Scope of economic-financial inspection over private transport operators claiming state subsidies for pensioner fare reductions

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 februarie 2022, pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. Iaşi şi Ministerul Finanţelor a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 52/P din 03.12.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 3026/13.08.2021 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 3027/13.08.2021, ambele emise de D.G.R.F.P. Iaşi, precum şi anularea dispoziţiilor obligatorii anterior menţionate.

Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării acestor acte.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 60 din 9 mai 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor şi a dispus anularea în parte a Dispoziţiei obligatorii nr. x/13.08.2021 a D.G.R.F.P. Iaşi, menţinută prin Decizia nr. 52/P/03.12.2021 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor, cu privire la suma de 865.060 RON din totalul de 1.111.700 RON stabilit cu titlu de creanţă bugetară principală aferentă anului 2019, precum şi cu privire la dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente sumei de 865.060 RON.

A fost anulată în parte Dispoziţia obligatorie nr. x/13.08.2021 emisă de D.G.R.F.P. Iaşi, în limitele admiterii cererii de anulare a Dispoziţiei obligatorii nr. x/13.08.2021 a D.G.R.F.P. Iaşi.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate anterior, au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul anulării în integralitate a actelor administrativ financiare contestate.

În esenţă, în motivarea recursului s-au susţinut următoarele:

3.1.1. Nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţă a respins cererea de anulare a actelor contestate, întemeiată pe motivul necompetentei inspecţiei economico-financiare - încălcarea dispoziţiilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011

Recurenta susţine că nu face parte din categoria entităţilor cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi şi, prin urmare, nu face parte din sfera operatorilor economici cu privire la care inspecţia economico-financiară poate efectua verificări.

Susţine că, utilizatori ai fondurilor publice acordate în baza Legii nr. 147/2000 sunt persoanele fizice beneficiare ale facilităţilor de transport subvenţionat, în calitate de cumpărători ai serviciilor de transport. Faptul că operatorul de transport recuperează contravaloarea prestaţiei efectuate în beneficiul categoriei sociale anterior menţionate de la Ministerul Transporturilor nu îl transformă pe acesta într-un beneficiar al vreunei facilităţi acordate din fonduri

Încasarea de către agentul economic a contravalorii prestaţiilor de transport decurge din calitatea acestuia de parte a raportului juridic civil de drept privat născut din încheierea contractului de transport cu pasagerul, efectuarea plăţii de către o altă persoană (Statul prin Ministerul Transporturilor) decât pasagerul debitor nefiind decât o manifestare a principiului conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau neinteresată (art. 1472 noul C. civ.).

Verificarea legalităţii documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat pentru transportul subvenţionat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000 se realizează anterior decontării sumelor în cauză, iar competenţa de verificare aparţine instituţiei care aprobă decontarea acestor sume, respectiv Ministerul Transporturilor, prin Direcţia Generală Economică şi Buget conform prevederilor exprese ale art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004.

Consideră că instanţa de fond nu a răspuns chestiunii invocate de reclamantă cu referire la faptul că sumele încasate de la bugetul de stat nu reprezintă subvenţii pentru operatorul de transport, ci sunt simple venituri ale acestuia, nefiind de natură a atesta competenţa inspecţiei economico-financiare de efectuare a verificării finalizată prin actele contestate.

Astfel, susţinerile primei instanţe cu privire la responsabilitatea operatorului de transport în legătură cu procedurile de decontare de la buget a contravalorii prestaţiilor de transport, cu privire la existenţa în cadrul inspecţiei a verificărilor ex ante şi expost sau cu privire la limitele verificării efectuate de Ministerul Transporturilor nu sunt de natură - indiferent dacă ar fi sau nu corecte - să atragă competenţa inspecţiei economico financiare atât timp cât condiţia esenţială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011 din perspectiva posibilităţii de verificare a operatorilor economici cu capital privat nu este îndeplinită.

Consideră că instanţa de fond a apelat la o ficţiune juridică, stabilind că sunt "beneficiari indirecţi" ai subvenţiilor.

În realitate, apreciază că nu există "beneficiarii indirecţi" ai subvenţiilor (şi implicit nu se poate face distincţia între beneficiari direcţi şi beneficiari indirecţi), regimul juridic care le-ar fi aplicabil acestora nefiind reglementate de nicio dispoziţie legală, după cum nu reprezintă nicio o creaţie a practicii sau doctrinei juridice.

Consideră că noţiunea de "beneficiar indirect de subvenţii" reprezintă o contradicţie în sine, deoarece o persoană nu poate încasa "indirect" subvenţii, alocarea unor astfel de sume realizându-se exclusiv în considerarea unui scop determinat (susţinerea unor activităţi/subvenţionarea unor produse), scop a cărui înfăptuire presupune implicarea directă a persoanei care primeşte sumele respective. Argumentul conform căruia operatorii de transport "se bucură în final de alocări în schimbul unui serviciu prestat" nu este de natură a-i transforma pe aceştia în beneficiarii vreunei subvenţii/facilităţi întrucât, esenţial pentru calificarea unui transfer ca fiind o subvenţie nu este încasarea sumei în cauză (orice prestator de servicii se bucură de preţul serviciului pe care 1-a prestat), ci scopul cu care suma este plătită.

Argumentează contra opiniei instanţei susţinând că şi alţi operatori economici, în patrimoniul cărora ajung în cele din urmă sumele respective, ar reprezenta "beneficiari indirecţi" ai sumelor în cauză, aşa cum ar fi partenerii comerciali ai operatorilor de transport (furnizorii de piese de schimb, combustibil, prestatorii de servicii de reparaţii auto, etc.) - care pentru serviciile prestate/bunurile furnizate reclamantei au fost plătiţi cu sume care au intrat în patrimoniul reclamantei de la bugetul de stat pentru serviciile de transport prestate în favoarea beneficiarilor Legii nr. 147/2000 - şi ar putea face obiectul unor verificări din partea inspecţiei economico financiare pentru sumele pe care le-au încasat de la reclamantă.

Se mai susţine caracterul greşit al interpretării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 întrucât sumele în cauză nu sunt acordate reclamantei pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea vreunei activităţi.

În cazul acestor sume nu este necesară efectuarea unui control expost aşa cum susţine instanţa de fond deoarece pentru operatorul de transport sumele în cauză sunt simple venituri pe care, după încasare, le poate utiliza cum doreşte, neexistând nicio raţiune pentru efectuarea unei verificări ulterioare încasării şi, mai mult, toate documentele justificative (cupoane talon, mătcile legitimaţiilor de călătorie, borderourile de încasare, etc.) care fac posibilă verificarea regularităţii şi legalităţii prestaţiilor efectuate de operatorii de transport în favoarea beneficiarilor Legii nr. 147/2000 există anterior momentului decontării sumelor de la bugetul de stat, legiuitorul stabilind în sarcina Ministerului Transporturilor competenţa de a efectua acest control, conform disp. art. 31 din Norma aprobată prin H.G. nr. 2403/2004.

Consideră că după efectuarea verificării de către Ministerul Transporturilor nu se mai naşte nicio situaţie juridică nouă şi nici nu mai apar înscrisuri noi care să justifice efectuarea unui control expost, însăşi controlul efectuat de Ministerul Transporturilor fiind un control expost.

Caracterul deficitar al reglementării modului de efectuare a controlului de către Ministerul Transporturilor nu are drept consecinţă extinderea competenţei unei alte instituţii (inspecţia economico financiară) în afara limitelor care i-au fost stabilite expres prin dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2011.

