Bank's refusal to issue debit card to curatoree with disability: discrimination and harassment under anti-discrimination law

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche), reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 97 din 07.03.2018 a Colegiului Director al CNCD, pronunţată în dosarul nr. x/2017, şi implicit, constatarea inexistenţei unei discriminări şi a unei hărţuiri.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 102 din 19 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche) s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, B. şi C., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 102 din 19 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche), a declarat recurs reclamanta S.C. D. S.A. (fostă S.C. A.), invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta-reclamantă a considerat că soluţia instanţei de fond din rejudecare este nelegală întrucât instanţa nu a ţinut cont de situaţia concretă a cauzei, respectiv de faptul că decizia băncii a fost fondată pe dispoziţiile legale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 6/2006 prin emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente şi art. 183 din C. civ. intitulat "Conţinutul curatelei".

A arătat că originea aşa-zisului diferend a constat în interpretarea diferită conferită mandatului, nicidecum în faptul că instituirea curatelei avea la bază existenţa unui handicap. Refuzul băncii nu a fost întemeiat în niciun caz în considerarea calităţii intimatei de persoană cu handicap.

A considerat că sunt contradictorii reţinerile instanţei de fond, respectiv "modalitatea eronată de interpretare de către Bancă a acestui text şi a dispoziţiei de instituire a curatelei a determinat o restricţie aplicată petentei prin raportare la criteriul dizabilităţii." Or, instanţa a reţinut pe de o parte că a fost vorba de o modalitate de interpretare, însă în mod eronat a legat această modalitate de interpretare, de motivul pentru care a fost instituită curatela, recurenta-reclamantă considerând că între cele două nu există nicio legătură.

De asemenea, în opinia sa, instanţa trebuia să aibă în vedere inclusiv momentul apariţiei diferendului. Acesta nu a apărut la momentul iniţierii relaţiei contractuale, ci la momentul expirării valabilităţii cardului bancar.

A mai arătat că nu a fost probată existenţa unui refuz din partea funcţionarilor bancari pe motiv de handicap, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. (6) teza I din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, că sancţionarea contravenţională a băncii a intervenit exclusiv pe baza susţinerilor autorilor sesizării, instanţa reţinând în mod eronat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

În al doilea rând, a considerat că hotărârea emisă de CNCD oferă două încadrări juridice şi două sancţiuni pentru aceeaşi faptă, situaţie inadmisibilă, încălcându-se astfel principiul general de drept "non bis in idem".

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. prin curator C. a formulat întâmpinare prin care a arătat că persoana care a semnat cererea de recurs nu a dovedit calitatea de reprezentare a persoanei juridice aşa cum prevede art. 84 din C. proc. civ.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că pentru litigiile ce au ca obiect anulare acte administrative şi pentru care a fost exercitată calea de atac în apel, indiferent de izvorul lor, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe, legea prevede, în mod expres, că părţile nu pot exercita calea extraordinară de atac a recursului, acestea fiind supuse numai apelului.

Prin urmare, cererea care are ca obiect anularea unui act administrativ este soluţionată de Tribunal ca instanţă de fond şi de către Curtea de Apel ca instanţă de recurs, unde hotărârea rămâne definitivă. Or, recurenta din prezenta cauză a exercitat cale de recurs la Curtea de Apel Bucureşti, situaţie în care prezentul recursul este inadmisibil. În opinia intimatei-pârâte, decizia Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a soluţionat recursul împotriva sentinţei pronunţată de Tribunal este definitivă.

Sub aceste aspecte, a considerat că excepţia inadmisibilităţii invocată în cauză este întemeiată prin prisma dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia: "Hotărârea judecătorească este supusă mimai căilor de atac prevăzute de lege, in condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei." şi că devin aplicabile disp. art. 457 alin. (2) şi (1) C. proc. civ., aşa cum au fost interpretate prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nr. 19/2016, în sensul că în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată in dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând, cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs şi excepţia inadmisibilităţii recursului, invocate pe calea întâmpinării de către intimata-pârâtă B. prin curator C., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, motiv pentru care le va respinge.

