Tax suspension of contestation overturned for 8-year criminal delay; authority ordered to rule on RON 24.45M assessment.

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.05.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor anularea Deciziei nr. 99/29.04.2020 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanta emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor, în ceea ce priveşte decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei pentru suma de 24.453.501 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 6.789.528 RON şi TVA în cuantum de 17.663.973 RON; obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate într-un termen de executare de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării de daune-interese, calculate pe zi de întârziere, în cuantum de 1% din suma de 24.453.501 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 842/2022 din 28 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; a anulat decizia nr. 99/29.04.2020 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; a obligat pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulată de către reclamantă.

3. Cererea de recurs ce face obiectul judecăţii

Pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

Sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea si aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul concluziilor potrivit cărora măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative nu intra sub incidenţa prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015. Instanţa de fond a dat o interpretare eronata dispoziţiilor menţionate, reţinând in considerente ca în cauza nu sunt îndeplinite doua dintre condiţii pentru a dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

In ceea ce priveşte condiţia existentei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătura cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impunere, aceasta condiţie este îndeplinita.

In esenţa, în perioada verificata, S.C. A. S.R.L. a derulat tranzacţii comerciale cu societatea B. în baza Contractului de subantrepriză nr. x/29.05.2014.

Obiectul contractului îl constituie livrarea produselor menţionate în anexele la contractul de prestări servicii "Contract la cheie de furnizare servicii şi lucrări pentru proiectul C. - sistem informaţional pentru managementul integrat al apelor -etapa I".

S-a constatat faptul că, în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul mai sus menţionat, intimata-reclamanta S.C. A. S.R.L. nu a precedat la achiziţionarea acestora în mod direct de la producătorii menţionaţi în cadrul documentaţiei depuse, aferente procedurii de atribuire a contractului C., cât şi în anexa la contractul de subantrepriză.

Pe circuitul de achiziţie al echipamentelor şi utilajelor au fost interpuse următoarele societăţi: S.C. D. din Bulgaria, S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H.. De asemenea, societatea I. S.R.L. a prestat către reclamanta servicii de distribuţie şi transport în ţară.

Din verificările efectuate la principalii furnizori al S.C. A. S.R.L. mal sus enunţaţi, a rezultat faptul că aceştia au declarat la rândul lor achiziţii fictive de la furnizori cu comportament fiscal inadecvat, respectiv: S.C. J. S.R.L., S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., societăţi care nu declară livrări către contribuabilii verificaţi, nu funcţionează la sediul social declarat, au întocmite sesizări penale, au fost declarate inactive în perioada ulterioară anului 2015.

De asemenea, s-a constatat că S.C. A. S.R.L. nu ar fi avut capacitatea financiară, logistică sau personalul specializat pentru a duce la îndeplinire obligaţiile contractuale asumate prin contractul încheiat cu S.C. B.. Mai mult, s-a constatat că administratorul actual al S.C. R. S.R.L., numitul S., are calitatea de asociat unic la societatea D. Bulgaria.

In atare situaţie, echipa de inspecţie fiscală nu a luat în considerare tranzacţiile efectuate pe circuitul scriptic S.C. D. Bulgaria – S.C. G. S.R.L. E. S.R.L. şl S.C. F. S.R.L., procedând la calculul impozitului pe profit şi TVA aferent relaţiei furnizor iniţial – S.C. A. S.R.L..

Totodată, din actele aflate la dosarul cauzei, rezulta că organele fiscale au solicitat informaţii autorităţilor fiscale din Bulgaria referitoare la realitatea operaţiunilor desfăşurate de societatea D. Bulgaria, precum şi referitor la provenienţa bunurilor comercializate.

Ca urmare a răspunsului primit de la autorităţile bulgare, a rezultat faptul că S.C. D. S.R.L. nu are angajaţi, nu a avut spatii de depozitare, nu a avut utilaje sau mijloace de transport sau alte mijloace tehnice necesare desfăşurării activităţii economice.

Achiziţiile de echipamente şi utilaje efectuate de S.C. D. Bulgaria sunt cu preponderenţă operaţiuni triunghiulare, în sensul că marfa nu a fost livrată în Bulgaria, ci direct pe teritoriul României. De asemenea, din analiza răspunsurilor primite de la autorităţile fiscale din Bulgaria a rezultat faptul că o parte din bunuri au fost încărcate de la punctul de lucru al T., fiind descărcate direct la Administraţiile Bazinale de Apă, mărfurile neajungând în Bulgaria. Societatea din Bulgaria a servit, astfel, la eludarea plăţii impozitului pe profit aferent adaosului comercial calculat ca diferenţă între preţul de achiziţie înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii intimate şi preţul echipamentelor şi utilajelor de Intervenţii practicat de producători.