Recurenta aduce ca argument şi faptul că inspecţia economico-financiară a luat naştere abia în anul 2011, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2011, în timp ce facilităţile la transport acordate pensionarilor au fost reglementate încă din anul 2000 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 147/2000 iar lipsa reglementării distincte a unui astfel de control expost atestând faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea ca verificarea în cauza să fie efectuată de Ministerul Transporturilor anterior momentului aprobării deconturilor.

Cu referire la practica judiciară invocată de instanţa de fond, consideră că aceasta nu este relevantă în prezenta cauză, motivat de împrejurarea că, în respectivele dosare, părţile nu au învestit instanţele cu analiza unui motiv de nelegalitate întemeiat pe necompetenţa materială a inspecţiei economico financiare şi, implicit, instanţele de judecată nu s-au pronunţat asupra acestei chestiuni litigioase.

În sensul opiniei sale, invocă Decizia nr. 1766/2020 a ÎCCJ care statuează că: "operatorul de transport public de persoane nu are obligaţia de a verifica modul în care beneficiarii Legii nr. 44/1994 valorifică biletele de călătorie gratuită emise de Ministerul Transporturilor" şi că: "operatorii de transport sunt implicaţi în raportul juridic născut între beneficiarii legii şi autorităţile publice şi pot solicita decontarea costurilor călătoriilor gratuite numai cu respectarea Legii nr. 44/1994 şi a prevederilor Ordinului nr. 266/312/2005."

Existenţa unei responsabilităţi a operatorului de transport în procedura de decontare, consideră că, nu echivalează cu faptul că inspecţia economico financiară este autoritatea competentă să efectueze verificările cu privire la modalitatea de decontare a sumelor în cauză iar o astfel de competenţă ar presupune o reglementare expresă care nu se regăseşte în O.U.G. nr. 94/2011, condiţia prevăzută de acest act normativ nefiind îndeplinită în cazul concret.

3.1.2. Nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţa a respins cererea de anulare a actelor contestate întemeiată pe motivul compunerii nelegale a echipei de inspecţiei economico - financiară

Invocând art. 14, art. 20 alin. (1) şi Anexei nr. 3 a Normei metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare din 28.02.2012 aprobată prin H.G. nr. 101/2012, conform cărora inspecţia economico financiară se realizează de o "echipă de inspecţie economico-financiară", consideră că din aceste dispoziţii, coroborat cu definiţia oferită de dicţionarul explicativ al limbii române, acesta este un organ colegial, compus din minim două persoane.

De asemenea, se invocă Anexa 9 a Ordinului MFP nr. 2737/2020 care reglementează formularul oficial al dispoziţiei obligatorii, în cuprinsul căruia, la rubrica "2. Date privind inspecţia economico-financiară" este inserată menţiunea privitoare la " numele şi prenumele, funcţia membrilor echipei de inspecţie", precum şi pct. 4 al instrucţiunilor de completare ale ordinului de serviciu, reglementate în aceeaşi Anexă nr. 3 a Normelor metodologice, unde se menţionează că ordinul de serviciu "Se utilizează: de către organele de inspecţie economico financiară pentru nominalizarea: - persoanelor care vor efectua inspecţia economico financiară".

Consideră că termenul de "echipă" are înţelesul din limbajul comun şi presupune minim 2 persoane, neavând nu un înţeles particular, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens.

Conform art. 30 din O.U.G. nr. 94/2011 şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ. consideră că orice încălcare a unor cerinţe extrinseci actului de procedură este sancţionată cu nulitatea (necondiţionată) a actului, cu excepţia situaţiei în care legea ar dispune în sens contrar.

În cazul concret, nerespectarea dispoziţiilor privitoare la compunerea echipei de inspecţie economico financiară care a emis dispoziţia obligatorie are drept sancţiune nulitatea actului (necondiţionată de dovedirea unei vătămări), în cauză fiind îndeplinite ambele cerinţe prevăzute de art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Consideră că dispoziţia obligatorie are o dublă natură juridică, fiind atât un act juridic de drept substanţial (titlu de creanţă) cât şi un act juridic de drept procesual (actul juridic administrativ final al inspecţiei economico financiare în care sunt consemnate rezultatele verificării şi măsurile dispuse de organul de control), similar unei hotărâri judecătoreşti, concluzionând că actele administrativ financiare prevăzute de O.U.G. nr. 94/2011 trebuie să respecte atât condiţiile de validitate impuse de dispoziţiile de drept material, cât şi cele impuse de prevederile de drept procesual care le sunt aplicabile.

3.1.3. Nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţă a respins cererea de anulare a măsurii privind restituirea la bugetul de stat a sumei de 3.695.056 RON (şi a accesoriilor aferente), decontată de reclamantă în intervalul 01.01.2015-31.12.2018

Consideră că dispoziţia, care prevede că legitimaţiile (biletele) de călătorie cu reducere de 50% sunt tipărite de operatorii de transport, nu trebuie interpretată în sensul că biletele de călătorie cu reducere 50% trebuie să aibă un format diferit de restul biletelor utilizate de operatorul de transport (într-o astfel de ipoteză textul legal ar fi prevăzut ce trebuie să conţină formatul respectiv), intenţia legiuitorului fiind cea de a stabili că, spre deosebire de cupoanele talon (în temeiul cărora pensionarii beneficiază de reducerea de 50%) care sunt emise de Casa Naţională de Pensii Publice conform art. 6 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, legitimaţiile (biletele) de călătorie aferente nu sunt emise de vreo autoritate publică ci sunt cele tipărite de operatorul de transport.

Separat de împrejurarea că existenţa unui format distinct nu este prevăzută de lege, menţionează că un astfel de format nu ar avea nicio utilitate atât timp cât formularul tipizat al biletelor de călătorie utilizat de operatorii de transport rutier (reglementat de Anexa Ordinului MFP nr. 475/2003) are inscripţionate mai multe preţuri, partea detaşabilă fiind desprinsă din dreptul preţului corespunzător distanţei parcurse de pasager, indiferent dacă acesta plăteşte biletul integral sau dacă este beneficiarul unei reduceri de 50% în temeiul Legii nr. 147/2000.

În aceste condiţii, apreciază nefondat argumentul instanţei conform căruia reclamanta nu a făcut dovada realităţii serviciului prestat prin neprezentarea biletelor de călătorie.

3.1.4. Caracterul nelegal al soluţiei prin care instanţa a respins cererea de anulare a măsurii privind obligarea la restituirea sumei de 13.400 RON decontată în intervalul 01.01.2019 - 31.12.2019 în temeiul unor cupoane talon utilizate pentru două sau mai multe călătorii în aceeaşi zi

Recurenta consideră că prima instanţă a făcut confuzie între valoarea însumată a două cupoane talon şi valoarea integrală a călătoriilor efectuate în baza celor două cupoane, raţionamentul acesteia, însuşit din referatul întocmit pentru soluţionarea plângerii prealabilă, fiind greşit.

În concret, susţine că motivul de nelegalitate invocat viza modul în care organul de control a calculat contravaloarea părţii din preţ decontată de la bugetul de stat (50%), valoarea de 13.400 RON fiind stabilită prin însumarea valorii deconturilor ambelor cupoane utilizate în cadrul unei călătorii şi nu doar a celui utilizat în plus (în măsura în care ar fi procedat corect, pretinsul prejudiciu ar fi fost de 6.700 RON = l/2 din 13.400 RON).

