Inadmissibility of administrative challenge against Constitutional Court jurisprudence and Supreme Court public interest ruling regarding military pension legislation

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 21.03.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat: 1.obligarea Guvernului României la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 1.000.000 RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi daune morale aduse şi onoarei, demnităţii şi reputaţiei în cuantum de 1.000.000 RON; 2.sesizarea Curţii Constituţionale a României privind excepţia de neconstituţionalitate (în general a întregii ordonanţe criticate) şi în special a dispoziţiilor art. 39 şi art. 41 din O.U.G. nr. 114 din 29.12.2018, şi privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 90/2017, privind unele măsuri fiscal - bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene publicată în Monitorul Oficial al României nr. 973 din 07.12.2017, în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) pct. A lit. d) şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010, coroborat cu Decizia nr. 818/2008, Decizia nr. 819/2008, Decizia nr. 820/2008 şi Decizia nr. 821/2008, raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de la New York din 1948; 3.anularea (constatarea încetării efectelor) Deciziei ICCJ (RIL) nr. 5/2018 din 05.03.2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30.05.2018 raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (3)^(5), art. 11, art. 16, art. 20-21, art. 24, art. 34, art. 41, art. 47, art. 51-53, art. 73, art. 118, art. 124 şi art. 126 din Constituţia României, în corelare cu art. 518 C. proc. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de la New York din 1948; sesizarea CCR cu excepţia de neconstituţionalitate a acestei decizii RIL, cunoscut fiind faptul că aceasta are efect de lege pentru toate instanţele judecătoreşti de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea 1, şi că aceasta este şi izvor secundar de drept; 4.plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a depus la data de 16.07.2019 cerere adiţională prin care a modificat cadrul procesual, prin chemarea în judecată în calitate de pârât şi a Parlamentului României – Camera Deputaţilor, Senat, Ministerul Apărării Naţionale, Curtea Constituţională a României, Instituţia Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 a fost conexată cererea de chemare în judecată înregistrată în acel dosar, prin care partea reclamantă A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD): 1.anularea Hotărârii CNCD nr. 684 din 09.100.2019; 2.să se constate discriminarea (dar şi a mai multor fapte de discriminare îndreptate împotriva militarilor şi poliţiştilor) aşa cum a formulat sesizarea nr. 1244 din 12.03.2019 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 în contradictoriu cu Guvernul României, Camera Deputaţilor, Senatul României, Ministerul Apărării Naţionale, Curtea Constituţională a României, Avocatul Poporului în calitate de pârâţi; 3.sancţionarea Colegiului director (şi implicit a CNCD) pentru discriminare şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 3.000.000 RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a CNCD, obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei în cuantum de 1.000.000 RON; 4.plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1460 de la data de 23 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind inadmisibilă; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (RIL) nr. 5/2018 şi a respins acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil; a respins ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5/2018; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Românie, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Instituţia Avocatului Poporului şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca fiind neîntemeiate excepţia netimbării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Parlamentul României - Senatul României, Parlamentul României - Camera Deputaţilor; a respins cererea principală, în rest, precum şi cererea conexă formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României (Camera Deputaţilor), Senatul României, Ministerul Apărării Naţionale, Curtea Constituţională a României, Instituţia Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General pentru Situaţii De Urgenţă, ca fiind neîntemeiate.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs partea reclamantă A., solicitând să se constatate că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, sens în care a indicat motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Preliminar, partea recurentă a susţinut că nu a beneficiat de soluţionarea cauzei într-un termen optim, previzibil şi rezonabil, acţiunea fiind promovată la 21 martie 2019, iar comunicarea hotărârii s-a realizat la 26 aprilie 2022, fiind încălcate statul de drept, dreptul de acces la justiţie şi la apărare, dreptul la un recurs efectiv, fiind încălcate dispoziţiile art. 5-9, art. 13-15, art. 10, art. 20, art. 397 şi art. 425-426 C. proc. civ.

Prima instanţă a respins cererile de intervenţie în nume propriu, precum şi excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi calităţii de reprezentant convenţional, ceea ce implică motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa a apreciat cu încălcarea normelor de drept material, dar şi cu încălcarea rolului activ al judecătorului că cererile de intervenţie în nume propriu nu îndeplinesc dispoziţiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ.. Cererile de intervenţie în nume propriu formulate de îndeplineau condiţiile de formă impuse, existând un refuz al instanţei de a refuza să judece aceste cereri de intervenţie. Având în vedere că decizia ÎCCJ (RIL) nr. 5/2018 a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, aplicabile erau dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nemaifiind necesară parcurgerea unei proceduri prealabile şi, oricum, titularii cererilor de intervenţie formulaseră plângeri prealabile. În plus, erau îndeplinite condiţiile art. 32 şi art. 33 C. proc. civ.

Cum majoritatea erau cadre militare şi poliţişti, vizaţi de Legea nr. 80/1995 şi Legea nr. 360/2002, toţi aceştia aveau un drept de creanţă asupra autorităţilor publice. Fiind îndeplinite condiţiile art. 1166 şi art. 1270 C. civ., statul român şi autorităţile pârâte erau ţinute să plătească sumele compensatorii în cuantumul stabilit de legislaţie, la data intrării în sistem, iar nu la data ieşirii din sistem, căci contractul trebuie respectat în condiţiile în care a fost încheiat, iar orice modificare unilaterală din partea statului implică un contract de adeziune, o încălcare a condiţiilor contractuale pentru militar/poliţist/statul român. Acestea reprezintă motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 Cod procedură icivlă referitor la respingerea cererilor de intervenţie.

Calitatea de militar continuă şi după trecerea în rezervă, contractul continuând şi după încetarea raportului de serviciu, ceea ce implică motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, instanţa era obligată să acorde un termen scurt cu obligarea pârâţilor la depunerea actului administrativ, în copie legalizată ce făcea dovada calităţii de reprezentant. În lipsa acordării unui astfel de termen, a respingerii excepţiei, este incidentă ipoteza nulităţii absolute prevăzute de art. 174 alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură fiind făcute de persoane necompetente, cu depăşirea atribuţiilor funcţionale, incident fiind şi art. 271 C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant convenţional a fost respinsă în mod netemeinic şi nelegal, fiind incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi pct. 8 C. proc. civ., la diferitele termene fiind consilieri juridici de la diferite instituţii a căror calitate nu a fost verificată conform legislaţiei invocate.