Practic, prin numirea societăţii A. S.R.L. ca şi subcontractant, în condiţiile în care nu dispunea de capacitatea financiară, logistică sau de personalul specializat necesare pentru a duce la îndeplinire obligaţiile contractuale asumate prin contractul încheiat cu S.C. B., au fost create premisele eludării bugetului de stat cu plata impozitului pe profit şi a TVA rezultate din operaţiunile comerciale de livrarea echipamentelor şi utilajelor care fac obiectul contractului C..

Din perspectiva celor mai sus menţionate, in cauza exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni in legătura, cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impunere.

Recurenta a învederat faptul că exista suspiciuni rezonabile fata de comportamentul fiscal al intimatei-reclamante, fapt ce a determinat organul fiscal sa formuleze Sesizarea penală nr. 404/18.02.2020 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea constatării existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea si combaterea evaziunii fiscale.

Dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 constituie o transpunere in cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul tine in loc civilul".

În alta ordine de idei, hotărârea definitiva a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civila este opozabila organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civila.

Referitor la condiţia existentei unei înrâuriri hotărâtoare a acestei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează sa fie data în procedura administrativa, recurenta a arătat că si aceasta condiţie este îndeplinită.

Decizia contestata conţine argumente de natura a justifica, in concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluţia in procesul penal ar avea-o in procedura de soluţionare a contestaţiei administrative. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, înrâurirea hotărâtoare a infracţiunii asupra soluţiei ce urmează sa fie data in procedura administrativa reflecta tocmai strânsa interdependenta între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de Inspecţie fiscală nr. x/06.02.2020 în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x/06.02.2020, contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite.

Recurenta a apreciat ca se impune ca organele de cercetare penala sa lămurească realitatea operaţiunilor desfăşurate de intimata-reclamanta, respectiv înregistrarea de documente care nu are la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale şi care a provocat bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 24.453.501 RON reprezentând impozit pe profit şi TVA.

Această interdependenţă constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au stabilit că, în speţă se pune problema înregistrării de documente care nu au la bază operaţiuni reale.

Intimata-reclamanta a înregistrat tranzacţii comerciale care au la bază operaţiuni fără conţinut economic si care au avut ca scop disimularea realităţii, prin crearea aparentei existentei unor relaţii economice care în fapt nu au existat. Consecinţa fiscală a fost diminuarea impozitului pe profit si a TVA datorate de societatea intimata.

Astfel, din verificările efectuate, s-a conturat suspiciunea ca produsele livrate în cadrul proiectului C. prin intermediul unul circuit scriptic (D., E. S.R.L., G. S.R.L., F. S.R.L., A. S.R.L., B. SRL) au circulat, în fapt, direct de la furnizori la Administraţiile Bazinale de Apă din România beneficiare ale contractului C..

Prin numirea intimatei- reclamante ca şi subcontractant, în condiţiile în care nu dispunea de capacitatea financiară, logistică sau de personalul specializat necesare pentru a duce la îndeplinire obligaţiile contractuale asumate prin contractul încheiat cu S.C. B., au fost create premisele eludării bugetului de stat cu plata impozitului pe profit şi a TVA rezultate din operaţiunile comerciale de livrarea echipamentelor si utilajelor care fac obiectul contractului C..

Decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit ca soluţionarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale administrativă, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina derularea simultana şi în paralel a două proceduri Independente, administrativă şi penală cu privire la aceleaşi fapte, ce are drept consecinţă emiterea unor hotărâri contradictorii (Cauza Lungu şi alţii împotriva României, în care CEDO a statuat ca instanţele naţionale au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice).

În alta ordine de idei, prin hotărârea Cauza Lungu şi alţii împotriva României, CEDO a reţinut existenta unei violări a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, prin încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, constând in derularea simultana si In paralel a doua proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus Instanţa penala la o noua apreciere a faptelor, soldata cu o condamnare pentru evaziune fiscala, in condiţiile In care in litigiul de contencios administrativ actele fiscale au fost anulate in parte, fiind menţinute in limitele unei sume foarte mici.

În speţa dedusa judecăţii, ANAF a dispus prin Decizia nr. 99/29.04.2020 suspendarea soluţionării contestaţiei administrative pentru suma de 24.453.501 RON reprezentând impozit pe profit şi TVA In temeiul art. 277 alin. : 1 lit. a) din Legea nr. 207/2015, deoarece soluţionarea cauzei penale poate determina adoptarea unor soluţii diferite in ceea ce priveşte obligaţiile fiscale.

Concluzionând, in condiţiile in care constatările Procesului-verbal nr. x/06.02.2020, aceleaşi cu cele ale Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.02.2020 în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x/06.02.2020 fac obiectul Sesizării penale nr. 404/18.02.2020 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea constatării existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de_art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, recurenta a apreciat că nu se poate investi cu soluţionarea pe fond a contestaţiei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de recursul formulat de ANAF, prin care a solicitat respingerea acestuia, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cauze.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Hotărârea atacată este legală, iar prima instanţă în mod corect a reţinut neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală pentru suspendarea soluţionării contestaţiei.