Referitor la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii, Înalta Curte constată că la cererea de recurs transmisă prin intermediului oficiului poştal la data de 10.05.2023, respectiv la dosarului, se află ataşată şi delegaţia cu nr. x/09.05.2023 emisă de Directorul adjunct al recurentei-reclamante, prin care doamna consilier E., semnatarul cererii de recurs, a fost împuternicită în mod expres să săvârşească orice acte necesare în legătură cu dosarul. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută excepţia invocată de intimata-pârâtă.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta D. S.A. a contestat Hotărârea Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 97/07.03.2018 prin care a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 5000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Posibilitatea de a contesta în instanţă o hotărâre a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este prevăzută expres de dispoziţiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 potrivit căruia: "Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii."

Totodată, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede la art. 20 alin. (1) că: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, aparţin competenţei exclusive a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură.

În litigii precum cel în cauză, Înalta Curte reţine că opţiunea legiuitorului a fost aceea de a reglementa exerciţiul căii de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale anterior redate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este învestită în mod legal cu recursul declarat de reclamanta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 102 din 19 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche), neputându-se reţine inadmisibilitatea căii de atac, cum eronat susţine intimata-pârâtă.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că petenţii au sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu privire la caracterul discriminatoriu al D. care a refuzat, în mod repetat, eliberarea cardului de pensie şi a pinului aferent, atât pentru titularul de cont - persoană cu dizabilitate, cât şi pentru curatorul acesteia.

Prin Hotărârea nr. 97/07.03.2018, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că refuzul eliberării cardului bancar şi a pinului aferent reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) şi h) din O.G. nr. 137/2000. Totodată, a constatat că modul în care au fost trataţi petenţii reprezintă hărţuire, conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 şi a aplicat unităţii bancare o amendă contravenţională în cuantum de 5000 RON.

Prima instanţă, investită cu acţiunea în anulare a hotărârii CNCD, în raport de actele şi dispoziţiile legale incidente, a reţinut că este legală constatarea de către CNCD în ceea ce priveşte existenţa faptelor de discriminare şi hărţuire.

Soluţia primei instanţe este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, care apreciază că judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) şi h) şi art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: " (…) prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Totodată, dispoziţiile art. 10 lit. d) şi h) din acelaşi act normativ stipulează: "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:

lit. d) refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract;

lit. h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi."

Pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile); existenţa unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Prin prima critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de situaţia concretă a cauzei, întrucât refuzul băncii nu a fost întemeiat în considerarea calităţii intimatei-pârâte de persoană cu handicap, ci în interpretarea diferită conferită mandatului.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că prin Dispoziţia nr. 1159/28.09.2010 emisă de primarul municipiului Motru, s-a instituit curatela pentru intimata-pârâtă B., fiind numit curator tatăl acesteia, respectiv intimatul-pârât C.. Din articolul 1 al dispoziţiei reiese cu claritate faptul că instituirea curatelei s-a făcut tocmai în considerarea situaţiei în care se afla intimata-pârâtă, respectiv aceea de persoană încadrată în grad de handicap grav, constată printr-un certificat de handicap nerevizuibil.

Totodată, din cuprinsul art. 2 al dispoziţiei anterior menţionate în care sunt reglementate, printre altele, şi drepturile de reprezentare ale curatorului în raporturile cu instituţiile bancare, nu reiese, aşa cum în mod greşit a considerat recurenta-reclamantă, că acestea că ar fi limitate doar la anumite operaţiuni bancare.

Dispoziţiile art. 183 C. civ. care reglementează conţinutul curatelei prevăd că: "(1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. (2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă."

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, refuzul băncii de a elibera intimatei-pârâte cardul de debit şi codul PIN aferent, prin intermediul curatorului, pe motiv că dispoziţia de instituire a curatelei nu menţiona expres şi acest drept, a pus indirect persoana încadrată în grad de handicap grav într-o stare de inferioritate, aceasta nemaiputând să-şi exercite drepturile în modalitatea de protecţie prevăzută de lege.