3.1.5. Prin înscris separat, recurenta a dezvoltat motivul de recurs privind necompetenţa materială a inspecţiei economico-financiare în efectuarea controlului, considerând că, din textele legale enunţate în susţinerea acestui motiv, rezultă şi faptul că legiuitorul a înţeles să confere inspecţiei economico financiare atribuţii identice cu cele aflate în sfera de competenţă a Curţii de Conturi, suprapunerea acestor competenţe făcând necesară adoptarea unei prevederi legale care să asigure respectarea principiului "non bis in idem", prin eliminarea posibilităţii ca activitatea unui un operator economic să facă, de două ori, obiectul aceleiaşi verificări, pe de o parte, în cadrul unei inspecţii economico-financiare efectuate de Ministerul Finanţelor iar, pe de altă parte, în cadrul unui audit public extern efectuat de Curtea de Conturi a României.

S-au invocat şi prevederile art. 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2011, apreciind că, din cuprinsul acestora, rezultă că raportul dintre competenţa materială a activităţii de inspecţie economico financiare şi cea a activităţii de audit public extern Curţii de Conturi este de tipul parte - întreg în sensul că toate atribuţiile inspecţiei economico financiare pot fi exercitate de Curtea de Conturi a României, fără ca reciproca să fie valabilă.

Se mai susţine că atribuţiile de verificare a operatorilor economici de drept privat de către activitatea de inspecţie economico financiară conform art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 nu pot fi mai extinse decât competenţele de verificare conferite Curţii de Conturi de art. 24 lit. c) din Legea nr. 94/1992.

De asemenea, se mai arată că operatorii de transport - persoane juridice de drept privat nu fac parte din sfera subiectelor de drept cu privire la care Curtea de Conturi a României deţine competenţa de a efectua acţiuni de control cu privire la sumele decontate de aceştia de la bugetul de stat pentru transportul beneficiarilor Legii nr. 147/2000 (practica judiciară fiind constantă în acest sens - a se vedea deciziile anexate cererii de sesizare a ÎCCJ în temeiul art. 519 C. proc. civ. formulată de recurentă în prezenta cauză) şi, implicit, nici inspecţia economico financiară organizată în cadrul Ministerului Finanţelor nu deţine o astfel de competenţă, dată fiind identitatea atribuţiilor de control dintre cele două instituţii [atestată de dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi 17 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2011].

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat casarea, în parte, a sentinţei civile nr. 60 din data de 9 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ, doar în ceea ce priveşte anulare în parte a Dispoziţiilor obligatorii nr. x şi 3027 din 13.08.2021, emise de D.G.R.F.P. Iaşi – Activitatea de Inspecţie Economico-financiară, menţinute prin Decizia nr. 53/03.12.2021 emisă de Ministerul Finanţelor cu privire la suma de 851.660 RON din totalul de 1.111.700 RON stabilit cu titlu de creanţă bugetară principală aferentă anului 2019, precum şi cu privire la dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente sumei de 851.660 RON.

În motivarea recursului, sunt formulate următoarele critici esenţiale:

3.2.1. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii dar şi că instanţa de fond şi-a însuşit în întregime susţinerile reclamantei-intimate, ceea ce echivalează cu lipsa motivării.

Redând integral argumentele din faţa primei instanţe şi susţinând legalitatea actelor atacate, recurenta pârâtă face referire, în esenţă, la:

- regulile de eliberare a legitimaţiilor de călătorie, afirmând că reclamanta nu a tipărit şi emis legitimaţii de călătorie cu reducere de 50% iar instanţa nu a ţinut cont de modelul biletului de călătorie;

- împrejurarea că faptele prezentate de administratorul societăţii nu corespund prevederilor legale-art. 80 Ordonanţa 27/2011;

- modul greşit de a reţine neregulile constatate prin raportare exclusiv la vânzările prin platforma virtuală;

- greşita reţinere că normele H.G. nr. 2403/2004 şi ale anexei 5 Ordinul MFP 2185/2001 nu sunt acoperitoare în privinţa vânzărilor prin platforma online;

- modul greşit de reţinere şi soluţionare a aspectelor privind scopul verificării în cadrul inspecţiei;

- suma determinată de instanţa de fond corespunzătoare călătoriilor decontate pentru persoane depistate decedate la data călătoriei;

- modul greşit de soluţionare a aspectelor privind numerele de dosar de pensie înscrise în anexa 50 RIEF şi decontate de la bugetul statului, pentru care nu există talon special de călătorie cu reducere de 50% emis legal de Casa Naţională de Pensii Publice ori fără identificarea persoanelor, prin solicitarea actului de identitate şi a talonului special de călătorie din care nu a fost detaşat cuponul-talon;

- faptul că s-a reţinut greşit că formularul oficial al cupoanelor talon, nu prevede că acestea ar include menţiunea SECURIZAT CNPP

3.2.2. În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut încălcarea prevederilor art. 1 O.M.F.P. nr. 475/2003, art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (2), (7), art. 16, art. 17, art. 19, art. 26, art. 27 din Anexa 1 la Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, art. 80 din Ordonanţa nr. 27/2011, art. 6 Legea contabilităţii şi art. 6 O.M.F.P. nr. 2634/2015, reluând aceleaşi argumente şi susţineri.

În esenţă, recurenta-pârâtă critică modul în care prima instanţă a dezlegat chestiunea vânzării biletelor cu tarif redus prin intermediul platformelor virtuale din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 O.M.F.P. nr. 475/2003 - Modelul Biletului de călătorie, art. 7, art. 16, art. 18, art. 19 art. 26, art. 27 Anexa 1 H.G. nr. 2403/2004, pct. 575 Ordinul nr. 1802/2014, art. 6 Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 80 Ordonanţa nr. 27/2011, art. V alin. (1) din O.G. nr. 17/2015.

Recurenta consideră că indiferent de modul în care operatorii de transport îşi aleg să-şi vândă biletele de călătorie în numerar sau altă formă de plată, prevederile legale privind legitimaţiile de călătorie cu reducere de 50% şi cupoanele talon trebuie respectate pentru a beneficia de decontarea restului de tarif de la bugetul statului.

Se mai consideră că lipsa ştampilei pe cuponul talon înseamnă că vânzătorul de bilete nu certifică autenticitatea acestuia şi nici corectitudinea înscrierilor făcute pe cuponul talon şi această lipsă nu poate fi justificată de eliminarea obligativităţii ştampilei, cupoanele talon nefiind nici declaraţii, nici cereri, nici contracte sau orice alt document sau înscris depus de reclamantă la instituţiile sau autorităţile publice şi nici nu este emis sau încheiat de reclamantă în relaţia cu instituţiile sau autorităţile publice, ele fiind instrumente de plată.

În plus faţă de necertificarea cupoanelor talon, subliniază că legitimaţiile de călătorie nu au fost verificate, fiind identificate situaţii de persoane decedate la data biletului de călătorie.

Se mai consideră că anumite aspecte reţinute de instanţa de fond nu sunt conforme cu deficienţele constatate de organul de inspecţie.

În acest sens, a făcut trimitere la înscrierea deconturilor pentru decembrie 2018 în ianuarie 2019, considerând că, cupoanele talon utilizate în decembrie 2018 trebuiau înscrise în aceeaşi lună şi transmise până la data de 15 a lunii ianuarie 2019. În acest ultim caz, invocă încălcarea art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) H.G. nr. 2403/2004 şi susţine că deconturile nu au putut fi verificate de inspecţie pentru că, cupoanele talon aferente anului 2018 nu au fost prezentate de operatorul de transport.

4. Apărările formulate în cauză

La dosarul cauzei nu au fost înregistrate întâmpinări faţă de recursurile deduse judecăţii.