În esenţă, prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată pe interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, reţinând că pentru suspendarea soluţionării contestaţiei este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii: existenţa unei sesizări penale; existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a acestei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. În acest context, reţine prima instanţă, pârâta nu a dovedit îndeplinirea celor două condiţii din urmă, fiind astfel nelegală decizia acesteia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative în raport de sesizarea penală existentă.

Or, contrar criticilor formulate de recurentă, dezlegarea oferită de prima instanţă este legală, cele două condiţii nefiind îndeplinite în cauză.

Recurenta nu dovedeşte existenţa unor indicii ale săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

Susţine recurenta faptul că în cauză există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi că în acest mod se verifică cea de a doua condiţie impusă de lege pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a laturii penale.

Or, după cum în mod legal şi temeinic a reţinut prima instanţă, recurenta nu arată în decizia de suspendare a contestaţiei care sunt în mod concret indiciile săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, mai mult, dacă această infracţiune are legătură cu mijloacele de probă necesare în vederea stabilirii bazei de impunere. Simpla indicare a principalelor constatări/argumente ale echipei de inspecţie fiscală nu satisface standardul impus de dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

De asemenea, recurenta nu arată, în mod concret, dacă infracţiunea cu privire la care există aşa-numitele indicii are legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere. Se impuneau în acest sens a fi indicate de către organele fiscale, prin decizia de suspendare, care sunt mijloacele de probă utilizate de echipa de inspecţie fiscală pentru stabilirea bazei de impunere, respectiv dacă si în ce mod aceleaşi mijloace de probă au legătură cu infracţiunea cercetată de organele penale.

Împrejurarea că sesizarea transmisă organelor de cercetare penală cuprinde o preluare a Raportului de inspecţie fiscală nu este de natură a reprezenta o verificare a condiţiei în discuţie.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, în contextul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate care vizau art. 214 din vechiul Codul de procedură fiscală s-a reţinut că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative relevă o situaţie de excepţie. Or, pentru dispunerea în mod legal a unei astfel de măsuri de excepţie, condiţiile impuse de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală se impun a fi verificate prin prisma unui standard corespunzător de exigenţă.

Mai concret, standardul obiectiv de exigenţă al interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv a condiţiilor pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a laturii penale, va fi direct proporţional cu caracterul de excepţie al măsurii în cauză.

În raport de aceste considerente rezultă că cea de a doua condiţie necesară în vederea suspendării soluţionării contestaţiei administrative, respectiv aceea a existenţei unor indicii ale săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, nu este îndeplinită în cauză.

Recurenta nu dovedeşte existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a acestei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Susţine recurenta faptul că înrâurirea hotărâtoare este determinată de strânsa interdependenţă dintre stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite. Mai susţine recurenta faptul că pentru soluţionarea contestaţiei administrative este necesar ca organele de cercetare penală să lămurească realitatea operaţiunilor desfăşurate de Reclamanta prin raportare la o aşa-numită înregistrare de documente care nu au la bază operaţiuni reale.

Or, argumentele recurentei nu pot fi primite, acestea fiind contrare cadrului normativ supus analizei. Neîndeplinirea condiţiei existenţei unei înrâuriri hotărâtoare rezultă, după cum a reţinut prima instanţă, este consecinţa directă şi nemijlocită a neîndeplinirii condiţiei anterior analizate, respectiv a inexistenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

În plus, organele fiscale, prin Decizia de suspendare, nu motivează existenţa acestei înrâuriri hotărâtoare, ci fac referire numai la strânsa interdependentă dintre stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite. Prin cererea de recurs este pus semnul egalităţii între cele două noţiuni şi se susţine că înrâurirea hotărâtoare este determinată de această strânsă dependenţă. Or, un astfel de raţionament nu poate fi primit.

Prin dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, legiuitorul stabileşte că măsura suspendării va îndeplini criteriul legalităţii numai în situaţia în care contestaţia administrativă nu ar putea fi altfel soluţionată decât ţinând seama de elemente ce ar reieşi din cercetarea si soluţionarea cauzei penale.

Ca atare, se justifică suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ fiscale numai atunci când organul fiscal este nevoit să aştepte soluţionarea definitivă a sesizării penale, în sensul constatării existenţei sau după caz, a inexistenţei infracţiunii sesizate (în speţă evaziunea fiscală) pentru a dezlega, la rândul său, raportul juridic de drept fiscal cu care a fost învestit, pornind de la concluziile anchetei penale.

