuturor obligaţiilor reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute de aceasta lege, precum si cele impuse prin actul constitutiv al societăţii.

Obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termenul legal revine debitoarei prin organele sale de conducere, respectiv prin administratorul statutar, atât potrivit Legii nr. 85/2006, cât şi potrivit Legii nr. 85/2014; în acelaşi sens, obligaţia de a achita la scadentă creanţele fiscale revine exclusiv administratorului, în conformitate cu prevederile art. 1 pct. 35 din Legea nr. 207/2015.

Faptele descrise în actul administrativ fiscal contestat, astfel cum au fost ele analizate de către instanţa de fond, conduc la concluzia judicioasă că administratorul societăţii a fost de rea credinţă pentru faptul că a produs în perioada mandatului său pierderi în mod continuu în averea debitoarei prin acumularea de obligaţii restante la bugetul general consolidat al statului şi totodată prin neachitarea obligaţiilor datorate bugetului general consolidat al statului precum şi dezinteres pentru achitarea obligaţiilor restante.

Reclamantul, în calitate de administrator al societăţii, a participat la operaţiunile juridico-economice şi contabil-financiare prin care societatea a înregistrat debite către bugetul statului, nu a plătit obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a întreprins nicio măsură în vederea stingerii acestora, respectiv nu a făcut dovada că a încercat redresarea economică a societăţii sau obţinerea de facilităţi fiscale.

Astfel, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte soluţia primei instanţe, apreciind că a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de recurent

6. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 08 iulie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentului A. de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. x/2021 al Curţii de Apel Constanţa şi a dosarului penal x/2019

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 08 iulie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 decembrie 2023.