5. Alte aspecte procesuale relevante

La data de 26 septembrie 2023, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabil pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

"- dacă sumele decontate operatorilor economici cu capital privat (operatori de transport rutier) de la bugetul de stat – în temeiul art. 28-32 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari aprobate prin H.G. nr. 2403/2004 – au, pentru operatorii de transport, natura juridică a unor "sume acordate de la bugetul de stat" în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare ("denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi")?

- dacă dispoziţiile coroborate ale art. 2, art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare trebuie interpretate în sensul că organele de inspecţie economico-financiară au competenţa materială de a verifica activitatea operatorilor economici cu capital privat pentru fundamentarea şi justificarea sumelor care nu sunt acordate de la bugetul de stat în scopul subvenţionării unor produse sau susţinerii unor activităţi?"

În susţinerea acestei cereri, recurenta-reclamantă consideră că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 C. proc. civ., fiind o cerere formulată în cadrul unui litigiu aflat în recurs pe rolul ICCJ care priveşte o chestiune nouă asupra căreia instanţa supremă nu s-a mai pronunţat.

Cu privire la realitatea chestiunii de drept, se arată că aceasta a primit interpretări diferite din partea instanţelor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel. Într-o primă interpretare, operatorul de transport nu este beneficiarul unei subvenţii ori facilităţi din partea statului după cum nu este nici destinatarul unor fonduri publice alocate în considerarea unor scopuri determinate (Deciziile nr. 1322/19.04.2013 şi nr. 3781/11.10.2013 ale Curţii de apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal) iar într-o altă interpretare, noţiunea de "sume acordate de la bugetul general consolidat", utilizat de legiuitor la at. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011, trebuie interpretat extensiv, ele nereferindu-se exclusiv la situaţia beneficiarilor direcţi ai unor sume alocate de la bugetul general consolidat, inspecţia economică incluzând şi persoanele care sunt beneficiari indirecţi ai acestor sume, respectiv de cei care se bucură în final de alocări în schimbul serviciului prestat (Sentinţa nr. 115/2022 a Curţii de apel Suceava, sentinţa nr. 60/2022 a Curţii de apel Iaşi şi sentinţa recurată în cauză).

Învederează că pe rolul instanţelor de judecată se află cel puţin 23 de litigii care depind de dezlegarea acestor chestiuni de drept.

Punctul de vedere al reclamantei recurente cu privire la modul de soluţionare a chestiunii de drept coincide cu prima interpretare menţionată, pentru argumentele prezentate pe larg în cererea de recurs şi reluate în cererea de sesizare a ICCJ.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor nu a formulat un punct de vedere cu privire la cererea formulată de recurenta-reclamantă privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

"1. dacă sumele decontate operatorilor economici cu capital privat (operatori de transport rutier) de la bugetul de stat – în temeiul art. 28-32 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari aprobate prin H.G. nr. 2403/2004 – au, pentru operatorii de transport, natura juridică a unor "sume acordate de la bugetul de stat" în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare ("denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi")?

2. Dacă dispoziţiile coroborate ale art. 2, art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare trebuie interpretate în sensul că organele de inspecţie economico-financiară au competenţa materială de a verifica activitatea operatorilor economici cu capital privat pentru fundamentarea şi justificarea sumelor care nu sunt acordate de la bugetul de stat în scopul subvenţionării unor produse sau susţinerii unor activităţi?"

Dispoziţiile vizate prin cerere, din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, au următorul conţinut:

"Art. 2. - (1) Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţia economico-financiară la operatorii economici cu privire la:

a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor;

b) respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile;

c) fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi;

d) obligaţiile către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale, conform competenţelor legale".

(2) Obiectivele inspecţiei economico-financiare sunt:

a) creşterea responsabilităţii operatorilor economici în exercitarea activităţii economico-financiare;

b) întărirea disciplinei bugetare şi economico-financiare la operatorii economici."

Art. 3 pct. 5 lit. f):

În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:.

5. operator economic - denumire generică ce include:.

f) alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat;"

Art. 3 pct. 6:

"sume acordate de la bugetul general consolidat denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi."

Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare prevăd:

Decontarea legitimaţiilor de călătorie

"Art. 28. - Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei de călătorie şi pe baza lor se va recupera diferenţa de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria.

Art. 29. - Operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. Modelul de decont pentru operatorii de transport feroviar este prezentat în anexa nr. 3, modelul de decont pentru operatorii de transport auto este prezentat în anexa nr. 4, iar modelul de decont pentru operatorii de transport naval este prezentat în anexa nr. 5.

Art. 30. - Operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea şi de exactitatea datelor prezentate la decontare.

Art. 31. - După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Direcţia generală economică şi buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Art. 32. - După aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de la Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia generală economică şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin bugetul de stat al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului."

Recurenta susţine că Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2011 nu este aplicabilă societăţii reclamante, operator de transport public rutier căruia nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unei activităţi, în cazul facilităţilor de transport subvenţionat.

Asupra admisibilităţii sesizării, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

iv) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

vii) problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

Primele trei condiţii sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuţie suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legal investită cu soluţionarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunţare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel.

Cu privire la condiţia iv) – a legăturii cu cauza– Înalta Curte constată că şi aceasta este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept este supusă analizei prin cererea de recurs.

Însă, nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se cere, chiar dacă aceasta nu a făcut obiectul unei decizii de interpretare şi nici obiectul unui recurs în interesul legii.

Deşi art. 519 C. proc. civ. nu defineşte noţiunea noutăţii chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a clarificat-o în nenumărate rânduri, în sensul că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când aceasta îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, astfel încât nu există practică judiciară pe această problemă de drept, sau practica judiciară este incipientă, instanţele neavând încă posibilitatea să dea o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial a acestei chestiuni de drept ori în situaţia în care se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat faţă de cel anterior, context care să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept supuse interpretării.

În cauză nu se identifică niciuna dintre aceste situaţii, fiind vizate acte normative intrate în vigoare în anul 2000 şi, respectiv, 2011, care au primit deja dezlegări din partea instanţelor. Practica neunitară sesizată de recurenta-reclamantă nu poate deschide calea prevăzută de art. 519 C. proc. civ., această situaţie fiind vizată de un alt mecanism de unificare a practicii, cel al recursului în interesul legii.

Pe de altă parte, chestiunea de drept trebuie să fie reală şi veritabilă, o astfel de condiţie fiind îndeplinită doar atunci când norma de drept supusă interpretării este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să dea naştere unei interpretări diferite şi să creeze practică neunitară din această perspectivă.

Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism, ci numai acea dispoziţie care, având un caracter precar, dual sau complex, poate da naştere unor interpretări divergente. În cauză însă, atât dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2011 cât şi cele ale Normelor de aplicare ale Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern sunt clare, prin cererea de sesizare nefiind aduse critici privind neclaritatea textului ci se urmăreşte stabilirea modului de aplicare al acestuia într-un caz concret, aspect care excede ipotezei art. 519 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

II.2. Asupra recursurilor deduse judecăţii

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare:

Câteva circumstanţe relevante ale cauzei se impun a fi reţinute, cu prioritate:

Reclamanta A. S.R.L. este o societate de drept privat, care are drept obiect principal de activitate transportul auto de persoane.

În calitate de operator de transport rutier, societatea a decontat de la bugetul de stat 50% din tarifele pentru călătoriile cu preţ redus pentru pensionari, facilitate conferită de stat prin Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern.

Dispoziţiile H.G. nr. 2403/2004 reglementează normele de aplicare a Legii nr. 147/2000 din cuprinsul cărora, se reţin următoarele dispoziţii:

- art. 7 "Legitimaţiile de călătorie cu reducere de 50% sunt tipărite de operatorul care efectuează transportul şi au formatul şi datele potrivit reglementărilor specifice ale acestuia.