Prin urmare, o infracţiune nu poate fi considerată a avea o înrâurire hotărâtoare dacă elementele necesare determinării regimului fiscal sunt cunoscute organului fiscal care efectuează inspecţia şi, implicit, organului fiscal care soluţionează contestaţia administrativă.

Or, faţă de particularităţile prezentei cauze, instanţa de recurs va observa faptul că organul fiscal ce a soluţionat contestaţia administrativă deţine suficiente elemente factuale pentru a stabili realitatea şi legalitatea operaţiunilor economice şi a consecinţelor pe tărâm fiscal, fără a fi ţinut de cercetările penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în condiţiile în care organele fiscale au stabilit prin RIF şi prin Decizia de impunere care sunt obligaţiile fiscale ale reclamantei, provenienţa acestora şi temeiul legal al sumelor impuse la plată.

Soluţia primei instanţe este susţinută inclusiv de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, care, plecând de la posibilitatea de echivalare a sancţiunilor fiscale cu cele penale, a pus în discuţie oportunitatea intervenţiei organelor penale într-un raport fiscal în situaţia în care organele fiscale au atât mijloacele de cercetare deplină a situaţiei de fapt, cât şi sancţiunile necesare ce se ridică la nivelul eficienţei cerute de dreptul penal.

S-a reţinut astfel că organele penale nu pot verifica realitatea si încadrarea ca deductibilă sau nu a unei cheltuieli, aceste atribuţii privind exclusiv organele fiscale, organe specializate în această materie. Doctrina şi jurisprudenţa stabilesc chiar că nesoluţionarea aspectelor fiscale împiedică finalizarea procedurilor penale.

Trebuie deci soluţionată cu prioritate latura fiscală de către organele fiscale pentru a observa dacă există activităţi ale contribuabilului contrare legii, prin încadrarea unor cheltuieli ca deductibile în mod eronat ori în mod voit cu scopul de a disimula realitatea, ca mai apoi organele penale, având problema fiscală rezolvată să poată aplica măsurile necesare.

Concluzia cercetării penale, dacă în fapt respectivele operaţiuni prin care s-ar fi prejudiciat bugetul de stat constituie sau nu deopotrivă fapta penală, cu consecinţa antrenării răspunderii penale, este lipsită de orice relevanţă în prezenta cauză, în care ceea ce prezintă interes este răspunderea fiscală, neputând fi vorba din nicio perspectivă de necesitatea stabilirii cu prioritate a situaţiei de fapt de către organele de cercetare penală.

Din contră, soluţia din perspectiva laturii penale depinde de soluţia pronunţată de autorităţile fiscale, deoarece numai acestea din urmă au competenţa legală de a reîncadra faptele şi de a decide asupra legalităţii operaţiunilor întreprinse de reclamanta, sub aspectul tratamentului fiscal.

În aceste condiţii, admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, menţinerea suspendării procedurii administrative conduce la împiedicarea pronunţării unei instanţe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, fiind create premisele încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanţă, cât şi din perspectiva depăşirii duratei rezonabile a procedurii.

Contrar susţinerilor recurentei, principiul "penalul ţine în loc civilul" este aplicabil exclusiv în cazul în care regimul fiscal nu poate fi stabilit în lipsa probelor ce vor rezulta din cercetarea penală, criteriu neîndeplinit în prezenta cauză

Elocvent în soluţionarea cererii de recurs este inclusiv faptul că aplicarea principiului "penalul ţine în loc civilul" nu trebuie realizată în mod automat, asimilând materia fiscală civilului, fără a ţine seama de particularităţile raportului dintre aceste două ramuri de drept (penalul şi fiscalul), astfel cum aceste particularităţi au fost consacrate în numeroase decizii ale instanţei supreme.

Ca atare, esenţial în prezenta cauză, faţă de susţinerile organelor fiscale, este faptul că principiul "penalul ţine în loc civilul" se aplică în sensul de "penalul ţine în loc fiscalul" numai dacă se dovedeşte faptul că cel dintâi (penalul) este util fiscalului din punctul de vedere al materialului probator.

Mai concret, principiul amintit îşi va găsi incidenţa în cauză numai dacă organele fiscale dovedesc că pentru stabilirea regimului fiscal al operaţiunilor ce au făcut obiectul inspecţiei fiscale au nevoie în mod real de intervenţia organelor de cercetare penală pentru ca acestea (organele de cercetare penală) să procure informaţii cu privire la situaţia de fapt (iar nu de drept), informaţii în lipsa cărora nu ar putea fi determinat regimul fiscal aplicabil.

Or, după cum reiese din cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală şi al Deciziei de impunere, organele fiscale au stabilit deja regimul fiscal aplicabil operaţiunilor ce au făcut obiectul inspecţiei fiscale, fără a avea în acest sens nevoie de probe suplimentare (în sensul de informaţii privind împrejurările de fapt) ce ar putea fi obţinute de către organele de cercetare penală.