Motivaţia invocată de recurenta-reclamantă în senul că a interpretat diferit mandatul de reprezentare nu poate fi primită, câtă vreme dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 6/2006 nu pot avea prioritate faţă de reglementările legale generale în domeniul mandatului şi al curatelei.

De altfel, recurenta-reclamantă nu argumentează în niciun fel care este relevanţa împrejurării că diferendul nu a apărut la momentul iniţierii relaţiei contractuale, ci la momentul expirării valabilităţii cardului bancar.

Din perspectiva accesului la serviciile oferite de bănci, inclusiv privind accesul la un card bancar, intimata-petentă se află în situaţie similară cu alte persoane, astfel că refuzul eliberării cardului bancar curatorului, în condiţiile existenţe curatelei şi a unui mandat de reprezentare reprezintă discriminare.

Potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv."

Fapta de hărţuire se circumstanţiază într-un comportament care poate îmbrăca diferite forme. Sintagma "orice comportament" denotă intenţia legiuitorului de a cuprinde o arie largă de comportamente, şi nu una restrictivă, ceea ce permite reţinerea unor calificări diferite în practică, şi care pot să varieze de la caz la caz, circumscrise sub forma unor afirmaţii exprimate prin cuvinte, gesturi, acte sau fapte, etc. Motivul sau cauza comportamentului este determinat de un criteriu inerent, care este în mod expres prevăzut de legiuitor, într-o listă neexhaustivă, având în vedere că textul de lege prezintă într-o enumerare cu caracter determinat criteriul de "rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţa la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de refugiat ori azilant".

Caracterul neexhaustiv este dat de însăşi sintagma "sau orice alt criteriu" alăturată criteriilor expres enumerate în art. 2 alin. (5). Sintagma "sau orice alt criteriu", practic oferă posibilitatea reţinerii oricărui alt element nespecificat de lege, dar care este materializat ca fapt determinant în săvârşirea formei de discriminare denumită ca hărţuire.

Manifestarea comportamentului pe baza oricăruia dintre criteriile prevăzute de lege "duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv". Acest element constitutiv al hărţuirii, permite reţinerea acelor comportamente care, chiar dacă nu au fost săvârşite cu intenţie, produc efectul de realizare al unui cadru definit ca "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv".

În speţă, modul în care petenţii au fost trataţi, refuzându-li-se în mod repetat accesul la serviciul bancar şi oferindu-li-se ca unică alternativă prezentarea personală a curatorului la sediul bancar, ori de câte ori ar avea nevoie pentru eliberarea unei sume din cont, a creat pentru petenţi un cadru ostil şi degradant, ce intră în sfera de reglementare prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că sancţionarea contravenţională a băncii nu a intervenit exclusiv pe baza susţinerilor autorilor sesizării. Intimaţii-pârâţi au prezentat fapte care au generat prezumţia unei discriminări, răsturnând sarcina probei astfel cum permit dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar probele administrate în faţa CNCD sunt de natură să confirme susţinerile intimaţilor-pârâţi.

Prin ultima critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea emisă de CNCD oferă două încadrări juridice şi două sancţiuni pentru aceeaşi faptă, încălcându-se astfel principiul general de drept non bis in idem.

În materie contravenţională, principiul non bis in idem se regăseşte în textul art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 potrivit căruia pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

În speţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate reţine încălcarea principiului non bis in idem întrucât, prin hotărârea CNCD contestată, s-a constat în mod corect săvârşirea a două fapte contravenţionale, astfel cum au fost evidenţiale anterior, respectiv: fapta de discriminare şi fapta de hărţuire.

În raport de aceste considerente, în mod corect prima instanţă a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 97/07.03.2018.

În condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a adus dovezi în faţa instanţei de recurs care să demonstreze că măsurile luate au fost justificate obiectiv de un scop legitim, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs şi excepţia inadmisibilităţii căii de atac, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, precum şi recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs şi excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocate prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de reclamanta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 102 din 19 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche), ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.