Compelled issuance of administrative insurance claim decision under the reasonable time principle despite absence of sectoral deadline

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.01.2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu privire la cererea de despăgubire nr. x/01.08.2022, recepţionată de pârât la data de 17.05.2022, conform confirmării de primire, şi completată la data de 21.06.2022. Cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 20 martie 2023 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a amânat pronunţarea pentru data de 31.03.2023.

Prin sentinţa nr. 39 din 31 martie 2023 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să emită decizia de soluţionare a cererii de despăgubire formulată de reclamantă şi înregistrată la FGA sub nr. x/01.08.2021.

Totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 20 martie 2023 şi a sentinţei nr. 39 din 31 martie 2023 ale Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de recurs invocat sunt, în esenţă, următoarele:

- Sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 8, 10 din Legea nr. 554/2004 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ.. Recurentul-pârât a susţinut că, prin apărările formulate în faţa primei instanţe, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Braşov având în vedere dispoziţiile art. 1 şi art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 care reglementează competenţa exclusivă a instanţei de la sediul FGA, iar instanţa de fond în mod greşit a apreciat că este competentă teritorial să soluţioneze cauza;

- Sentinţa instanţei de fond este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări ale legii, respectiv a art. 2 alin. (1) lit. h) şi art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004;

Recurentul-pârât a arătat că în raport de scopul Fondului, acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei asigurătorilor cu respectarea principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament în soluţionarea cererilor formulate de creditorii de asigurări şi în raport cu specificul complexitatea şi încărcătura activităţii Fondului, şi având în vedere că legea specială nu prevede un termen imperativ prin care Fondul ar fi obligat la soluţionarea cererilor potenţialilor creditori de asigurări, nu se poate reţine în sarcina FGA un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei.

De asemenea, recurentul-pârât a reluat toate apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, prezentând pe larg situaţia de fapt, volum extrem de mare de dosare de daună şi cereri de plată, faptul că acestea trebuie instrumentate în ordinea înregistrării şi a completării dosarelor, cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015, în vederea protejării fiecărui creditor de asigurare, precum şi faptul că prin stabilirea de către instanţă a obligaţiei în sarcina pârâtului de a soluţiona o cerere de plată înaintea altor cereri, se încalcă regula de soluţionare după criteriul vechimii cererii adresate Fondului, iar termenul de 30 de zile nu se poate aplica unei proceduri atât de complexe şi nu poate fi considerat un termen rezonabil potrivit practicii CEDO şi CJUE.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, solicitând anularea acestuia raportat la art. 197 C. proc. civ., în situaţia neconformării obligaţiei de a timbra.

De asemenea, prin întâmpinare s-a invocat şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 martie 2023. Intimata-reclamantă a arătat că excepţia a fost invocată pentru prima dată în recurs, nefiind invocată şi în faţa instanţei de fond, unde pârâtul nu a formulat întâmpinare, ci doar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau, în subsidiar, ca nefondată.

Pe fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea soluţiei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, a reiterat că nu a primit niciun răspuns la cererile depuse la FGA, deşi a trecut mai bine de un an, sens în care este evident că a fost depăşit "un termen rezonabil", raportat şi la vătămarea gravă suferită de intimata-reclamantă care impunea un răspuns prompt şi eficient din partea recurentului-pârât.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., excepţia netimbrării recursului şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 martie 2023, invocate pe calea întâmpinării de către intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, motiv pentru care le va respinge.

Referitor la excepţia netimbrării recursului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât s-a conformat obligaţiei instituite în sarcina sa, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, şi a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON aferentă recursului formulat, astfel cum reiese din înscrisul aflat la dosarului.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 martie 2023, Înalta Curte reţine că potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

În speţă, obiectul prezentului recurs îl reprezintă şi încheierea de şedinţă din 20 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal prin care s-a amânat pronunţarea pentru data de 31.03.2023.

În primul rând, Înalta Curtea apreciază că trebuie stabilită natura încheierii atacate cu prezentul recurs, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 235 C. proc. civ. care disting între încheieri preparatorii şi încheieri interlocutorii: "Instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase."

Analizând conţinutul încheierii atacate, în raport de dispoziţiile legale menţionate mai sus, Înalta Curte constată că prin această încheiere instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra vreunor excepţii procesuale, incidente procesuale sau alte chestiuni litigioase care să anticipeze soluţia finală.

Astfel, fiind la primul termen de judecată acordat în cauză, Curtea de apel a constat că este competentă să procedeze la soluţionarea cauzei în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 10 alin. (1) teza finală coroborat cu alin. (3) din Legea nr. 554/2004, având în vedere calitatea pârâtului de unitate centrală şi domiciliul reclamantului, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Braşov. A mai constatat că pârâtul nu a formulat întâmpinare, în schimb, a depus la dosar concluzii scrise în cuprinsul cărora a invocat şi, respectiv, a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, instanţa calificând această solicitare ca fiind o apărare de fond. De asemenea, a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Prin urmare, încheierea recurată are caracter vădit preparator, fiind o încheiere premergătoare şi nu una interlocutorie.

Fiind stabilită natura încheierii atacate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă acest act procedural poate face obiectul unei căi de atac, în speţă a recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1): "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului."