Prin urmare, principiul invocat de organele fiscale nu îşi va găsi incidenţa în cauză, fiind mai degrabă necesară soluţionarea cu prioritate a laturii fiscale (în sensul de a se stabilit definitiv realitatea tranzacţiile realizate de Reclamanta, respectiv regimul fiscal aplicabil acestora), iar numai în urma acestei etape organele de cercetare penală putând aprecia asupra existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.

Câtă vreme înscrisurile doveditoare analizate de echipa de inspecţie fiscală pot fundamenta emiterea titlului de creanţă, acestea pot determina şi regimul deductibil sau nu al cheltuielilor efectuate de Societate.

Asumând prin reductio ad absurdum că sunt îndeplinite condiţiile suspendării, atunci consecinţa este că titlurile de creanţă emise în aceasta situaţie au la bază probe incomplete. Iar aceasta întrucât nu se poate admite că înscrisurile doveditoare nu pot determina regimul deductibil sau nu al cheltuielilor efectuate de contribuabil dar în schimb pot fundamenta emiterea titlului de creanţă.

Va observa instanţa de control judiciar că recurenta susţine faptul că soluţionarea contestaţiei administrative depinde în mod determinant de soluţionarea laturii penale. Ca atare, apreciază recurenta că pentru a soluţiona contestaţia administrativă, şi deci pentru a stabili regimul fiscal aplicabil cheltuielilor angajate de societate, are nevoie de intervenţia organelor de cercetare penală pentru ca acestea să procure informaţii cu privire la situaţia de fapt, informaţii în lipsa cărora nu ar putea fi determinat regimul fiscal aplicabil.

Or, problema determinării regimului fiscal aplicabil cheltuielilor angajate de Societate a preexistat momentului soluţionării contestaţiei şi chiar sesizării penale, organele fiscale fiind învestite cu dezlegarea acestei probleme încă din etapa controlului fiscal şi a emiterii titlului de creanţă.

Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ., în exercitarea dreptului de apreciere şi, implicit, la emiterea unor titluri de creanţe în urma exercitării dreptului de apreciere, organul fiscal competent este ţinut de constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii; însă faptul că organul fiscal apreciază ca fiind necesară intervenţia organelor de cercetare penală ne conduce la concluzia că înscrisurile doveditoare (constatările) ce au stat la baza emiterii titlului de creanţă nu sunt unele complete, ci urmează a dobândi acest caracter numai în urma cercetării penale.

Or, daca organele fiscale au admis că se poate emite titlu de creanţă prin intermediul căruia să se stabilească un anumit regim fiscal al cheltuielilor înseamnă că acestea au admis şi că înscrisurile produc efecte juridice, inclusiv pentru contribuabil, adică sunt suficiente (complete).

Pe cale de consecinţă, premisa enunţată- aceea a îndeplinirii condiţiilor suspendării soluţionării contestaţiei administrative, nu poate fi primită, fiind lesne de apreciat faptul că organele fiscale deţin înscrisuri doveditoare suficiente în vederea determinării caracterului deductibil al cheltuielilor în cauză, nefiind deci necesară intervenţia organelor de cercetare penală în acest sens.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

5. Răspunsul la întâmpinare

Deşi întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal, recurenta – pârâtă nu a combătut apărările intimatei-reclamante A. S.R.L. în cadrul unui răspuns la întâmpinare.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Elemente de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

Prin decizia de impunere nr. x/06.02.2020 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare: 6.789.528 RON reprezentând impozit pe profit şi 17.663.973 RON reprezentând TVA.

Obligaţiile fiscale au fost stabilite în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.02.2020 emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

Împotriva Deciziei de impunere, emisă în temeiul Raportului de inspecţie fiscală, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, înregistrată la DGSC sub nr. A-SLP 468/2020.

Prin Decizia nr. 99/29.04.2020, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei reclamantei pentru suma totală de 24.453.501 RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 6.789.528 RON şi TVA în cuantum de 17.663.973 RON; s-a indicat că soluţionarea contestaţiei va fi reluată la data la care motivul care a determinat suspendarea a încetat în condiţiile legii, în conformitatea cu dispoziţiile legale prezentat în motivarea deciziei.

În drept, decizia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală.

În fapt, s-a reţinut că organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sesizarea penală nr. 404/18.02.2020, însoţită de procesul-verbal nr. x/06.02.2020 având aceleaşi constatări cu cele ale Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.02.2020, în baza căreia a fost emisă decizia de impunere contestată, în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2015 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi s-a apreciat că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală în baza căreia a fost emisă decizia de impunere contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

S-a mai apreciat că această interdependenţă constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele fiscale au stabilit că, în speţă se pune problema înregistrării de documente care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat în sumă totală de 24.453.501 RON reprezentând impozit pe profit şi TVA.

