Suspendability of judicial regulation permitting administrative reassignment of judges: requirement of serious doubt and imminent damage

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 26.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând suspendarea în parte a Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, sub aspectul dispoziţiilor art. 111 alin. (13).

În motivare a arătat că este o persoana vătămată într-un interes legitim în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art. 2 lit. o) şi p) din aceeaşi lege, în raportul de actul contestat, având in vedere că prevederile art. 111 alin. (13) din Regulament au fost invocate de Tribunalul Bucureşti ca fiind justificarea adoptării Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 24/31.05.2022 prin care s-a schimbat titularul completului ce judeca dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, în care este parte.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2334 din 13 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes a cererii, invocată de intervenienţii accesorii, ca neîntemeiată; a admis cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta B. S.R.L., ca neîntemeiată şi, totodată, a respins cererea intervenientului Arhiepiscopia Româno-Catolică Bucureşti având ca obiect cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2334 din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti au exercitat recurs reclamanta A. şi intervenienta principală B. S.R.L..

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., au susţinut că sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţia "cazului bine justificat" (art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004) şi la condiţia "pagubei iminente" (art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004), precum şi faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, după o expunere a situaţiei de fapt, au arătat în sprijinul primului motiv de casare invocat că au supus analizei patru împrejurări care demonstrau aparenţa de nelegalitate a art. 111 alin. (13) din ROIIJ (încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei consacrat de art. 53 din Legea nr. 304/2004 şi art. 6.1. CEDO; încălcarea standardului de protecţie al art. 6 CEDO şi jurisprudenţa Curţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţelor; încălcarea art. 2 TFUE şi art. 47 şi art. 52 din Carta DFUE; încălcarea cerinţelor de claritate şi previzibilitate necesare unui act normativ, conform art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă; încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării consacrate la art. 16 din Constituţie şi art. 20 din Carta DFUE) şi, chiar dacă prima instanţă a analizat, aparent, fiecare împrejurare în parte, s-a limitat să reţină că împrejurările indicate "nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a actului administrativ".

Or, prin modalitatea omisivă de pronunţare, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 15 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi, în special, cele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 referitoare la condiţia şi semnificaţia "cazului bine justificat". Cu alte cuvinte, a interpretat în mod eronat definiţia legală a "cazului bine justificat" şi a aplicat-o necorespunzător în cauza de faţă, reţinând că în procedura suspendării actului administrativ s-ar putea analiza doar aspecte ce ţin de "nemotivarea actului, de emiterea lui de către un organ necompetent, de neîntemeierea acestuia pe texte legale abrogate, neconstituţionale ori în mod vădit neaplicabile etc."

Au considerat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că nu ar fi răsturnată prezumţia de legalitate a actului şi că nu ar fi dovedit cazul bine justificat rezultat din aplicarea prevederilor vătămătoare din ROIIJ, acesta fiind de fapt concretizat în vădita încălcare a principiului repartizării aleatorii consacrat de art. 53 din Legea nr. 304/2004 şi art. 6.1. CEDO la care se ajunge prin aplicarea prevederilor din ROIIJ.

În acest sens au opinat că prima instanţă nu a analizat faptul că însăşi prevederea din ROIIJ, criticată în cauză, încalcă vădit dispoziţiile art. 49 alin. (8) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin O.U.G. nr. 7/2019), din care se deduce că repartizarea aleatorie a dosarelor nu poate fi reglementată prin ROIIJ şi nici prin hotărâri ale colegiilor de conducere, într-o formă care să excedeze limitele Legii nr. 304/2004 sau să se adauge la lege.

În plus, nu a avut în vedere nici faptul că ROIIJ a fost emis în aplicarea Legii nr. 304/2004, astfel că trebuia să respecte prevederile art. 78 din Legea nr. 24/2000, iar prin analiza sumară a acestui motiv de caz bine justificat instanţa a încălcat art. 11, art. 53 şi art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 101, art. 103, art. 24, art. 19 din ROIIJ, precum şi art. 199 şi art. 200 din C. proc. civ. referitoare la respectarea principiilor repartizării aleatorii şi continuităţii, instituite cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, fără nicio ingerinţă administrativă.