Pe de altă parte, art. 494 C. proc. civ. prevede că: "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

În acest context, dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile în speţă, prin acestea stabilindu-se că "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel."

Cum încheierea recurată nu face parte din categoria celor pentru care există dispoziţii procedurale exprese în ceea ce priveşte atacarea lor, rezultă că aceasta urmează regimul juridic comun al tuturor încheierilor premergătoare care, ca regulă, pot fi atacate odată cu fondul cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este învestită în mod legal cu recursul declarat de pârât împotriva încheierii de şedinţă din 20 martie 2023 aceasta putând fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei, respectiv cu sentinţa nr. 39 din 31 martie 2023 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele intimatei-reclamante referitoare la faptul că excepţia a fost invocată pentru prima dată în recurs, nefiind invocată şi în faţa primei instanţe, nu atrag inadmisibilitatea căii de atac, cum eronat susţine intimata-reclamantă, acestea urmând să fie avute în vedere de instanţa de control judiciar la analiza incidenţei motivelor de nelegalitate formulate în cadrul memoriului de recurs.

2.2. Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

Prin prima critică de nelegalitate formulată, recurentul-pârât a susţinut că a invocat în faţa primei instanţe excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Braşov raportat la dispoziţiile art. 1 şi art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 care reglementează competenţa exclusivă a instanţei de la sediul FGA, însă instanţa de fond în mod greşit a apreciat că este competentă teritorial să soluţioneze cauza.

Înalta Curte constată că această critică vizând încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe formulată de recurentul-pârât nu poate fi primită, întrucât din actele dosarului nu reiese că excepţia necompetenţei teritoriale a fost invocată în faţa instanţei de fond în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa Curţii de Apel Braşov a fost 20 martie 2013, termen la care nu a fost invocată excepţia de necompetenţă a instanţei nici de către părţi, nici de către judecător din oficiu.

Or, efectul omisiunii de a invoca necompetenţa teritoriale la primul termen de judecată la care părţile erau legal citate este stabilirea competenţei instanţei iniţial învestite de a soluţiona cererea de chemare în judecată. De lege lata, invocarea necompetenţei ulterior acestui moment nu mai este cu putinţă, odată depăşit termenul procedural de invocare a necompetenţei, instanţa rămânând competentă să judece, chiar dacă dispoziţia legală incidentă ar fi menţionat competenţa unei altei instanţe.

Deşi recurentul-pârât susţine că prin apărările formulate ar fi invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte reţine că în cauză pârâtul nu a formulat întâmpinare, în schimb, a depus la dosar concluzii scrise în cuprinsul cărora a invocat şi, respectiv, a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Aşadar, nici măcar în cuprinsul concluziilor scrise nu s-a invocat o excepţie de ordine publică.

Prin urmare, excepţia de necompetenţă teritorială nu a fost invocată în termenul reglementat de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar expirarea acestui termen atrage, conform art. 185 alin. (1) din acelaşi cod, decăderea din dreptul de a o mai invoca, chiar dacă aceasta este de ordine publică. Astfel, Curtea de Apel Braşov a fost competentă să soluţioneze fondul litigiului dedus judecăţii, în condiţiile în care competenţa teritorială a fost deja dobândită de această instanţă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă, pentru care legiuitorul a stabilit că poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Prin a doua critică de nelegalitate s-a susţinut că sentinţa a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă A. a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea autorităţii recurente la emiterea unei decizii prin care să îi soluţioneze cererea de despăgubire nr. x/01.08.2022, reprezentând prejudiciul suferit în urma unui eveniment rutier.

Prima instanţă a ajuns la concluzia că autoritatea pârâtă nu a fost respectat un termenul rezonabil în soluţionarea cererii reclamantei, motiv pentru care a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de despăgubire nr. x/01.08.2022.

Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe şi constată că soluţia a fost pronunţată cu aplicare corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Legiuitorul a înţeles să supună regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitantă, precum şi deciziile autorităţii administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitanta are la dispoziţie remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate cere obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispoziţiile art. 8, 11 şi 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantei, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În acest context, nu pot fi reţinute criticile recurentului-pârât în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluţionarea cererii de plată depuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanţa de fond nu respectă exigenţele unui termen rezonabil, raportat la numărul cererilor de plată înregistrate şi necesitatea soluţionării acestora în ordinea înregistrării.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen faţă de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 are semnificaţia incidenţei dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege şi nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorităţii publice.

Totodată, împrejurarea că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimatei – reclamante şi nu poate constitui un motiv care să golească de conţinut drepturile acesteia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci şi celei administrative sau execuţionale.

Termenul rezonabil constituie şi o garanţie a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deşi nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activităţii autorităţilor publice.

Astfel, soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără a prelungi procedura sine die.

De altfel, nici până la soluţionarea prezentului recurs nu s-a făcut dovada soluţionării de către recurentul-pârât a cererii de despăgubire formulate de către intimata-reclamantă la data de 01.08.2022, ceea ce constituie o confirmare a soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, criticile formulate prin cererea de recurs nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

2.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii recursului, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, precum şi recursul formulat de pârât, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obligă recurentul-pârât, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1150,87 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii recursului, invocate de intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva încheierii din 20 martie 2023 şi sentinţei nr. 39 din 31 martie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1150,87 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.