Salary recalculation claim by former judge assigned to Ploiești Court of Appeal as competent first-instance court.

Şedinţa publică din data de 01 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 05 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Galaţi, a solicitat emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să îi fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09 aprilie 2015 şi în continuare pana eliberarea din funcţie, respectiv până la data de 01 iulie 2019, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT- O.U.G. nr. 27/2006), precum şi luarea de ambii pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 199 din 18 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut, în esenţă, că, chiar dacă formal s-a menţionat că se solicit obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, reclamanta a învestit de fapt instanţa de judecată cu un litigiu legat de modalitatea de salarizare a acesteia în perioada cât a ocupat funcţia de judecător, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 95 C. proc. civ., raportat la art. 37 din Legea nr. 153/2017 şi dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, competenţa de a soluţiona cererea de chemare în judecată revine instanţei civile de litigii de muncă.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 631 din 29 martie 2023, Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei material şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă, că cererea de faţă reprezintă o plângere formulate conform art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017, iar potrivit acestor dispoziţii legale competenţa în soluţionarea cauzei aparţine Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.3. Prin sentinţa civilă nr. 1647 din 09 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, a constatat ivit conflictual negativ de competenţă şi a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea stabilirii instanţei competente.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că cererile având ca obiect solicitarea de obligarea a pârâţilor, ordonatori de credite – angajatori, la reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale, respectiv emiterea ordinelor de salarizare şi plata sumelor constând în drepturi salariale nerecunoscute, sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel de la domiciliul reclamantului, cu aplicarea, după caz, a art. 127 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, competenţa teritorială aparţine instanţei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel aleasă de reclamantă, învecinată cu pârâta Curtea de Apel Galaţi, în circumscripţia căreia reclamanta îşi are domiciliul, fiind incidente dispoziţiile de competenţă specială prevăzută de art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborate cu art. 127 alin. (1) şi alin. (21) C. proc. civ.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei, fost judecător în cadrul Tribunalului Vrancea la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celolalte drepturi salariale aferente prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000 şi obligarea pârâţilor la emiterea ordinului de salarizare aferent.

Totodată, se constată că acţiunea nu priveşte o situaţie de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupaţională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază şi comun personalului din "Justiţie") instanţele având de dat relevanţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 care pun în discuţie efectele juridice ale unor hotărâri pronunţate în materia salarizării personalului din aceeaşi familie ocupaţională.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obiectul cauzei este reprezentat de cererea de obligare a Ministerului Justiţiei de emitere act administrativ cu caracter individual, respectiv a ordinului privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenţii intră în competenţa materială de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenţei instanţei de contencios administrativ, faptul că pretenţiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

În ce priveşte competenţa sub aspect material, având în vedere calitatea prim pârâtului de autoritatea publică centrală, devin aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care "litigiile (…) privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (…) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel", astfel că cererea dedusă judecăţii este de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

Deşi competentă aparţine instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 153/2017, în raport de petitul acţiunii, legiuitorul prevăzând competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

În acest context, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că potrivit art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său". Cu toate acestea, dată fiind calitatea reclamantei de fost judecător în cadrul unei instanţe din circumscripţia Curţii de Apel Galaţi, precum şi faptul că aceasta din urmă are calitatea de pârâtă în cauză, devin incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ., putând fi sesizată oricare dintre curţile de apel învecinate.

În consecinţă, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, coroborat cu manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul sesizării Curţii de Apel Ploieşti, curte de apel învecinată cu Curtea de Apel Galaţi, va stabili competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Galaţi, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.