Insolvency of insurer: character of the 90-day payment request deadline and justifiable delay under Art. 14 Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 26160/31.03.2021 emisă de pârât şi, în principal, admiterea cererii de plată şi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de plată a sumei de 32.000 RON daune morale şi 100 RON lunar prestaţie periodică.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata a sumei de 32.000 RON daune morale şi 100 RON lunar prestaţie periodică, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 5233 pronunţată la data de 20.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.10.2021, sub nr. x/2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 246 din 16 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia FGA nr. 26160/31.03.2021 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamant a sumei de 32.000 de RON reprezentând daune morale şi a sumei de 100 de RON lunar prestaţie periodică anterioară datei de 13.10.2020, conform titlului executoriu. De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut decizia FGA nr. 26160/31.03.2021 în ceea ce priveşte acordarea prestaţiei periodice începând cu data de 13.10.2020 şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii judecătoreşti menţionate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în tot a contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 26160/31.03.2021, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, recurentul – pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 5, art. 22 şi art. 186 C. proc. civ.

A învederat recurentul că intimatul a depus cererea de plată în data de 13.01.2021, iar aceasta a fost respinsă ca tardivă, fiind formulată după expirarea termenului de 90 de zile stabilit prin art. 14 din Legea nr. 213/2015, calculat de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 816/2020, respectiv de la 05.10.2020, când această hotărâre putea fi pusă în executare, potrivit art. 552-553 C. proc. pen.

Urmare unei succinte prezentări a aspectelor dezlegate prin sentinţa atacată şi a aspectelor de fapt relevante cauzei, recurentul a criticat raţionamentul primei instanţe prin care aceasta a reţinut că dreptul de creanţă s-a născut la data evenimentului rutier, respectiv 04.10.2015 şi că, în cauză, ar fi în dezbatere un drept de creanţă al asiguratului, apreciind, totodată, eronată şi reţinerea, de către instanţa de fond, a calităţii intimatului, de persoană păgubită, şi nu de asigurat.

În acest sens recurentul a arătat că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă la data de 28.04.2016, termen de la se calculează cele 90 zile (pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive) şi care se împlineşte la data de 28.07.2016, ori 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, în cazul tezei a doua a art. 14 din Legea nr. 213/2015. Or, în speţă, intimatul şi-a întemeiat cererea de plată pe titlul său de creanţă, constând în sentinţa penală nr. 150/13.11.2019 a Judecătoriei Panciu, rămasă definitivă la data de 05.10.2020, prin decizia penală nr. 816/2020.

Totodată, recurentul a opinat că instanţa de fond a calificat în mod greşit termenul de 90 de zile fixat de Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de plată, ca fiind un termen procedural, în condiţiile în care acesta este un termen de decădere, iar pierderea lui duce la pierderea dreptului subiectiv de a primi despăgubiri de la FGA, chiar dacă dreptul de a solicita despăgubiri poate fi exercitat şi/sau împotriva asigurătorului, direct în procedura de faliment. Sub acest aspect, recurentul a invocat jurisprudenţa ÎCCJ.

În ceea ce priveşte argumentul instanţei de fond, în sensul că nu s-a făcut dovada respectării, faţă de reclamant, a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv obligaţia societăţii de asigurare/reasigurare de a aduce la cunoştinţa tuturor creditorilor de asigurări cunoscuţi măsurile şi dispoziţiile stabilite de ASF în sarcina sa, recurentul a învederat că această obligaţie de informare a fost stabilită în sarcina asigurătorului, şi nu a FGA.

De asemenea, recurentul a arătat că instanţa de fond a considerat, în mod greşit, că, în cauză, ar exista un motiv justificat al repunerii în termenul de 90 de zile, respectiv necesitatea respectării cerinţei art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora odată cu cererea de plată creditorii trebuie să depună înscrisurile justificative în copie legalizată, iar, din dovezile administrate în cauză, intimatul a obţinut legalizarea titlului său în data de 18.01.2021.

În opinia recurentului, argumentul instanţei de fond este eronat cu atât mai mult cu cât cererea de plata a fost depusă de intimat anterior legalizării titlului de creanţă, la data de 13.01.2021. Mai mult, recurentul a apreciat că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, ce prevăd că, în cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii documentelor justificative, precizând motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată.