În faţa primei instanţe s-a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 150-152 C. proc. civ., lipsind împuternicirea reprezentantului legal, a consilierului juridic, nerezultând actul administrativ de reprezentare, nici al conducătorului autorităţii şi nici mandatul consilierului juridic (exigenţele art. 151 alin. (2) şi (3), art. 84 C. proc. civ., având în vedere că întâmpinarea este formulată şi semnată de altă persoană decât cea care se află în sală în vederea reprezentării).

Instanţa este obligată de art. 82 C. proc. civ. să acorde un termen şi să oblige pârâta să depună actele administrative, fiind încălcate procedura şi art. 6-7 C. proc. civ., motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (81) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la reprezentarea convenţională au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 514/2003, respectiv ale Statutului profesional de consilier juridic, sens în care se indică art. 22, dar şi la decizia ÎCCJ (DCD) nr. 9/2016. S-au mai indicat art. 3 din Legea nr. 514/2003, respectiv art. 3 din Statutul menţionat. Lipsa tuturor acestor elemente, dar şi suspiciunile ce planează asupra semnăturii celui care a semnat constituie elemente de nulitate a actelor de procedură raportat la art. 174 alin. (1) şi art. 271 C. proc. civ., motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din Cod.

Fiind încălcate şi textele art. 5-8 C. proc. civ., se indică şi motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa era obligată să acorde un nou termen de judecată, nefiind respectată nici continuitatea instanţei, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi 8 C. proc. civ.

Faptul că în sala de judecată nu se află niciun consilier juridic nu exonerează instanţa de acordarea unui nou termen în condiţiile C. proc. civ., fiind obligată să verifice calitatea părţilor la fiecare termen de judecată, ceea ce atrage motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din Cod.

Au fost încălcate principiile dreptului la apărare, al oralităţii şi al contradictorialităţii, deoarece nu a fost analizată în mod real excepţia, fiind încălcate procedura şi normele de drept material, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Există astfel şi o denegare de dreptate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Discutarea cererilor de intervenţie şi a altor cereri fără a fi fost depuse actele administrative ce făceau dovada calităţii de reprezentant şi cea a calităţii de reprezentant convenţional lovesc de nulitate absolută atât actele de procedură efectuate de persoane necompetente cu depăşirea atribuţiilor date, dar şi hotărârea judecătorească în totalitate, acestea fiind motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond a încălcat astfel şi art. 16, art. 21, art. 24, art. 51, art. 124 şi art. 126 din Constituţie, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (19 pct. 4 C. proc. civ., încălcându-se şi art. 13-14 din Convenţia EDO, respectiv art. 7-8, art. 10 DUDO.

Statul român era obligat să respecte contractul, acesta fiind legea părţilor şi trebuie respectat de toate părţile implicate, indiferent de faptul că legislaţia iniţială mai era sau nu în vigoare, noua lege neputând retroactiva, ci produce efecte doar pentru viitor. Astfel, se identifică motive de casare prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.. Contractul valabil încheiat produce efecte indiferent dacă legislaţia suferă sau nu modificări. Se indică art. 15 din Constituţie, art. 1 – 6 din C. civ.. Nerespectarea condiţiilor contractuale pune în culpă partea care le încalcă, identificându-se astfel o faptă ilicită. Se indică şi art. 1349, art. 1357, art. 1382, art. 1350 din C. civ.

În cazul în care autorităţile pârâte şi statul român nu au respectat contractul valabil şi legal încheiat, capătă calitatea de creditor, deţinând un drept de creanţă potrivit art. 1560 alin. (1) C. civ., intervenind discriminarea faţă de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv art. 15, art. 21, art. 41.

Indicându-se art. 426 alin. (5) C. proc. civ., recurentul indică întârzierea în redactarea hotărârii de primă instanţă, ceea ce atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 4-5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul menţionează art. 52 şi art. 54 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Respingerea acţiunii nu este motivată, ceea ce reprezintă motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Judecătorul are obligaţia să motiveze temeinic, să preîntâmpine orice greşeală de judecată sau de interpretare, să fie clar în tot ceea ce spune (art. 22 C. proc. civ.), sens în care se indică motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.

Partea recurentă pretinde a fi fost discriminată de pârâţi prin încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5), art. 41, art. 47, art. 51-52 din Constituţie, art. 16 din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenţia EDO.

Respingerea cererilor de intervenţie s-a realizat cu exces de putere, prin depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, fără a avea motive, acestea fiind admisibile. Curtea a refuzat să judece, intervenind denegarea de dreptate şi lipsind un raţionament logico-juridic prin care să se justifice diferenţa de tratament, ceea ce intră sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5-6 C. proc. civ.

Se indică art. 124 şi art. 126 din Constituţia României, precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României, ceea ce corespunde motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 Cor procedură civilă.

Se indică şi art. 4 din Legea nr. 303/2004, prin care se instituie obligativitatea interpretării judiciare a legii, instanţa de fond pronunţând sentinţă netemeinică, prin exces de putere, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, cu încălcarea supremaţiei Constituţiei şi a legii, sens în care se indică motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Prezentând momentele la care au fost comunicate încheierea şi sentinţa, respectiv arătându-se că intervenienţii nu au primit sau au primit la date diferite, se pretinde o discriminare prin încălcarea normelor de drept material, cu indicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai pretins încălcarea dreptului la un proces echitabil, raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO, respectiv art. 21 din Constituţia României şi art. 6 C. proc. civ.

Prima instanţă greşit a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională, constituind un exces de putere, sens în care este incident art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Curtea trebuia să ia în considerare şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

Instanţa de fond face o incursiune în domeniul legislativ şi se substituie apărătorului Curţii Constituţionale, deoarece orice autoritate publică, inclusiv Curtea Constituţională poate fi chemată în judecată şi obligată la repararea prejudiciului, lucru ce rezultă din art. 51-52 din Constituţia României, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea era admisibilă împotriva CCR, deoarece aceasta a interpretat de fiecare dată legislaţia împotriva militarilor, sens în care se indică decizia nr. 20/2000, iar CCR era parte în dosarul conex, instanţa fiind obligată să analizeze şi acele capete de cerere, ceea ce nu a făcut, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. (8) C. proc. civ.