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a emis referatul nr. x/28.02.2020 privind propunerea de soluţionare a contestaţiei, prin care a propus respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Sesizarea penală a fost formulată prin adresa Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nr. 404/18.02.2020. Prin această sesizare a indicat că propune şi adresează rugămintea să fie analizată posibilitatea iniţierii demersurilor specifice vizând stabilirea existenţei şi inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, respectiv recuperarea prejudiciilor determinate de acţiunile sau inacţiunile periculoase ale acestora, după caz.

6.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentele-pârâte şi a apărărilor intimatei-reclamante

Înalta Curte constată că prezentul recurs implică dezbaterea problemei de drept referitoare la modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, care permit suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale.

Conform acestor dispoziţii legale:

"Art. 277. - Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă

(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Prima instanţă a reţinut că este îndeplinită condiţia existenţei unei sesizări penale din partea organului care a efectuat inspecţia fiscală, dar că nu sunt îndeplinite următoarele două cerinţe, respectiv aceea ca sesizarea organelor în drept să privească existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere şi nici aceea privitoare la existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a acestei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În ceea ce priveşte prima condiţie considerată neîndeplinită, prima instanţă a reţinut că prin sesizarea penală s-a solicitat să fie analizată posibilitatea iniţierii demersurilor specifice vizând stabilirea existenţei şi inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005; baza de impozitare a fost deja stabilită de către organul fiscal; organele fiscale nu au arătat în cuprinsul sesizării penale dacă determinarea corectă a bazei de impunere presupune administrarea unor probe inaccesibile acestora, şi a existat posibilitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale în sarcina societăţii, care de altfel s-a şi realizat.

Cu privire la cea de-a doua condiţie considerată neîndeplinită, prima instanţă a arătat că inexistenţa expunerii unor indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere nu ar putea să aibă vreo înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă; nu se argumentează în sensul existenţei unei înrâuriri hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, ci în sensul existenţei unei strânse interdependenţe între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin raportul de inspecţie fiscală în baza căreia a fost emisă decizia de impunere contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite.

Referitor la criticile recurentei privind prima condiţie considerată neîndeplinită de către prima instanţă, respectiv aceea de a se dovedi existenţa unor indicii privind săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, Înalta Curte constată că organul fiscal- prin cererea de recurs - a reluat situaţia de fapt invocată prin decizia de impunere şi a concluzionat că în cauza există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni in legătură cu mijloacele de proba privind stabilirea bazei de impunere, deoarece exista suspiciuni rezonabile fata de comportamentul fiscal al intimatei-reclamante, fapt ce a determinat organul fiscal sa formuleze sesizarea penală. A mai fost reiterată ideea că hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civila.

Or, se constată că recurenta nu a indicat în concret care este greşeala de interpretare sau de aplicare a legii făcută de prima instanţă; indiciile temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă nu se pot limita la prezentarea faptelor încadrate fiscale de către organul de soluţionare a contestaţiei, or tocmai pe aceasta se bazează susţinerile recurentei din recurs; în plus, recursul poate fi întemeiat numai pe aspecte legate de aplicarea legii, nu şi pe aspecte de netemeinicie, astfel că reiterarea chestiunilor de fapt în sine nu poate căpăta relevanţă din această perspectivă.

Cu toate acestea, Înalta Curte poate accepta ipoteza ca ceea ce se invocă, în esenţă de către recurentă, este faptul că actele materiale de săvârşire a infracţiunilor ar putea consta inclusiv în alterarea mijloacelor de probă a raporturilor juridice fiscale.

În ceea ce priveşte condiţia să existe o înrâurire hotărâtoare a acestei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta se explică prin strânsa interdependenţă între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin actele administrativ-fiscale contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite.

Şi din această perspectivă, Înalta Curte poate accepta ideea că ar putea fi necesar ca organele de cercetare penala să lămurească realitatea operaţiunilor desfăşurate de intimata-reclamantă, respectiv dacă reclamanta a urmărit înregistrarea de documente care nu are la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, iar o asemenea lămurire pe calea obţinerii de dovezi concrete ar putea fi mai eficientă în cadrul procesului penal.

Trecând la analiza în concret a celor două condiţii, Înalta Curte va face şi aplicarea principiilor care decurg din cele statuate prin Hotărârea CJUE din 24 februarie 2022 în cauza C-582/20 S.C. U. S.R.L..