- art. 19 Pentru fiecare călătorie simplă, efectuată cu mijloace de transport auto sau cu navele de călători clasa a II-a, casierul sau vânzătorul de bilete care emite legitimaţia de călătorie cu reducere de 50% detaşează câte un cupon-talon după îndeplinirea formalităţilor prevăzute la art. 18, certifică corectitudinea înscrierilor făcute prin aplicarea ştampilei, încasează contravaloarea şi eliberează legitimaţia de călătorie.

- art. 29. Operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. Modelul de decont pentru operatorii de transport feroviar este prezentat în anexa nr. 3, modelul de decont pentru operatorii de transport auto este prezentat în anexa nr. 4, iar modelul de decont pentru operatorii de transport naval este prezentat în anexa nr. 5.

- art. 30. - Operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea şi de exactitatea datelor prezentate la decontare."

O inspecţie, desfăşurată în temeiul O.U.G. nr. 94/2011 de către Ministerul Finanţelor prin Inspecţia Economică Financiară din cadrul DGRFP Iaşi şi derulată în perioada 28.08.2020-13.08.2021, s-a finalizat cu emiterea RIEF nr. 3025/13.08.2021 şi a dispoziţiilor obligatorii, emise în baza prevederilor art. 22 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) O.U.G. nr. 94/2011, cu nr. 3026 şi 3027/13.08.2021, prin care s-au constatat un număr de 11 deficienţe, dispunându-se măsurile corespunzătoare. Totodată, s-a stabilit în sarcina societăţii reclamante A. S.R.L. obligaţia de a restitui la bugetul de stat suma totală de 6.713.466 RON, din care 4.806.758 RON, reprezentând creanţă principală constând în sume solicitate şi încasate necuvenit de la Ministerul Transporturilor pentru decontarea călătoriilor cu mijloacele de transport auto pentru pensionari, restul reprezentând accesorii bugetare (1.906.710 RON, din care 1.270.253 RON dobânzi şi 636.457 RON penalităţi de întârziere).

Urmare faptului că a fost respinsă contestaţia administrativă a societăţii, prin Decizia nr. 52/P/03.12.2022, reclamanta a investit Curtea de apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu o acţiune în anulare acestor acte, acţiune complexă în care s-au ridicat mai multe chestiuni de fapt şi de drept, printre care, o chestiune esenţială este cea privind neaplicarea O.U.G. nr. 94/2011 în cazul societăţii reclamante.

Prima instanţă a admis doar în parte acţiunea reclamantei, ambele părţi declarând recurs.

II.2.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Grupând criticile formulate de recurenta-reclamantă, rezultă un număr de 4 chestiuni de nelegalitate a hotărârii primei instanţe care vor fi tratate punctual, după cum urmează:

Prima chestiune necesar a fi tranşată, pilon central esenţial al poziţiei procesuale a recurentei-reclamante, se referă la nelegalitatea controlului inspecţiei economico-financiare din perspectiva faptului că societatea nu face parte din categoria entităţilor cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat – neaplicarea în cauză a O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare.

Contrar opiniei recurentei, instanţa de recurs constată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2, art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, prin prisma preambulului acestui act normativ, reclamanta este o societate care poate fi supusă inspecţiei economico-financiare în privinţa sumelor încasate de la bugetul de stat, facilităţi acordate de stat pentru călătoriile efectuate de către pensionari, ca parte a politicii sociale a statului.

O.U.G. nr. 94/2011 reglementează inspecţia economico-financiară care se efectuează la operatorii economici, astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 5.

Conform art. 3 pct. 5 lit. f), în) denumirea generică de "operator economic" se includ şi "alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat;".

Pct. 6 al aceluiaşi articol prevede că: "sume acordate de la bugetul general consolidat denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi."

Conform art. 2 din Ordonanţă, "Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţia economico-financiară la operatorii economici cu privire la:

a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor;

b) respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile;

c) fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi;

d) obligaţiile către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale, conform competenţelor legale.

(2) Obiectivele inspecţiei economico-financiare sunt:

a) creşterea responsabilităţii operatorilor economici în exercitarea activităţii economico-financiare;

b) întărirea disciplinei bugetare şi economico-financiare la operatorii economici."

Emiterea ordonanţei în cauză, aşa cum rezultă din preambulul acesteia, este expresia obligaţiei principale a statului de a asigura, potrivit prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, republicată, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.

În exercitarea acestei funcţii de protejare a intereselor economico-financiare, actul normativ permite desfăşurarea inspecţiei economico-financiare la societăţile de transport public, pentru sumele primite ca facilitate la transport pentru pensionari. Este cert că aceste sume sunt alocate de la bugetul de stat şi că intră direct în contul operatorului de transport, urmând procedura mecanismului concret de alocare de la bugetul de stat a acestei facilităţi, prevăzută de Legea nr. 147/2000 şi de normele sale de aplicare.

Corect a sesizat prima instanţă că operatorul de transport recuperează suma de la stat, urmare îndeplinirii obligaţiilor prevăzute în sarcina sa de normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, prevăzute de H.G. nr. 2403/2004.

Împrejurarea că pensionarii sunt beneficiarii facilităţii de transport, că încasarea contravalorii prestaţiei de transport decurge din calitatea de parte într-un raport juridic privat, fiind indiferent cine face plata pasagerului şi că, pentru societate, sumele încasate sunt simple venituri ale acesteia sunt împrejurări lipsite de relevanţă în aplicarea O.U.G. nr. 94/2011, întrucât operatorul de transport, primind efectiv sumele alocate de la bugetul de stat (aceste sume nu intră efectiv în patrimoniul pensionarilor), face parte din categoria entităţilor vizate de art. 3 pct. 6 din acest act normativ, dispoziţie care vizează orice sume asimilate subvenţiilor, transferurilor, alocaţiilor, pentru produse sau activităţi.

În cazul concret speţei, "produsul subvenţionat" este serviciul de transport pentru care se realizează un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat, către operatorul de transport, în schimbul respectării anumitor condiţii.

Operatorii de transport sunt direct implicaţi în raportul juridic născut între beneficiarii legii şi autorităţile publice şi solicită decontarea costurilor călătoriilor reduse numai cu respectarea Legii nr. 147/2000 şi a prevederilor H.G. nr. 2403/2004.

Trebuie subliniat că, sumele primite de societatea reclamantă de la bugetul de stat sunt sume asimilate categoriilor enumerate de actul normativ, în această categorie intrând orice sume care reprezintă subvenţionarea unor activităţi.

Inspecţia economico-financiară este mijlocul prin care se verifică dacă fondurile bugetare transferate au fost sau nu utilizate conform destinaţiei legale, instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile din O.U.G. nr. 94/2011.

Atâta timp cât este îndeplinită condiţia prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011, operatorul economic este supus acestui act normativ iar criticile contrare nu au forţa unor argumente înscrise în litera şi spiritul legii, motiv pentru care vor fi înlăturate.

În altă ordine de idei, existenţa verificării anterioare a documentelor depuse pentru aprobarea alocării sumelor de la buget de către Ministerul Transporturilor nu înlătură posibilitatea unui control ulterior, acesta fiind un principiu important în domeniul inspecţiei economico-financiare, dar şi în alte ramuri de drept.

Acest principiu înseamnă că, chiar dacă o entitate a fost supusă unui control anterior, acest lucru nu exclude posibilitatea unui control ulterior sau a unei verificări suplimentare. Controlul posterior are rolul de a verifica respectarea reglementărilor aplicabile într-un anumit moment şi acesta poate fi iniţiat nu doar în urma unor indicii sau informaţii noi, dar şi ca parte a unui proces de monitorizare continuă.