Faţă de art. 51 şi art. 52 din Constituţie, orice autoritate publică poate fi chemată la repararea prejudiciului, ceea ce atrage art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.. Se mai indică art. 2 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Fiind în prezenţa unor refuzuri de soluţionare şi anulării unui act al CNCD, CCR nu este scutită de o astfel de analiză, fiind incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Fiind în ipoteza art. 2 alin. (2) corelat cu art. 1 alin. (1) lit. h)-j) din Legea nr. 554/2004, constituie act administrativ unilateral, incidente putând fi şi art. 8, art. 18 alin. (1), dar şi art. 51 şi art. 52 din Constituţie, fiind motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (19 pct. 5-6 şi 8 din Cod.

Se indică art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h) – j), art. 7 alin. (1) şi art. 2 alin. (2), respectiv art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa trebuia să constate vinovăţia pârâţilor, incidente fiind şi art. 14-16 C. proc. civ., fiind reiterate art. 1349, art. 1357, art. 1382 C. civ. şi menţionate art. 1, art. 2, art. 3 din O.G. nr. 137/2000.

Instanţa nu doar că a refuzat să judece, dar a aplicat greşit normele de drept material, ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod, deoarece CCR putea fi chemată să repare prejudiciul pretins.

Se pretinde încălcarea art. 22 din C. proc. civ., ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 4-5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanţă în mod greşit a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a MAI, IGPR, IGSU, Instituţiei Avocatului Poporului, acestea făcând parte din cadrul procesual pasiv la CNCD, iar dosarul nr. x/2019 fiind conexat nu putea fi modificat cadrul procesual. Prima instanţă cu încălcarea normelor de drept material şi a procedurii, fără a motiva sub acest aspect, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4-6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În plus, prin actele normative emise, O.U.G. criticate, ce duc la discriminare, nu mai era necesară o astfel de discriminare, ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Contractul încheiat în baza Legii nr. 80/1995 cu MApN în calitate de reprezentant al statului român reprezintă un contract încheiat cu toate autorităţile publice, ceea ce atrage aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanţă era ţinută să motiveze temeinic respingerea cererii de chemare în judecată, ceea ce nu a făcut, context în care sunt redate aspecte identificate de recurent în doctrina de drept procesual civil.

Prima instanţă nu a manifestat rol activ, substituindu-se apărătorului intimatei-pârâte, uitând şi de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Pe lângă completarea la lege, instanţa a aplicat greşit normele de drept material, ceea ce corespunde art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se indică art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 47 alin. (1), art. 118 din Constituţia României, art. 1-3 din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenţia EDO.

Instanţa fusese învestită cu sesizarea CCR referitor la excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 114/2018, cerere asupra căreia nu s-a pronunţat, motive de casaere potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi 8 din Cod.

Se mai indică şi art. 146 lit. d) din Constituţia României, astfel că fiind îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii devin incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din Cod.

Instanţa de fond se substituie Curţii Constituţionale, nefiind îndrituită să analizeze conformitatea sau neconformitatea textelor legale cu norma constituţională, ci doar să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. Se identifică astfel excesul de putere, incursiunea în domeniul altor autorităţi, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, refuzul de soluţionare, denegarea de dreptate, încălcarea normelor de procedură şi a celor de drept material, intervenind motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4-6 şi pct. 8 C. proc. civ.. În acest sens sunt făcute referiri la doctrina identificată de recurent.

Curtea nu a analizat fondul cauzei, simpla menţiune a unor texte legale, fără a se identifica raţionamentul logico-juridic constituind expresia motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Cod.

Se indică un refuz de judecare a capătului de cerere privind anularea/constatarea nulităţii RIL nr. 5/2018 şi prin perspectiva deciziei CCR nr. 51/2020, sens în care se indică şi art. 518 C. proc. civ.. Se reiterează refuzul de a judeca şi se indică art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanţă nu a judecat dosarul conexat nr. x/2019, neidentificând niciun motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, ceea ce implică totala nemotivare a sentinţei, sens în care se indică art. 488 alin. (1) pct. 5-6 şi pct. 8 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – pârâtă Instituţia Avocatului Poporului a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, fiind formulate apărări cu privire la lipsa de legitimare procesuală pasivă a acestei părţi.

Intimaţii – pârâţi Senatul României şi Parlamentul României au formulat întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefiind fondată, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei civile recurate.

Intimatul – pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefiind fondată, întrucât nu sunt incidente motivele de casare la care a făcut referire partea recurentă.

Aceleaşi concluzii de respingere a cererii de recurs au fost formulate şi de către intimaţii – pârâţi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, acesta din urmă pretinzând a fi incidentă şi o excepţie de nulitate a recursului sub aspectul motivării acestuia.

2.1. Procedura de soluţionare a recursului

La data de 08 iunie 2023 au fost înregistrate în dosar cererile de intervenţie voluntară accesorie formulate de terţii B. şi C. în susţinerea poziţiei procesuale a recurentului-reclamant.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2023, cererile de intervenţie amintite au fost respinse ca nefiind admisibile în principiu, lipsind un interes suficient conturat în raport cu cererile conexate şi cu calea de atac formulată.

Astfel, potrivit art. 60 C. proc. civ. "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare . . . . . . . . . .(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.".

Referitor la cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de terţul persoană fizică, simpla obţinere a unei jurisprudenţe favorabile, potenţial a fi utilizată în alte litigii, cu titlu de practică judiciară, nu îndeplineşte condiţia interesului. Aşadar, chiar în ipoteza admiterii acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, terţul nu obţine niciun folos practic concret apt a schimba poziţia sa juridică în cadrul altor litigii, câtă vreme hotărârea din prezenta cauză nu s-ar bucura de forţă juridică obligatorie în alte cauze la care participă terţul.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de C. amintită, Înalta Curte constată că invocarea art. 28 din ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu constituie un argument decisiv pentru participarea entităţii respective în acest proces, câtă vreme în discuţie nu este problema calităţii sale procesuale active în declanşarea unei proceduri în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) sau a instanţei de judecată, ci măsura în care justifică interes spre a beneficia de calitatea de intervenient voluntar. În acest din urmă sens, Înalta Curte reaminteşte că sesizarea CNCD, iar apoi învestirea instanţei judecătoreşti aparţin dlui. A., iar nu Asociaţiei respective. Totodată, în faţa instanţei de recurs, terţa intervenientă C. este reprezentată de recurentul-reclamant în calitate de preşedinte, ceea ce implică identitatea de apărări formulate de terţa intervenientă şi de recurentul-reclamant. Altfel spus, indiferent de apărarea pe care ar intenţiona să o formuleze în procesul de faţă C., o astfel de apărare va fi fost deja prezentată de recurentul-reclamant, acesta din urmă fiind şi reprezentantul legal al terţei interveniente. În consecinţă, nu rezultă interesul suficient conturat care să justifice intervenţia voluntară accesorie analizată anterior.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant şi-a dezvoltat criticile în recurs de manieră nestructurată, recurgând la o modalitate de expunere în care a imputat sentinţei recurate diverse vicii pretinse de legalitate, pe care le-a raportat apoi la unul sau mai multe motive de casare/nelegalitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte va analiza rezumativ conţinutul reglementat al fiecărei motiv de casare/nelegalitate, pentru ca ulterior să se raporteze punctual la fiecare categorii de critici expuse de recurentul-reclamant în cererea sa de recurs.