Nu în ultimul rând, recurentul a criticat şi argumentul instanţei de fond referitor la lipsa de pasivitate a reclamanţilor, apreciind că stabilirea procedurii administrative şi a termenelor fixate de legiuitor au fost considerate de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 80/2017, ca fiind de atributul legiuitorului, care respectă prevederile constituţionale şi care sunt adecvate scopului urmărit şi contextului falimentului asigurătorului.

De asemenea, recurentul a solicitat şi reformarea soluţiei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând exonerarea de la plata lor.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 7 noiembrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 13 decembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă, din perspectiva identificării limitelor învestirii sale în cauza pendinte, că argumentele expuse de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor în memoriul de recurs privesc doar soluţia de anulare în parte a deciziei FGA nr. 26160/31.03.2021 şi de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, nefiind formulate şi critici care să vizeze soluţia de obligare a pârâtului la a emite o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamant a sumei de 32.000 de RON reprezentând daune morale şi a sumei de 100 de RON lunar prestaţie periodică anterioară datei de 13.10.2020, conform titlului executoriu.

Examinând sentinţa recurată în limitele trasate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că, prin cererea de plată formulată la data de 13.01.2021, conform dovezii de comunicare având x, intimatul – reclamant A. (alături de alte persoane) a solicitat recurentului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") achitarea sumelor ce au fost acordate acestuia, în calitate de parte civilă, în dosarul nr. x/2017, prin sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu, definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 a Curţii de Apel Galaţi, urmare accidentului de circulaţie din data de 04.10.2015, produs din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la societatea B. S.A..

Cererea de plată a fost înregistrată de FGA prin atribuirea unui număr de înregistrare distinct pentru fiecare petent, astfel cum rezultă din Informarea emisă de FGA sub nr. x/26.01.2021, în cazul intimatului – reclamant fiind acordat numărul de înregistrare 768/19.01.2021.

Prin decizia FGA nr. 26160/31.03.2021, recurentul – pârât a admis în parte cererea privind acordarea prestaţiei începând cu data de 13.10.2020 şi a respins ca tardivă cererea de plată a daunelor morale şi a prestaţiei periodice anterioară datei de 13.10.2020.

Legalitatea acestui act administrativ a fost infirmată de prima instanţă din perspectiva soluţiei de respingere a cererii de plată ca tardivă, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru argumentele şi în limitele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Din analiza criticilor expuse în memoriul de recurs, rezultă că, în esenţă, chestiunile de drept supuse analizei instanţei de control judiciar privesc natura creanţei exhibate în cauză (de creanţă anterioară sau ulterioară deschiderii procedurii falimentului asigurătorului), natura termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de termen procedural sau de drept material) şi existenţa sau inexistenţa unor impedimente obiective apte a genera o repunere a intimatului – reclamant în termenul de formulare a cererii de plată.

Cu privire la primul aspect (natura creanţei exhibate de intimatul - reclamant), Înalta Curte consideră că, deşi sunt fondate argumentele recurentului, conform cărora creanţa în discuţie s-a născut ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului B. S.A. (iar nu anterior, cum a reţinut instanţa de fond), acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinţei atacate.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului. Din această perspectivă, Înalta Curte consideră că dreptul de creanţă invocat de intimatul – reclamant îşi are izvorul în sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penala nr. 816/A/05.10.2020 a Curţii de Apel Galaţi, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă precum cea din cauza pendinte, prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului la plata daunelor morale şi materiale.

Cât priveşte, însă, chestiunea naturii termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi existenţa sau inexistenţa unor impedimente obiective apte a genera o repunere a intimatului – reclamant în termenul de formulare a cererii de plată, Înalta Curte apreciază nefondate criticile aduse de recurent sentinţei atacate, ce au fost subsumate de acesta motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniat faptul că, prin sentinţa penală antereferită, în considerarea accidentului de circulaţie din data de 04.10.2015, produs din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, au fost stabilite daune morale şi prestaţii periodice în beneficiul unui număr multiplu de părţi civile, printre care s-au numărat atât intimatul – reclamant din cauza pendinte, dar şi numiţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O..