Indiferent de calificarea verificărilor efectuate de Ministerul Transporturilor acesta nu înlătură competenţa inspecţiei economico-financiare în temeiul O.U.G. nr. 94/2011, aspect soluţionat corect de prima instanţă, criticile recurentei în această privinţă fiind nefondate.

Potrivit acestui act normativ există atât un control ex-ante, care priveşte documentaţia justificativă prezentată de transportator pentru decontarea preţului călătoriilor cu preţ redus, cât şi un control ex-post, în speţă exercitat prin dispoziţia obligatorie care face obiectul acţiunii în anulare.

Coexistenţa celor două tipuri de control nu este exclusă de principiul unicităţii controlului fiscal, la care se referă implicit recurenta-reclamantă.

În plus, potrivit art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, organele de inspecţie economico-financiară verifică realitatea informaţiilor cuprinse atât în documentaţia aferentă fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea anumitor activităţi, cât şi în documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora, iar potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspecţia economico-financiară se exercită la sediul operatorilor economici sau al organului de inspecţie economico-financiară, separat sau combinat, sub următoarele forme:

"a) controlul ex-ante, care constă în verificarea fundamentării bugetelor de venituri şi cheltuieli ale operatorilor economici, a fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea unor activităţi, precum şi în verificările cu privire la constituirea şi asigurarea surselor de plată a finanţărilor rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat;

b) controlul operativ, care constă în verificarea unor activităţi sau operaţiuni economico-financiare desfăşurate în cursul exerciţiului financiar curent; acesta se poate extinde şi asupra altor operaţiuni relevante aflate în derulare;

c) controlul ex-post (ulterior), care constă în verificarea activităţii operatorilor economici conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, aferente exerciţiilor financiare încheiate. Controlul financiar ex-post se desfăşoară la solicitarea autorităţilor publice cu atribuţii de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În toate cazurile în care se efectuează acţiuni de control financiar ex-post, un exemplar al actului de control întocmit, împreună cu copiile documentelor de valorificare, se transmite autorităţii care a solicitat verificarea."

Recurenta susţine că existenţa unei responsabilităţi a operatorului de transport în procedura de decontare nu echivalează cu faptul că inspecţia economico-financiară este autoritatea competentă să efectueze verificările cu privire la modalitatea de decontare a sumelor în cauză însă, acest aspect nu este un argument hotărâtor câtă vreme s-a stabilit că, în concret, societatea reclamantă este supusă prevederilor O.U.G. nr. 94/2011, pentru argumentele anterior antamate.

Nu pot fi reţinute nici argumentele suplimentare cu privire la faptul că legiuitorul a înţeles să confere inspecţiei economico-financiare atribuţii identice cu cele aflate în sfera Curţii de Conturi, nefiind posibil ca activitatea unui operator economic să facă, de două ori, obiectul aceleiaşi verificări, cu referire la art. 11 alin. (2) şi art. 17 alin. (4) O.U.G. nr. 94/2011.

Art. 11 alin. (2) O.U.G. nr. 94/2011 stabileşte că: "În situaţia în care operatorul economic a fost supus unei verificări de către Curtea de Conturi, obiectivele avute în vedere de auditorul public extern nu mai pot fi supuse inspecţiei economico-financiare." iar art. 17 alin. (4) din acelaşi act normativ prevede că: "Activitatea de inspecţie economico-financiară se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, care vor fi corelate în prealabil cu programul de activitate al Curţii de Conturi."

Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste argumente sunt supuse analizei instanţei pentru prima dată direct în recurs iar, pe de altă parte, că în baza acestor dispoziţii nu poate fi stabilită sfera de competenţă a inspecţiei economico-financiare, aceasta fiind prevăzută în mod expres în art. 2, art. 3, art. 6, art. 7 din Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2011. Interpretarea acestor norme în sensul decelat de recurentă este o interpretare greşită care lasă inaplicabile dispoziţii exprese privind sfera de aplicare a ordonanţei în cauză.

Al doilea grup de critici vizează compunerea nelegală a echipei de inspecţie şi aplicarea sancţiunii corespunzătoare, cu privire la care, instanţa de recurs constată următoarele:

Judecătorul fondului a aplicat corect prevederile art. 14, art. 20 alin. (1) şi cele ale Anexei 3 la Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare – H.G. nr. 101/2012, prevederi care, în esenţă, stabilesc că inspecţia se realizează de către o echipa de inspecţie economico-financiară.

Pentru început, se reţine că Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2011 nu conţine nicio dispoziţie cu privire la numărul membrilor echipei de inspecţie şi nici nu defineşte termenul de "echipă de inspecţie". Aşadar, din perspectiva acestui act normativ inspecţia poate fi efectuată de un singur inspector (neexistând nicio dispoziţie contrară) sau din mai mulţi inspectori, în funcţie de specificul verificării şi de complexitatea cazului.

Apoi, se constată că nici în cuprinsul H.G. nr. 101/2012 nu se defineşte în mod expres "echipa de inspecţie" dar se fac trimiteri la această denumire în cuprinsul art. 14, art. 20, art. 22 şi în Anexele 1 şi 3.

Deducerea numărului membrilor echipei de inspecţie, exclusiv prin interpretarea gramaticală a noţiunii de "echipă" este greşită, fiind un proces incomplet de interpretare şi aplicare a unei norme de drept.

Interpretarea normelor juridice este un proces complex de stabilire a sensului exact al unei norme juridice, necesar pentru a aplica în situaţii concrete o normă juridică generală şi impersonală.

Pentru a înţelege şi aplica corect o normă juridică sau, în cazul de faţă, o sintagmă dintr-o normă juridică, aceasta trebuie analizată în contextul reglementării, folosind mai multe metode de interpretare, nu doar cea gramaticală.

În plus, trebuie ţinut cont de principiul conformităţii în interpretarea normelor, ce presupune o interpretare în concordanţă cu sensul şi scopul legii, fără a adăuga distincţii sau restricţii care nu sunt prevăzute expres în textul normativ, deoarece numai astfel se poate asigura o aplicare corectă şi echitabilă a dreptului.

Interpretând sintagma "echipa de inspecţie" prin prisma principiilor enunţate, instanţa de recurs constată că aceasta, singură, fără nicio altă menţiune expresă în actul normativ cu privire la numărul membrilor, nu poate avea un înţeles limitat la înţelesul comun, ce presupune minim 2 persoane, întrucât prin această sintagmă este denumit în mod generic organul de inspecţie. Numărul membrilor echipei de inspecţie poate diferi de la caz la caz, fiind un număr variabil, stabilit în concret în funcţie de circumstanţele fiecărui control. Altfel spus, textul normei invocate de recurenta-reclamantă este un text impersonal şi generic care permite aplicarea concretă a acestuia diverselor situaţii posibile.

Din această perspectivă, desemnarea unui singur inspector pentru efectuarea inspecţiei economico-financiare nu este contrară normei juridice în condiţiile în care acest fapt nu este interzis în mod expres şi, aşa cum s-a antamat, nu poate fi dedus doar din înţelesul gramatical al termenului "echipă". Dacă legiuitorul ar fi dorit ca în toate situaţiile inspecţia economico-financiară să fie realizată de un organ colegial, ar fi prevăzut în mod expres aceasta iar în lipsa unei astfel de reglementări, interpretului normei nu îi este permis să distingă.