Astfel, referitor la motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţia României sau de legile organice.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau toate motivele sunt străine de natura cauzei.

În sfârşit, motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte nu identifică în concret existenţa vreunui viciu de legalitate, care să permită reţinerea unui motiv de casare/nelegalitate în baza căruia sentinţa civilă recurată să fie casată.

Preliminar, Înalta Curte subliniază că nici durata desfăşurării procedurii în primă instanţă şi nici intervalul de timp în care a fost redactată sentinţa civilă recurată nu constituie aspecte care să se circumscrie vreunui motiv de casare/nelegalitate.

Astfel, reglementarea referitoare la dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil (sintagmă ce se circumscrie termenului rezonabil), precum şi reglementarea vizând termenul de redactare a hotărârii judecătoreşti reprezintă expresia unor norme juridice specifice dreptului procesual civil, având aşadar un caracter procesual, iar nu substanţial sau material. În mod corespunzător, unor astfel de norme juridice nu le este incident motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în domeniul de aplicare al acestuia din urmă intră doar normele de drept material sau substanţial, nu şi cele de drept procesual.

Totodată, nici motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu îi este proprie critica recurentului-reclamant, deoarece procesul civil se judecă în faţa unei instanţe de judecată, nerevenind în competenţa altor autorităţi legal constituite în stat, după cum durata sa nu este în legătură cu activitatea acestor din urmă entităţi, ci cu modul în care o instanţă judecătorească îşi desfăşoară activitatea.

În plus, este de domeniul evidenţei că durata procesului civil nu reprezintă un aspect care să se adreseze considerentelor din conţinutul unei hotărâri judecătoreşti, iar intervalul de timp în care este redactată respectiva hotărâre judecătorească nu se circumscrie măsurii în care aceasta respectă cerinţele legale de conţinut, anume existenţa motivelor pe care se întemeiază şi absenţa motivelor contradictorii ori a motivelor străine de natura cauzei, spre a fi relevant art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sfârşit, nici motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident, deoarece pentru aplicarea sa nu este suficientă existenţa oricărei încălcări pretinse a regulilor de procedură, ci se impune şi ca respectiva încălcare să atragă sancţiunea nulităţii.

Or, în legătură cu soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ, nici durata desfăşurării procedurii în primă instanţă şi nici intervalul de timp în care este redactată hotărârea judecătorească nu reprezintă condiţii de validitate ale actului de procedură, reprezentat de hotărârea judecătorească, de natură să determine casarea sa. De altfel, soluţia de casare indicată de partea recurentă-reclamantă ar contraveni vătămării pretinse, întrucât aceasta ar determina o prelungire a procedurii de judecată, ceea ce nu corespunde solicitării de respectarea a termenului rezonabil.

Tot preliminar, instanţa de control judiciar observă că recurentul-reclamant nu justifică niciun interes procesual în baza căruia să formuleze critici cu privire la soluţiile date de prima instanţă cererilor de intervenţie voluntară.

Astfel, potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes …", iar potrivit art. 33 prima teză din acelaşi act normativ "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.".

Deşi nedefinit în mod formal de noul C. proc. civ., totuşi, din interpretarea dispoziţiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil şi jurisprudenţa constantă în materie înţeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Pentru ca interesul să fie legitim şi personal, este necesar ca el să nu vină în conflict cu legea, iar folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală.

Or, soluţia de respingere a cererilor de intervenţie voluntară de către judecătorul fondului nu justifică existenţa unui interes personal care să aparţină recurentului-reclamant.

Art. 61 C. proc. civ. (forma în vigoare la data începerii procesului, potrivit art. 24 şi urm. C. proc. civ.) prevede că "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.".

Aşadar, cererea de intervenţie principală voluntară este un instrument procesual în baza căruia şi sub condiţia îndeplinirii condiţiilor legale relevante un terţ poate solicita să participe la un proces judecat între alte persoane ce constituie părţile sale originare. Altfel spus, titularul cererii de intervenţie voluntară nu este reclamantul sau pârâtul din procesul respectiv, ci terţul ce pretinde să participe la respectiva judecată.

În consecinţă, soluţia de respingere a cererii de intervenţie voluntară nu este susceptibilă se vizeze interesul personal al recurentului-reclamant, întrucât nu acesta din urmă este titularul cererii respective.

În mod corespunzător, toate criticile prin care partea recurentă-reclamantă pune în discuţie orice aspect privind respingerea cererilor de intervenţie voluntară de către prima instanţă nu determină o legală învestire a instanţei de control judiciar, neprivind vreun drept sau interes legitim propriu al domnului A., ci al terţului intervenient.

În sfârşit, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât recurentului-reclamant îi este deschisă posibilitatea procesuală de a acţiona doar în contenciosul subiectiv, referirile sale la alte categorii profesionale decât aceea a personalului militar (ex. poliţişti) se adresează exclusiv unui interes public, iar nu propriului său interes legitim privat, întrucât calitatea relevantă din trecut a dlui. A. este aceea de cadru militar.

În continuare, în ceea ce priveşte criticile referitoare la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, respectiv excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, Înalta Curte observă că art. 80 C. proc. civ. prevede că "Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.", iar potrivit art. 82 alin. (1) din acelaşi act normativ "Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată."; de asemenea, art. 151 C. proc. civ. dispune că "(1) Avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii . . . . . . . . . .(3) Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale.".