În baza aceluiaşi titlu de creanţă (sentinţa penală nr. 150/13.11.2019) persoanele indicate mai sus au formulat aceeaşi cerere de plată din de 13.01.2021 (înregistrată de FGA la data de 19.01.2021). În privinţa antereferitelor persoane, cererea de plată a fost respinsă prin Deciziile FGA nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021, nr. 26330/17.05.2021, nr. 26333/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26321/14.05.2021, nr. 26332/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021 şi nr. 26322/14.05.2021, reţinându-se tot tardivitatea cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 436 din 9 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat deciziile FGA nr. 26321/14.05.2021, nr. 26322/14.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26324/14.05.2021, nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26330/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021, nr. 26332/17.05.2021 şi nr. 26333/17.05.2021.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal din dosarul nr. x/2021 a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023, prin care a fost respins recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 436 din 9 martie 2022, ca nefondat.

În considerentele deciziei civile nr. 1315 din 8 martie 2023, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 14 din Legea nr. 213/2015 (validând, astfel, şi calificarea termenului de 90 de zile drept termen procedural de decădere). De asemenea s-a apreciat că, în raport de prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi de faptul că reclamanţii din dosarul nr. x/2021 au intrat în posesia hotărârilor judecătoreşti legalizate abia la data de 18.01.2021 (aspect calificat prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 ca reprezentând motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ.), nu se poate reţine culpa acestora în depăşirea termenului de depunere a cererii de plată, în condiţiile în care au formulat cerere de chemare în judecată şi au obţinut documentele justificative legalizate necesare depunerii cererii de plată şi, la data de 21.12.2020, s-au adresat şi cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcţionată către autoritatea competentă să o soluţioneze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În cauza pendinte, din filele x ale dosarului format pe rolul Tribunalului Bucureşti, rezultă că cererea de plată din data de 21.12.2020, adresată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), a avut drept petenţi nu doar pe reclamanţii din dosarul nr. x/2021, ci şi pe intimatul - reclamant din prezenta cauză, iar din înscrisurile aflate la filele x ale dosarului format pe rolul Tribunalului Bucureşti reiese că şi intimatul - reclamant a intrat în posesia hotărârilor judecătoreşti legalizate tot la data de 18.01.2021.

Având în vedere că, prin raportare la această situaţie de fapt, prin sentinţa civilă nr. 436 din 9 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, altor persoane menţionate în sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu, li s-a recunoscut formularea în termen a cererii de plată adresată FGA, Înalta Curte apreciază că soluţia pe care o va da recursului de faţă trebuie să ţină seama de decizia nr. 1315 din 8 martie 2023, întrucât, prin pct. 37-39 ale Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (Cererea nr. 30.658/05) şi publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, s-a statuat în următorul sens:

37. Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).

38. În cauză se constată că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.

39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, citată mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

În raport de toate aceste aspecte, dată fiind identitatea titlului de creanţă exhibat, precum şi circumstanţele de fapt asemănătoare celor din dosarul nr. x/2021, Înalta Curte, în exercitarea rolului său evidenţiat în antereferita hotărâre a Curţii EDO, consideră că, în scopul respectării principiului securităţii juridice, se impune a fi considerat nefondat recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, neputând fi reţinută, în ipoteza particulară din cauza pendinte, intervenirea sancţiunii decăderii intimatului - reclamant din dreptul de a formula cererea de plată privind creanţele de asigurare născute din sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu.

Congruent cu decizia nr. 1315 din 8 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost menţinută sentinţa civilă nr. 436 din 9 martie 2022, instanţa de recurs reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 reprezintă un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale. De asemenea, în raport de prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul - reclamant a intrat în posesia hotărârilor judecătoreşti legalizate abia la data de 18.01.2021, ceea ce reprezintă un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., iar în acest context nu se poate reţine culpa acestuia în depăşirea termenului de depunere a cererii de plată, cu atât mai mult cu cât intimatul s-a adresat, la data de 21.12.2020, cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcţionată către autoritatea competentă să o soluţioneze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Nu în ultimul rând, se reţine că soluţia instanţei de fond este legală şi din perspectiva obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, dată fiind calitatea sa de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 C. proc. civ. şi natura acestor cheltuieli (care în raport de valoarea lor - 50 RON - sunt identificate de instanţa de recurs ca fiind cele achitate de reclamant cu titlu de taxă de timbru în fond).

În concluzie şi în limitele trasate prin argumentele expuse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 246 din 16 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 246 din 16 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.