Concluzionând, efectuarea inspecţiei economico-financiare de către un singur inspector nu este contrară legii (cu menţiunea că acesta, ca organ de inspecţie, are toate obligaţiile şi atribuţiile prevăzute în Nomele metodologice) şi această concluzie înlătură de la analiză, ca lipsite de finalitate practică, aspectele vizând o posibilă sancţiune a nulităţii actului de inspecţie pentru motivul nelegalei compuneri a echipei de inspecţie.

Al treilea grup de critici priveşte respingerea nelegală a măsurii de restituire la bugetul de stat a sumei de 3.695.056 RON (şi accesorii aferente), deconturi din perioada 2015-2018, în esenţă, pentru că, deşi prima instanţă a reţinut că societatea avea obligaţia de a păstra cupoanele talon numai pentru de un an, prin urmare, neprezentarea acestora la control nu constituie o deficienţă, totuşi a respins cererea de anulare a măsurii de restituire a acestei sume.

Recurenta susţine că biletele de călătorie cu reducere de 50% nu trebuie să aibă un format diferit de restul biletelor şi că în mod greşit s-a reţinut că nu s-a făcut dovada realităţii serviciului de transport prestat.

Instanţa de recurs constată că cele două chestiuni pretins a fi contradictorii sunt diferite şi nu se condiţionează reciproc. Astfel, aspectul privind obligaţia de păstrare timp de un an a cupoanelor talon, pe baza cărora se recuperează de operatorul de transport diferenţa de 50% din tarif (conform art. 28 H.G. nr. 2403/2004) este o chestiune diferită, care nu înlătură obligaţia de tipări şi utiliza legitimaţii de călătorie cu reducere de 50%, specifice călătoriilor cu preţ redus, efectuate de pensionari în baza Legii nr. 147/2000 şi de păstrare a mătcii acestor legitimaţii de călătorie, ca documente justificative economico-financiare importante.

Recurenta-reclamantă nu contestă faptul că nu a tipărit şi utilizat legitimaţii de călătorie cu preţ redus, specifice călătoriilor cu preţ redus pentru pensionari, susţinând nefondat că nu avea o astfel de obligaţie.

H.G. nr. 2403/2004 prevede în capitolul IV, modul de eliberare a legitimaţiilor de călătorie cu 50% reducere iar Ordinul MFP nr. 2185/2001 stabileşte că biletul de călătorie este document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului, matca biletului dovedind înregistrarea în contabilitate şi urmând regimul juridic al documentelor financiar-contabile.

În acest context, în lipsa cupoanelor talon, păstrate doar pentru un an, era obligatoriu a fi prezentate mătcile biletelor de călătorie cu preţ redus, ca document justificativ pentru dovedirea realităţii călătoriilor cu preţ redus. În lipsa acestor dovezi, nu se justifică alocarea sumelor de la buget pentru călătorii cu preţ redus, fiind imposibil a decela între călătoriile cu preţ întreg de cele cu preţ redus. Acest ultim aspect conferă utilitate tipăririi şi utilizării biletelor/legitimaţiilor de călătorie cu preţ redus, contrar opiniei recurentei-reclamante.

Suplimentar, instanţa de recurs constată că din coroborarea tuturor prevederilor Legii nr. 147/2000 şi H.G. nr. 2403/2004 rezultă că operatorul de transport rutier are obligaţia de a legitima persoanele care utilizează biletele cu preţ redus în baza cărora îşi exercită dreptul la efectuarea călătoriei decontate parţial de la bugetul de stat, biletele speciale de călătorie cu preţ redus putând fi utilizate numai însoţite de cuponul talon care atestă calitatea de beneficiar al Legii nr. 147/2000.

Or, în lipsa documentaţiei care să justifice, conform procedurii, alocarea sumelor pentru biletele cu preţ redus, deficienţa a fost corect reţinută de organul de inspecţie şi, corect s-a dispus restituirea sumelor decontate fără respectarea prevederilor legale.

Al patrulea grup de critici vizează soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii de obligare la restituirea sumei de 13.400 RON, decontată în anul 2019 în temeiul unor cupoane-talon utilizate pentru două sau mai multe călătorii în aceeaşi zi.

Recurenta susţine că organul de control a calculat greşit contravaloarea părţii din preţ decontată de la bugetul de stat (50%), valoarea de 13.400 RON fiind stabilită prin însumarea valorii deconturilor ambelor cupoane utilizate în cadrul unei călătorii şi nu doar a celui utilizat în plus. Susţine că pretinsul prejudiciu ar fi de jumătate din suma de 13.400 RON, respectiv, de 6.700 RON.

Prima instanţă a răspuns acestor argumente, reţinând în considerente că doar contravaloarea călătoriei efectuată în baza unui cupon suplimentar a fost avută în vedere pentru anul 2019, nu ambele călătorii, totalul fiind de 26.600 RON.

Nicio critică de nelegalitate a acestei decizii nu au fost aduse iar cele privind interpretarea probelor sunt critici de netemeinicie, inadmisibile în recurs, cale extraordinară de atac prin care pot fi aduse exclusiv critici privind neconformitatea hotărârii cu legea.

II.2.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor, instanţa de recurs constată că s-au invocat două motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Primordial, se subliniază faptul că instanţa de recurs va răspunde exclusiv criticilor de nelegalitate privind soluţia de admitere a acţiunii, pentru suma de 865.060 RON, cu accesoriile aferente, orice alte critici, care nu privesc soluţia nefavorabilă pârâtei, fiind lipsite de interes.

Apoi, Înalta Curte va proceda la verificarea sentinţei recurate din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea este nemotivată, instanţa de fond însuşindu-şi exclusiv opinia reclamantei şi că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că prima instanţă şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva hotărârea atacată în parametrii trasaţi de art. 425 C. proc. civ.

Instanţa de fond a stabilit, în considerentele hotărârii, situaţia de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar şi încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele ambelor părţi. A fost exprimat punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant al părţilor, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată fiind unul clar, concis şi concret, fără elemente de contradictorialitate şi în deplină legătură cu natura cauzei. Dincolo de faptul că ultima teză a pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. vizează ipoteza în care întreaga motivare este străină de natura cauzei (iar nu doar unele dintre argumentele evocate de judecător), aspectele considerate de recurentă ca fiind străine de natura cauzei vizează maniera în care instanţa de fond a identificat şi interpretat prevederile legale pe care le-a apreciat incidente în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Raţionamentul logico - juridic al primei instanţe privind aplicarea normelor apreciate drept relevante în raport de situaţia de fapt incidentă în cauză nu poate fi calificat drept motivare străină de natura cauzei iar nemulţumirile recurentei privind maniera de identificare şi interpretare a textelor normative incidente cauzei vor fi analizate de instanţa de recurs din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea E.D.O. în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Nu în ultimul rând, faptul că instanţa de fond şi-a însuşit argumentele reclamantei, chiar real de ar fi, nu constituie un motiv de casare a hotărârii cât timp, acestea susţin raţionamentul judecătorului în baza fondului probator şi temeiurilor de drept invocate.

În concluzie, nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte consideră nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Încălcarea normelor de drept material, la care face referire art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate avea loc prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Aşa cum s-a antamat şi în cadrul analizei recursului reclamantei, pentru a fi incident acest motiv de casare, trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate. Din această perspectivă, sunt inadmisibile criticile care presupun o analiză a probatoriului administrat.

De aceea, acele chestiuni care tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoalare a fondului sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului şi vor fi înlăturate.

Pe de altă parte, răspunzând exclusiv criticilor de nelegalitate a hotărârii invocate de recurenta pârâtă, se constată următoarele:

O primă critică de nelegalitate a hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la modul în care prima instanţă a dezlegat chestiunea vânzării biletelor cu tarif redus prin intermediul platformelor virtuale în anul 2019.