Astfel, în discuţie sunt norme a căror reglementare se regăseşte în C. proc. civ., ceea ce are efectul eventualei relevanţe doar a motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu şi a celor de la art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 sau 8 din acelaşi act normativ, deoarece aspectele învederate de recurentul-reclamant nu implică vreo depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti sau vicii sub aspectul motivării hotărârii judecătoreşti, dar nici aplicarea sau interpretarea normelor de drept substanţial/material.

Înalta Curte constată că excepţiile indicate de recurentul-reclamant nu l-au privit sub aspectul exercitării drepturilor sale procesuale la reprezentare, ci fuseseră invocate în legătură cu părţile adverse. În aceste condiţii, măsura în care Curtea de Apel Bucureşti a respectat obligaţia procesuală de acordare a unui termen de judecată pentru a se face dovada calităţii de reprezentant nu determină vreo vătămare a drepturilor procesuale aparţinând recurentului-reclamant, deoarece termenul respectiv este instituit de lege în beneficiul celui care îşi exercită drepturile procesuale prin reprezentant, iar nu în favoarea celui care contestă calitatea reprezentantului, inclusiv sub aspectul existenţei dovezii corespunzătoare.

Înalta Curte mai arată că sancţiunea prevăzută de norma de procedură civilă în cazul în care lipseşte dovada calităţii de reprezentant este anularea cererii respective, ceea ce implică o nulitate în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ.. Această sancţiune va interveni atât în ipoteza în care lipseşte dovada calităţii de reprezentant a celui care acţionează, cât şi în situaţia în care lipseşte calitatea amintită, întrucât din perspectivă procesuală cele două împrejurări sunt echivalente.

În concret, prin răspunsurile la întâmpinările formulate în faţa primei instanţe, partea reclamantă a susţinut cu caracter general că nu se identifica actul administrativ de numire (împuternicire) şi cine reprezintă exact partea pârâtă în proces, raportat la art. 151 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Problema analizată prezintă relevanţă sub aspectul recursului în ceea ce priveşte întâmpinările referitoare la cererea de chemare în judecată, întrucât apărările formulate de pârâţi cu privire la cererile de intervenţie ale terţilor nu se circumscriu interesului procesual propriu recurentului-reclamant.

În cauză, pârâtul Senatul României şi Camera Deputaţilor au formulat întâmpinări semnate de secretarul general al fiecărei camere a Parlamentului României; Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a formulat întâmpinare semnată de inspectorul general; Instituţia Avocatului Poporului a formulat întâmpinare prin împuternicit al avocatului poporului, reieşind din lectura întâmpinării că semnatar a fost unul dintre adjuncţii acestuia; Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare semnată de directorul Direcţiei Generale Juridice, împuternicit în funcţie; Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat întâmpinare semnată de directorul adjunct al Direcţiei Juridice; Curtea Constituţională a formulat întâmpinare semnată de unul dintre judecătorii în exerciţiu al acesteia şi de consilierul juridic.

Înalta Curte observă că în discuţie sunt autorităţi publice, ale căror organe de conducere, precum şi atribuţiile corespunzătoare constituie informaţii de interes public, aduse la cunoştinţă publică din oficiu şi accesibile prin minime verificări.

Cu privire la pârâţii Senatul României, Camera Deputaţilor şi Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, ce au depus întâmpinări în anul 2019, nu poate fi decelat în mod rezonabil niciun dubiu asupra calităţii persoanei ce era îndreptăţită să acţioneze ca reprezentant al respectivelor autorităţi publice, întrucât o minimă verificare a evidenţelor publice confirmă la nivelul anului 2019 calităţile menţionate în persoana secretarilor generali (dna. D. şi dna. E.), respectiv în persoana inspectorului general (dl. F.).

În cazul Curţii Constituţionale, potrivit art. 40 lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea nr. 6/2012 a Plenului Curţii Constituţionale, consilierul juridic "îndeplineşte activităţile de natură juridică, reprezentând instituţia în litigiile cu terţii, atunci când este cazul, în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe de jurisdicţie". Or, deşi întâmpinarea Curţii Constituţionale este semnată de unul dintre judecătorii instanţei respective, ea poartă şi semnătura consilierului juridic, în ale cărui atribuţii revine şi reprezentarea în plan procesual. Totodată, prin mimime verificări rezultă că dna. G. avea funcţia de consilier juridic în cadrul Curţii Constituţionale, aceasta depunând la dosar şi împuternicire acordată de preşedintele Curţii Constituţionale.

Sub aceste aspect, recurentul-reclamant nu demonstrează aşadar nicio încălcare a legii de procedură civilă de către prima instanţă.

În schimb, în cazul pârâţilor Instituţia Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, pentru persoanele care au semnat întâmpinările nu rezultă în mod cert o dovadă a calităţii de reprezentant, deşi semnăturile persoanelor respective sunt însoţite de ştampila autorităţii publice.

Cu toate acestea, referitor la cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis raportat la pârâţii Instituţia Avocatului Poporului, Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ce constituie o excepţie absolută, implicând încălcarea unei norme de ordine publică şi a cărei analiză poate interveni nu doar la solicitarea uneia dintre părţi, ci şi din oficiu. Altfel spus, nu este determinantă voinţa părţii pârâte spre a invoca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin întâmpinare, câtă vreme în discuţie este una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, a cărei verificare se poate realiza şi din oficiu.

În plus, recurentului-reclamant i-a fost acordată posibilitatea de a-şi exercita apărarea sub acest aspect, formulând concluzii orale la termenul de judecată din data de 9 decembrie 2020, iar în dosar se regăsesc răspunsurile la întâmpinările formulate de părţile adverse, în cadrul cărora au fost dezvoltate de reclamant apărările pe care le-a apreciat a fi relevante.

În orice caz, constituind o condiţie de exercitare a acţiunii civile, revine ab initio părţii reclamante să justifice faptul că pârâţilor chemaţi în judecată le revine calitatea procesuală pasivă, astfel că instanţa de judecată poate verifica acest aspect indiferent de contestarea de către pârât a calităţii sale procesuale.

Or, după cum se va vedea ulterior în analiza instanţei de control judiciar, este legală soluţia de admitere a excepţiei de lipsă calitate procesuală pasivă, independent de validitatea întâmpinărilor formulate de pârâţi.