Prin decizia amintită, instanţa euopeană a statuat în sensul că "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care permite autorităţilor fiscale naţionale să suspende soluţionarea unei contestaţii administrative îndreptate împotriva unei decizii de impunere prin care unei persoane impozabile i se refuză beneficiul dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite în amonte ca urmare a implicării acestei persoane impozabile într o fraudă fiscală, în vederea obţinerii unor elemente obiective suplimentare referitoare la această implicare, cu condiţia, în primul rând, ca o astfel de suspendare să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil, în al doilea rând, ca decizia prin care se dispune această suspendare să fie motivată în drept şi în fapt şi să poată face obiectul unui control jurisdicţional şi, în al treilea rând, ca, dacă se dovedeşte în final că dreptul de deducere a fost refuzat cu încălcarea dreptului Uniunii, această persoană impozabilă să poată obţine rambursarea sumei corespunzătoare într un termen rezonabil, precum şi, dacă este cazul, a dobânzilor de întârziere aferente acesteia. În aceste condiţii, nu este obligatoriu ca, pe perioada acestei suspendări a soluţionării contestaţiei, persoana impozabilă respectivă să beneficieze de o suspendare a executării acestei decizii de impunere, cu excepţia situaţiei în care, în caz de îndoieli serioase cu privire la legalitatea deciziei de impunere menţionate, acordarea unei suspendări a executării aceleiaşi decizii de impunere este necesară pentru a evita prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor persoanei impozabile."

Decelând cele de mai sus, Înalta Curte reţine că, de plano, dreptul european nu se opune unei reglementări naţionale care permite autorităţilor fiscale naţionale să suspende soluţionarea unei contestaţii administrative, dacă sunt respectate mai multe condiţii.

S-a reţinut de către instanţa europeană că, în sine, suspendarea soluţionării unei contestaţii administrative nu constituie un obstacol disproporţionat în calea dreptului de acces la instanţele judecătoreşti, deoarece dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este un drept absolut şi poate să implice restrângeri proporţionale care urmăresc un scop legitim şi nu aduc atingere substanţei înseşi a acestui drept.

Deşi, atât timp cât durează această suspendare, reclamanta este efectiv lipsită de posibilitatea de a formula o cale de atac jurisdicţională împotriva unei decizii de impunere prin care i se refuză un drept de deducere a TVA-ului, rezultă că o astfel de suspendare urmăreşte un scop legitim şi că această societate va fi în măsură să formuleze o cale de atac jurisdicţională împotriva deciziei care va soluţiona pe fond contestaţia sa.

În ceea ce priveşte condiţia ca decizia prin care se dispune această suspendare să fie motivată în drept şi în fapt şi să poată face obiectul unui control jurisdicţional, instanţa europeană a reţinut că obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile, atunci când pune în aplicare dreptul Uniunii, rezultă deja din dreptul la bună administrare, iar caracterul efectiv al controlului jurisdicţional garantat de articolul 47 din cartă impune ca persoana interesată să poată lua cunoştinţă de motivele deciziei luate în privinţa sa fie din chiar cuprinsul deciziei pentru a permite persoanei impozabile să cunoască motivele şi pentru a permite instanţei sesizate cu o acţiune împotriva acestei decizii de suspendare a soluţionării să fie pe deplin în măsură să exercite controlul legalităţii acesteia.

Cu privire la această condiţie, ca urmare a respingerii ca nefondat a motivului de nulitate constând în nemotivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei invocat de reclamantă în faţa primei instanţe şi a nerecurării acestui aspect din sentinţă, a rămas câştigată cauzei ca fiind îndeplinită cerinţa motivării.

O altă condiţie reţinută în decizia pronunţată de CJUE este aceea ca suspendarea să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil, analiza acestei noţiuni fiind una lăsată la aprecierea instanţei naţionale.

Astfel, cerinţele care decurg din dreptul la bună administrare sunt aplicabile unei proceduri de inspecţie fiscală prin care un stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii, dar pentru ca dreptul Uniunii să nu se opună unei suspendări a soluţionării unei contestaţii administrative, este necesar ca o astfel de suspendare să nu aducă atingere dreptului la bună administrare şi în special să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil.

În fapt, în cauza de faţă, obiectul inspecţiei desfăşurate în perioada 10.05.2019 - 13.01.2020 l-a reprezentat perioada 01.01.2014 - 31.12.2015 în ceea ce priveşte impozit pe profit şi TVA.

Din răspunsul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la solicitarea primei instanţe, a rezultat că sesizarea nr. 404/19.02.2020 în raport de care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative în caza de faţă a fost înregistrată într-un dosar preexistent aflat pe rolul acelui parchet sub nr. de dosar penal x/2019, format ca urmare a unor sesizări anterioare cu privire la aceleaşi relaţii comerciale.