În fapt, instanţa de fond a reţinut că vânzarea biletelor prin intermediul platformelor virtuale a presupus emiterea unui bilet de călătorie pe un alt suport material, fără ca acesta să aibă formularul special impus de lege. Cupoanele talon pentru acest tip de vânzări, aferente anului 2019, au fost prezentate la control.

Prima instanţă a considerat că realitatea transportului este dovedită, aspect esenţial pentru justificarea deconturilor de la bugetul de stat.

Recurenta pârâtă susţine încălcarea prevederilor art. 1 O.M.F.P. nr. 475/2003 - Modelul Biletului de călătorie, art. 7, art. 16, art. 18, art. 19 art. 26, art. 27 Anexa 1 H.G. nr. 2403/2004, pct. 575 Ordinul nr. 1802/2014, art. 6 Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 80 Ordonanţa nr. 27/2011, art. V alin. (1) din O.G. nr. 17/2015 susţinând că indiferent de modul în care operatorii de transport îşi aleg să-şi vândă biletele de călătorie în numerar sau altă formă de plată, prevederile legale, privind legitimaţiile de călătorie cu reducere de 50% şi cupoanele talon, trebuie respectate pentru a beneficia de decontarea restului de tarif de la bugetul statului.

Instanţa de recurs îmbrăţişează raţionamentul primei instanţe în sensul că, deşi este reală deficienţa constatată cu privire la acest aspect, nu se impune restituirea sumei decontate de la bugetul de stat. Aceasta pentru că legea permite vânzarea biletelor online, s-a făcut dovada prestării serviciului cu cupoanele talon şi implicit s-a dovedit că sumele au fost corect folosite pentru subvenţionarea transportului pensionarilor, scopul legii fiind atins.

Dacă s-a dovedit realitatea operaţiunii, chiar dacă nu sunt îndeplinite toate condiţiile de formă ale biletelor de călătorie, această realitate trebuie avută în vedere în procesul de analiză judiciară a legalităţii actelor de control. Concluzia anterioară este expresia principiului prevalenţei substanţei asupra formei şi, cât timp nu s-a invocat o posibilă fraudă sau abuz din partea societăţii reclamante, nu se impune restituirea sumei decontate pentru vânzarea biletelor prin intermediul platformei virtuale, fiind luată în considerare realitatea operaţiunilor.

În ceea ce priveşte menţiunile din cupoanele talon, corect a reţinut prima instanţă că deficienţele în privinţa lor nu îi pot fi imputate reclamantei întrucât nu este emitentul acestora şi că, atâta timp cât pasagerul prezintă cartea de identitate şi cuponul pe numele său, conform art. 10 şi 18 din H.G. nr. 2403/2004, reclamanta este obligată să acorde facilitatea de a achiziţiona bilet cu preţ redus, operatorul de transport neavând nicio pârghie, la momentul vânzării biletelor cu preţ redus cu privire la persoanele suspendate, transferate la plată sau neînregistrate, cu atât mai mult cu cât acestea sunt distribuite anticipat pentru un an.

Lipsa ştampilei pe un număr de 398 cupoane (suma de 19350 RON decontată în anul 2019) nu constituie o deficienţă în anul 2019, corect fiind reţinută împrejurarea că obligativitatea aplicării ştampilei a fost eliminată în anul 2015, prin O.G. nr. 17/2015 (art. V alin. (1), ceea ce produce caducitatea prevederilor H.G. nr. 2403/2004, în acest sens.

La data intrării în vigoare a O.G. nr. 17, respectiv 23 iulie 2015, se abrogă toate prevederile legale referitoare la obligaţia aplicării ştampilei de către persoanele fizice, persoanele juridice de drept privat, precum şi de către entităţile fără personalitate juridică, fapt ce înlătură, fără nicio distincţie, orice apărări bazate pe deducţii neconforme cu această normă. Precizările pârâtei cu privire la raţiunile pentru care lipsa ştampilei ar impieta asupra valabilităţii cupoanelor talon şi implicit asupra legalităţii deconturilor aferente nu îşi pot atinge scopul urmărit, întrucât lipsa ştampilei în sine nu atrage nulitatea cuponului talon fiind doar o condiţie extrinsecă de formă, fiind valabile şi în acest caz considerentele privind prevalenţa fondului asupra formei.

Este corectă concluzia instanţei de fond, însuşită din apărările reclamantei că, orice lipsuri formale ale cupoanelor talon nu pot atrage decăderea societăţii din dreptul de a deconta sumele de la buget, cât timp operatorul de transport a prestat în mod real serviciul de transport în favoarea beneficiarului facilităţii oferite de stat.

Situaţia cupoanelor utilizate pentru persoane decedate la data călătoriei, menţinută de prima instanţă ca fiind legal reţinută în actele atacate, nu poate fi extrapolată la alte situaţii şi, din acest fapt particular, nu se poate trage prezumţia generală că toate legitimaţiile de călătorie nu au fost verificate, aceste argumente ale recurentei-pârâte fiind înlăturate.

Un alt set de critici priveşte aspecte de drept reţinute greşit de instanţa de fond faţă de deficienţele constatate de organul de inspecţie, cu trimitere la înscrierea deconturilor pentru luna decembrie 2018 în ianuarie 2019.

Prima instanţă a considerat că, prin raportare la art. 29 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, potrivit cărora deconturile lunare centralizate se întocmesc până în data de 15 ale lunii, pentru luna expirată, cupoanele talon utilizate în luna decembrie 2018 au fost corect decontate în ianuarie 2019, contravaloarea acestora fiind de 11.700 RON.

Recurenta pârâtă susţine că cupoanele talon utilizate în decembrie 2018 trebuiau înscrise în aceeaşi lună şi transmise până la data de 15 a lunii ianuarie 2019, invocând încălcarea art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) H.G. nr. 2403/2004.

Instanţa de recurs constată că, în realitate, este lipsit de claritate motivul pentru care recurenta-pârâtă reţine această deficienţă deoarece, pe de o parte, se susţine că aceasta se referă la faptul că decontul din ianuarie 2019, pentru luna decembrie 2018, nu a putut fi verificat de inspecţie, cupoanele talon aferente anului 2018 nefiind prezentate de operatorul de transport iar, pe de altă parte, normele invocate în susţinerea acestei deficienţe se referă la eliberarea anuală a taloanelor speciale de călătorie.

În recurs se reţine că neprezentarea la data inspecţiei a cupoanelor-talon aferente anului 2018 are o justificare, aşa cum s-a mai reţinut, obligaţia de păstrare a acestora fiind limitată la un an şi, pe de altă parte, se constată că deficienţa a fost nelegal reţinută de inspecţie, neprezentarea cupoanelor-talon aferente lunii decembrie 2018 nu înseamnă că acestea au fost folosite în anul 2019. Cupoanele talon aferente decontului depus până în 15 ianuarie 2019 privesc călătoriile din luna decembrie 2018, nefiind vorba de o nelegală utilizare anuală a cupoanelor talon. Aşa fiind, art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) H.G. nr. 2403/2004 nu justifică critica din recurs, care va fi înlăturată.

În plus, se reţine că pentru perioada 2015-2018, instanţa de fond a menţinut obligaţia de restituire a sumelor decontate de la buget pentru lipsa emiterii legitimaţiilor de transport cu reducere de 50% sau prin nepăstrarea mătcii acestora, din acest punct de vedere critica fiind lipsită de interes.

II. 3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, având în vedere că prima instanţă a realizat o legală interpretare şi aplicare a normelor de drept material, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 60 din 9 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.