Înalta Curte mai subliniază că verificarea amintită, solicitată de recurentul-reclamant, nu intervine în faţa primei instanţe, unde ar fi privit exclusiv actul de procedură al întâmpinării, ci în cadrul căii de atac a recursului, când sancţiunea nulităţii, vizată de motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte hotărârea recurată. În aceste condiţii, identificarea unui viciu procedural în cadrul judecăţii de primă instanţă nu are efectul automat al nulităţii hotărârii, date fiind argumentele deja arătate cu privire la modul în care intervine verificarea calităţii procesuale pasive într-un proces.

Concluzia învederată se va impune cu şi mai multă evidenţă dacă în discuţie este doar contestarea calităţii de reprezentant a unui consilier juridic care a participat, în reprezentarea unui pârât, la unul sau mai multe dintre termenele de judecată acordate în proces în faţa instanţei de fond.

În concret, prin încheierea din 18 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în discuţie era persoana unui consilier juridic ce participase anterior în proces, dar la şedinţa respectivă de judecată era absent, astfel că nu se identificau acte de procedură care să fie afectate de sancţiunea pretinsă de partea reclamantă.

Reluarea prin cererea de recurs a problemei amintite prezintă doar un caracter teoretic, neavând capacitatea de a determina casarea sentinţei recurate, astfel că nu reiese un interes procesual conturat sub acest aspect referitor la recurentul-reclamant.

Altfel spus, nu este suficient ca recurentul-reclamant să argumenteze din punct de vedere teoretic modul în care un consilier juridic poate fi îndreptăţit să reprezinte în baza legii o parte în cursul desfăşurării procesului în faţa curţii de apel, ci este necesar să fie demonstrat faptul că aspectul respectiv reprezintă o premisă esenţială a hotărârii recurate, iar viciul de legalitate ar avea efectul casării sale, ceea ce nu rezultă însă în acest proces.

Nu se confirmă nici încălcarea de către curtea de apel a principiilor dreptului la apărare, al oralităţii sau al contradictorialităţii, întrucât la termenul din 18 noiembrie 2020, potrivit încheierii de şedinţă, partea reclamantă a prezentat oral în faţa Curţii de Apel Bucureşti aspectele deja indicate în actele procedurale scrise depuse la dosar, anume răspunsurile la întâmpinare, cu privire la problema calităţii de reprezentant referitor la pârâţi.

Aşadar, recurentului-reclamant i-a fost acordată posibilitatea de a-şi prezenta în mod efectiv apărările pe care le-a formulat sub acest aspect, atât în scris, cât şi oral în cursul judecăţii de primă instanţă, neintervenind vreo încălcare a art. 13 – art. 15 C. proc. civ.

Cât despre denegarea de dreptate imputată de recurentul-reclamant primei instanţe, Înalta Curte subliniază că obiectul cererilor de chemare în judecată conexate nu constă în analiza calităţilor anumitor persoane fizice de reprezentanţi legali sau convenţionali ai pârâţilor, ci acesta reprezenta un aspect incidental soluţionării procesului. Or, referitor la obiectul cererilor de chemare în judecată conexate, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat, soluţionând acţiunile cu care a fost învestită.

În continuare, Înalta Curte constată că este lipsită de temei critica părţii recurente-reclamante, care impută o nemotivare a sentinţei recurate, aspect a cărui analiză se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar nu altor motive de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Lecturând atent hotărârea primei instanţe, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a argumentat de manieră corespunzătoare fiecare dintre soluţiile pe care le-a pronunţat, cu privire la cererile de chemare în judecată conexate, atât referitor la excepţiile procesuale, cât şi în limita soluţionării fondului. Astfel, Înalta Curte identifică raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţiile pronunţate.

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei. Or, sentinţa respectivă conţine motivele pe care se întemeiază, iar acele considerente nu prezintă caracter contradictoriu, ci reprezintă argumentele judecătorului de fond pentru a susţine respingerea cererilor conexate, respectiv nu se poate susţine în mod rezonabil că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti ar expune numai motive străine de natura cauzei, câtă vreme se analizează obiectul acţiunii şi apărările părţilor.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază recurentul că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, deoarece admiterea unor astfel de critici trebuie fundamentată pe argumente cu caracter obiectiv, iar nu pe aprecieri subiective ale părţii care a formulat calea de atac.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant prin care se pretinde admisibilitatea acţiunii formulate împotriva Curţii Constituţionale.

În acest din urmă sens, Înalta Curte constată că premisa acţiunii formulate împotriva părţii pârâte amintite o reprezintă nemulţumirea recurentului-reclamant în legătură cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional asupra actelor normative privind materia salarizării şi/sau pensiile cadrelor militare.

În mod legal a reţinut prima instanţă sub acest aspect că, potrivit Constituţiei României (art. 142, art. 146), respectiv potrivit Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României, aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, asigurând controlul constituţionalităţii legilor, tratatelor internaţionale, regulamentelor Parlamentului şi ordonanţelor Guvernului, pronunţându-se doar atunci când este legal sesizată şi în limita acestor atribuţii.

Astfel, este corectă concluzia judecătorului de fond că, având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi întreaga reglementare constituţională indicată anterior, nu se poate concepe exercitarea unei acţiuni în faţa instanţelor de drept comun/contencios administrativ care să aibă drept finalitate cenzurarea deciziilor obligatorii pronunţate de Curtea Constituţională.

În consecinţă, în absenţa reglementării unei căi de atac în faţa instanţelor judecătoreşti împotriva deciziilor Curţii Constituţionale şi fără ca acţiunea formulată în contradictoriu cu respectiva intimată-pârâtă să se încadreze în prevederile Legii nr. 554/2004, cererea de chemare în judecată nu era admisibilă.

Înalta Curte subliniază că premisa esenţială a acţiunii exercitate în faţa instanţei de contencios administrativ o reprezintă contestarea unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul definiţiilor consacrate de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Or, jurisprudenţa Curţii Constituţionale avută în vedere de partea reclamantă-recurentă nu se circumscrie actului administrativ în înţelesul indicat anterior, finalitatea acesteia nefiind să organizeze executarea legii sau să execute în concret legea, ci să exercite control de corespondenţă între reglementarea de rang constituţional şi cea de rang legislativ subordonat.