Acest dosar a fost creat ca urmare a unui alt control efectuat de inspectorii fiscali din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Bucureşti având ca obiectiv verificarea relaţiilor comerciale desfăşurate de Reclamanta în perioada 01.01.2014-30.06.2015, în cadrul căruia s-a emis Procesul-verbal nr. x din 30.10.2015, prin care a concluzionat că modul de desfăşurare a relaţiilor comerciale analizate a condus la prejudicierea bugetului de stat de către reclamanta cu suma de 6.679.704 RON, reprezentând impozitul pe profit aferent unei baze de impunere suplimentar stabilită de 41.748.129,06 RON - calculată ca diferenţă dintre valoarea de cumpărare a echipamentelor şi utilajelor de intervenţie achitată de A. S.R.L. de 73.744.616,88 RON şi valoarea de vânzare a aceloraşi bunuri de către producătorii acestora, către D.., în sumă de 30.216.128,05 RON. În temeiul constatărilor consemnate în Procesul-verbal de către inspectorii antifraudă, ANAF prin DRAF Bucureşti, considerând că există indicii ale săvârşirii unei infracţiuni, a formulat sesizarea penală privind pe reclamanta, transmisă cu adresa A-DAF nr. x/21.04.2016, fiind astfel constituit dosarul penal nr. x/2015 pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Structura Teritorială Ploieşti, dosar preluat ulterior de către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie şi înregistrat sub nr. x/2019, ce are ca obiect cercetarea "in rem" a săvârşirii infracţiunilor de dare şi luare de mită.

Potrivit Adresei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie din data de 29.05.2019, în dosarul penal nr. x/2019, înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti sub nr. x/2015, s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de dare şi luare de mită, faţă de care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem prin Ordonanţa 216/P/2015 din 13.08.2015.

Prin ordonanţa nr. 156/P/2019 din data de 07.11.2019, DNA, secţia de Combatere a Infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie a dispus disjungerea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea continuării cercetărilor în cauză sub aspectul comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală, fapte prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi spălarea banilor, faptă prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 republicată, de către unele societăţi, printre care şi A. S.R.L. (aspecte ce au constituit obiectul actului de sesizare nr. A-DAF x/17.08.2015 completat prin actul de sesizare x/14.04. 2016).

Dosarul penal a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti sub nr. x/2019, la acesta fiind reunite ulteior şi alte dosare penale.

La data de 05.05.2021, în dosarul penal indicat anterior s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de mai multe persoane fizice şi juridice, printre care şi faţă de S.C. A. S.R.L., respectiv faţă de persoanele fizice care au figurat ca administratori statutari sau în fapt în cadrul acesteia; prin ordonanţele din 06.05.2021, faţă de suspecţii şi inculpaţii cercetaţi în cauză, au fost instituite şi aplicate măsuri asigurătorii.

Prin adresa nr. x/2019 din data de 20.05.2021, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a solicitat ANAF – Direcţia Generală Juridică, comunicarea unui răspuns privind constituirea ca parte civilă în cauză.

În concluzie, perioada cercetată în cadrul dosarului penal care în prezent poartă numărul 4687/P/2019 pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti reprezintă o parte importantă din perioada cercetată de actele administrativ-fiscale în cauză; ca urmare, faţă de data primei sesizări a organului penal, în 2015, durata procesului penal aflat încă în faza de urmărire penală este de 8 ani.

Chiar dacă între data suspendării soluţionării contestaţiei administrative din prezenta cauză şi data soluţionării prezentului recurs, s-au scurs cca 3 ani, termenul care trebuie avut în vedere pentru verificarea rezonabilităţii este cel de 8 ani, deoarece incertitudinea situaţiei fiscale a reclamantei datează de la acel moment.

Or, un termen de 8 ani nu poate reprezenta un termen rezonabil din perspectiva nevoii societăţii de clarificare a situaţiei sale fiscale.

Constatând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui termen rezonabil, nu se mai impune verificarea ultimelor două condiţii menţionate în dispozitivul deciziei CJUE (dacă se dovedeşte în final că dreptul de deducere a fost refuzat cu încălcarea dreptului Uniunii, această persoană impozabilă să poată obţine rambursarea sumei corespunzătoare într-un termen rezonabil, precum şi, dacă este cazul, a dobânzilor de întârziere aferente acesteia; dacă, pe perioada acestei suspendări a soluţionării contestaţiei, persoana impozabilă respectivă a beneficiat de o suspendare a executării acestei decizii de impunere, cu excepţia situaţiei în care, în caz de îndoieli serioase cu privire la legalitatea deciziei de impunere menţionate, acordarea unei suspendări a executării aceleiaşi decizii de impunere este necesară pentru a evita prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor persoanei impozabile). Depăşirea termenului rezonabil în această privinţă conduce la neîndeplinirea cerinţei existenţei înrâuririi hotărâtoare a infracţiunii asupra soluţiei ce va fi dată în contestaţia administrativă, deoarece nu reiese de ce această soluţie depinde în mod hotărâtor de o procedură penală ce durează de peste 8 ani, fără rezultate esenţiale asupra situaţiei fiscale a reclamantei.

Prin urmare, constatând depăşirea termenului rezonabil, Înalta Curte reţine caracterul fondat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport de care, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 842/2022 din 28 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 decembrie 2023.