Nu este pertinentă nici referirea părţii recurente la dispoziţiile art. 52 din Constituţia României, câtă vreme una dintre premisele de aplicare a normei respective o constituie vătămarea produsă prin "act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri", ceea ce nu se regăseşte în ipoteza indicată în cererea de chemare în judecată, anume jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Cât despre art. 51 din Constituţia României, Înalta Curte subliniază că dreptul de petiţionare nu se confundă cu dreptul conferit de art. 146 lit. d) din acelaşi act normativ vizând posibilitatea de invocare a unei excepţii de neconstituţionalitate, context în care Curtea Constituţională îşi exercită atribuţia de jurisdicţie în domeniul constituţional.

În mod corespunzător, nefiind incidente textele constituţionale şi legale indicate de recurent, lipseşte şi temeiul cadrului procesual care să permită chemarea în judecată a Curţii Constituţionale într-o acţiune în pretenţii.

În aceste condiţii nu se poate valida pretinsa incidenţă a motivelor de casare/nelegalitate invocate de recurentul-reclamant prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la faptul că intimata-pârâtă Curtea Constituţională era parte în dosarul conexat, regăsindu-se în hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pe care o atacase în anulare, instanţa de control judiciar constată că apărarea recurentului-reclamant porneşte de la o confuzie asupra soluţiilor Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, soluţia pronunţată cu privire la cererea conexată înregistrată în dosarul nr. x/2019 este de respingere ca neîntemeiată, iar nu ca urmare a admitere vreunei excepţii procesuale, acestea din urmă fiind validate parţial doar în legătură cu cererea de chemare în judecată formulată şi modificată în dosarul nr. x/2019.

În acelaşi sens, este eronată critica recurentului-reclamant privind argumentarea calităţii procesuale a Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratului General al Poliţiei Române, Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi Instituţiei Avocatului Poporului prin prisma cadrului procesual propriu cererii conexate. După cum a arătat deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea conexă a fost respinsă pe fondul său, iar nu în considerarea admiterii vreunei excepţii procesuale.

Faptul că unele dintre părţile pârâte îşi păstrau calitatea procesuală pasivă în cererea conexată în considerarea cadrului procesual din faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are în mod automat semnificaţia justificării calităţii procesuale pasive în cealaltă cerere de chemare în judecată, din moment ce acţiunile conexate nu sunt identice.

Nu se susţine nici critica recurentului-reclamant prin care se pretinde că prima instanţă nu ar fi motivat admiterea excepţiilor de lipsă calitate procesuală pasivă. Astfel, referitor la cererea înregistrată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în mod corect că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum au indicat şi pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Românie, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Instituţia Avocatului, reclamantul nu a dovedit că pretinsa discriminare şi vătămare în drepturile sale provine dintr-un act emis, potrivit competenţelor legale recunoscute de cadrul normativ, de către aceşti pârâţi cu care nu a avut un raport de serviciu. În plus, simpla adresare a unei petiţii către o autoritatea sau instituţie publică, urmată de obţinerea unui răspuns care nu concordă aşteptării recurentului-reclamant nu are semnificaţia faptului discriminării, ci doar semnificaţia neînsuşirii de către acea autoritate sau instituţie publică în exercitarea competenţei sale specifice a opiniei dlui. A..

A mai susţinut reclamantul-recurent că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate vizând ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018.

Critica amintită omite încheierea pronunţată la 7 decembrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, prin care a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 39 şi art. 41 din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, respectiv a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţie de neconstituţionalitate a întregii O.U.G. nr. 114/2018. Aşadar, prima instanţă nu a săvâşit vreo neregularitate procedurală, nefiind incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar nici cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pronunţarea primei instanţe fiind motivată, în timp ce referirile recurentului-reclamant la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt pertinente, deoarece în discuţie nu este modul de aplicare sau interpretare a unei norme de drept material.

În plus, contestarea soluţiei pronunţate prin încheierea din 18 noiembrie 2020 trebuia să intervină ca urmare a unei declaraţii de recurs formulate în termen de 48 de ore de la pronunţare, potrivit art. 49 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, iar nu prin cererea de recurs înregistrată de recurentul-reclamant la 11 mai 2022, de manieră tardivă sub acest aspect.

Prima instanţă a respins în mod legal ca inadmisibil capătul de cerere prin care partea reclamantă solicitase anularea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (RIL) nr. 5/2018.

Astfel, judecătorul fondului a arătat că recursul în interesul legii este reglementat de dispoziţiile art. 514-518 C. proc. civ., iar, prin acest mecanism de asigurare a unei practicii judiciare unitare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţată prin decizie obligatorie asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

În acest context, observând obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, astfel cum este acesta reglementat prin art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, în mod corect s-a conchis că nu se poate dispune anularea unei decizii pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, aceasta nefiind un act administrativ tipic sau asimilat, ci un act prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie interpretează cadrul normativ cu care a fost sesizată în scopul unificării practicii instanţelor judecătoreşti.

După cum arată textul art. 518 C. proc. civ., efectele unei astfel de decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încetează la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.

De altfel, remediul aflat la dispoziţia persoanei interesate în contestarea unei astfel de decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de excepţia de neconstituţionalitate a normei legale în interpretarea cu caracter obligatoriu dată de instanţa supremă, iar competenţa generală de soluţionare aparţine Curţii Constituţionale, nu printr-o acţiune în anularea deciziei respective.

În plus, în ipoteza în care persoana interesată recurge la o astfel de excepţie de neconstituţionalite, premisa esenţială pentru învestirea Curţii Constituţionale o reprezintă existenţa unei acţiuni admisibile cu care să fi fost învestită instanţa judecătorească.

Or, partea reclamantă a recurs în dosarul nr. x/2019 la un mod de configurare a obiectului cererii sale de chemare în judecată lipsit de orice temei legal în faţa instanţei de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti a demonstrat prin sentinţa recurată faptul că, din perspectiva situaţiei concrete deduse judecăţii în dosarul nr. x/2019 şi a modului de argumentare atât a capătului principal de cerere, cât şi a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, scopul reclamantului a fost de a transforma excepţia de neconstituţionalitate într-o veritabilă acţiune directă, ceea ce a determinat pierderea naturii sale de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Or, nu este întemeiat un demers procesual prin care partea interesată urmăreşte din partea instanţei judecătoreşti obţinerea unui control de legalitate constituţională asupra unei norme de rang legislativ, fie că izvorul său este reprezentat de o lege ordinară sau organică ori de o ordonanţă a Guvernului, dar nici asupra unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 514 şi următoarele C. proc. civ., din moment ce funcţia esenţială a instanţei de judecată este să aplice şi să interpreteze legea, iar nu să îi controleze validitatea.

În acest context, după cum în mod corect a arătat instanţa de fond, valorificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la respectiva excepţiei de neconstituţionalitate, decizia nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză care este ab initio inadmisibilă, ceea ce implică faptul că excepţia de neconstituţionalitate în discuţie nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Se impune a se sublinia expres că dreptul de acces la instanţă nu are un caracter absolut, deoarece prin însăşi natura sa implică existenţa unei reglementări procedurale cu privire la modul, termenul sau exercitarea dreptului de sesizare a instanţei.

În cauza de faţă, recurentul-reclamant pretinde acordarea unui acces liber în mod absolut la instanţa judecătorească, în ciuda faptului că prin acţiunea sa urmăreşte exercitarea controlului judecătoresc asupra jurisdicţiei constituţionale, asupra validităţii unor norme legislative şi asupra interpretării cu caracter obligatoriu date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, cauza juridică a acţiunii reclamantului-recurent contrazicând reglementări esenţiale de rang constituţional şi legal privind raporturile dintre puterile legislativă, executivă şi judecătorească, respectiv competenţa Curţii Constituţionale. Or, într-o astfel de situaţie limitările aduse dreptului de acces la instanţă urmăresc un scop legitim şi justifică existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, contrariul pretins de recurentul-reclamant absolutizând atribuţiile puterii judecătoreşti şi recunoscându-i competenţe ce contravin chiar statalităţii organizate pe principii democratice îndeobşte acceptate.

Înalta Curte subliniază că analiza drepturilor pretinse de recurentul-reclamant ca efect al trecerii sale în rezervă şi în legătură cu calitatea sa anterioară de cadru militar nu poate interveni cu ignorarea cadrului legislativ existent, astfel cum a fost acesta verificat sub aspectul constituţionalităţii sale de Curtea Constituţională, respectiv interpretat cu caracter obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul competent să judece recursul în interesul legii. Raportarea la principiul nediscriminării nu poate constitui singurul argument care să permită admiterea unei astfel de acţiuni, neputând aşadar anihila reglementarea existentă cu privire la drepturile pretinse sau jurisprudenţa obligatorie a instanţei de contencios constituţional ori a instanţei supreme.

Totodată, prin pretinderea existenţei unui drept de creanţă şi întemeierea sa pe existenţa unui contract pe care l-ar fi avut încheiat cu autoritatea statală, respectiv raportarea la dispoziţii din C. civ. vizând caracterul obligatoriu al acelui contract între părţi, recurentul-reclamant se îndepărtează de cadrul normativ specific drepturilor litigioase în legătură cu care a fost invocată pretinsa existenţă a unei discriminări în reglementarea legală, prin controlul de constituţionalitate şi prin interpretarea cu caracter obligatoriu, solicitându-se înlăturarea tuturor acestora din urmă şi înlocuirea lor cu normele indicate prin acţiunile exercitate şi petiţiile adresate de dl. A., demers lipsit însă de fundament.

Astfel, prin decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituţională a identificat un element de neconstituţionalitate în măsura în care din reglementarea legală se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În fapt, prin demersurile sale procesuale recurentul-reclamant urmăreşte un astfel de scop prin invocarea discriminării, dar şi o eludare a mecanismelor legale de infirmare a validităţii constituţionale a normelor juridice aplicabile situaţiei sale patrimoniale pretinse.

Din moment ce nu poate fi primit raţionamentul întemeiat de recurentul-reclamant pe incidenţa unei răspunderi contractuale, sunt lipsite de utilitate în proces apărările acestuia vizând pretinsa identificare a unor fapte ilicite, a unui prejudiciu sau a vinovăţiei intimaţilor-pârâţi.

În sfârşit, Înalta Curte observă că nu se confirmă aprecierea recurentului-reclamant cum că prima instanţă nu ar fi analizat fondul cererii conexate. Atât cu privire la cererea înregistrată în dosarul nr. x/2019, în limita soluţiei prin care a intervenit analiza fondului acţiunii, cât şi cu privire la cererea conexată, înregistrată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti a dezvoltat în considerente sentinţei un raţionament logico-juridic prin analiza situaţiei de fapt şi a normelor legale incidente, în urma căruia cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

De altfel, din lectura sentinţei recurate se identifică o delimitare explicită a fiecărui aspect analizat de Curtea de Apel Bucureşti, inclusiv menţiuni exprese cu privire la cererea conexată şi motivele pentru care a intervenit respingerea sa ca neîntemeiată, privind în esenţă faptul că interpretarea şi aplicarea prevederilor legale intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată, şi nu al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, respectiv faptul că principiul separaţiei puterilor în stat se opune unui control al activităţii şi deciziilor Curţii Constituţionale de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, argumentare însoţită de referiri punctuale la norme legale şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În aceste condiţii, nu se poate conchide că prima instanţă ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau că sentinţa ar fi viciată sub aspectul motivării ori că normele de drept procesual şi substanţial ar fi fost aplicate sau interpretate eronat, ceea ce exclude incidenţa motivelor de casare/nelegalitate prvăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În final, Înalta Curte subliniază că instanţa de fond nu a săvârşit acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altor autorităţi legal constituite în stat, ci a soluţionat cererea de chemare în judecată formulată de recurentul - reclamant, în sensul respingerii acţiunilor conexate. Nu constituie o chestiune în legătură cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti modul în care o instanţă de judecată administrează probele şi pronunţă soluţia într-un proces prin stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate la care aplică normele juridice incidente, întrucât o astfel de conduită constituie esenţa activităţii de judecată.

Faptul că judecătorul prin soluţia pronunţată validează implicit poziţia procesuală a uneia dintre părţile la procedura de judecată nu are semnificaţia substituirii sale ca apărător al părţii respective, ci doar confirmarea ca fiind întemeiate acele pretenţii sau apărări prezentate, astfel că nu există vreo neregularitate procesuală sub acest aspect. În plus, problema în discuţie nu se circumscrie motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu priveşte vreo normă de drept substanţial.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin .(1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1406/2020 din 23 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.