Articolul 111 alin. (13) este de natură a încălca principiul repartizării aleatorii, având în vedere că a permis atribuirea directă, pe cale administrativă, a dosarelor completului în discuţie unui anumit judecător, altul decât cel desemnat iniţial aleatoriu, astfel că nu respectă în mod vădit mecanismul de aplicare al ROIIJ rezultat din interpretarea sistematică a art. 101, art. 103 şi art. 104 din ROIIJ, coroborate cu prevederile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 304/2004. Rezultă în mod evident că în situaţia în care un judecător nu mai figurează la instanţă din motive obiective, completurile din care acesta făcea parte ca titular trebuie în mod obligatoriu desfiinţate, iar dosarele aferente acestuia trebuie repartizate ulterior prin metoda ciclică (art. 103), pentru a se asigura un minim caracter aleatoriu la repartizarea dosarelor între completurile de judecată existente.

Pentru a ajunge la această concluzie era necesar ca prima instanţă să pornească în analiză chiar de la raţiunea instituirii principiului repartizării aleatorii, însă nu a avut în vedere sub acest aspect interpretarea sistematică a art. 101 şi art. 104 din Regulament.

De asemenea, prima instanţă nu a analizat faptul că, chiar şi la o analiză sumară, art. 111 alin. (13) derogă de la art. 104 alin. (3) din ROIIJ, care respectă principiul repartizării aleatorii, aceasta fiind interpretarea conformă a dispoziţiilor din Regulament, în concordanţă cu normele superioare cuprinse în Legea nr. 304/2004 şi cu principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, art. 7 alin. (1) C. proc. civ., art. 3 şi art. 6 din acelaşi cod şi art. 6 CEDO, aplicabil cu prioritate în raport de art. 3 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Au solicitat recurentele să se constate că toate aspectele expuse pe larg în paginile 10-29 ale cererii de recurs justifică condiţia cazului bine justificat în sensul că nerespectarea vădită a principiilor enunţate, de către art. 111 alin. (13), răstoarnă prezumţia de legalitate a acestei norme a cărei suspendare o solicită şi se impune suspendarea sa, inclusiv din perspectiva legislaţiei europene, a jurisprudenţei CEDO şi cea a instanţei de contencios constituţional exemplificate.

Cât priveşte condiţia pagubei iminente, recurentele au susţinut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material ce o reglementează, respectiv dispoziţiile art. 2 lit. ş), art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care au invocat cel puţin trei perspective care dovedeau condiţia respectivă.

Astfel, instanţa de fond a motivat nelegal hotărârea pe aspectul că remediul procesual al pagubei cauzate ar fi acela al exercitării recursului în dosarul nr. x/2013, refuzând astfel accesul lor la remediul constituţional, prevăzut de art. 52 din Constituţia României, al contenciosului administrativ şi al măsurii provizorii a suspendării pe calea art. 14 din Legea nr. 554/2004. A respins cererea de suspendare a art. 111 alin. (13) din ROIIJ reţinând în mod nelegal că nu ar fi îndeplinită condiţia pagubei iminente, cu principala motivare că orice eventual prejudiciu ar putea fi reparat prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii ce se va pronunţa în dosarul nr. x/2013, de către judecătorul desemnat în mod nelegal, golind de conţinut instituţia suspendării actului administrativ şi restrângând nejustificat şi fără temei legal dreptul de acces la procedura suspendării.

O atare motivare a soluţiei le pune pe recurente, în opinia acestora, în situaţia de a li se produce paguba iminentă prin judecata procesului cu încălcarea dreptului la un tribunal constituit conform legii, în sensul art. 6.1. CEDO şi de a primi în aceste condiţii o soluţie nefavorabilă, în loc ca prima instanţă să facă aplicarea mecanismului măsurilor provizorii de protecţie permise de lege (art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) pentru a preîntâmpina ca aceste pagube previzibile să se şi producă în dauna lor. De altfel, vătămarea acestora este justificată din perspectiva duratei excesive a procedurii de recurs şi de rejudecare, iar asigurarea remediului suspendării până la soluţionarea acţiunii în anularea parţială a ROIIJ ar fi fost unul temporar în vederea evitării duratei excesive a procedurii de recurs privind hotărârea ce s-ar pronunţa în aceste condiţii de nelegalitate. Or, în tot acest timp de prelungire a procesului, vor fi nevoite să achite taxele şi impozitele aferente clădirii, care au valori substanţiale, suportând şi costurile degradărilor clădirii cauzate de trecerea timpului.

Toate aspectele evidenţiate subliniază, în opinia recurentelor, nelegalitatea hotărârii primei instanţe care a refuzat să asigure remediul suspendării actului administrativ în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin aplicarea nu doar a legii interne, ci şi a legii europene, respectiv a jursprudenţei CEDO, astfel cum au arătat în paginile 32-33 din recurs.

În continuare, au considerat ca nelegală soluţia primei instanţe şi sub aspectul omisiunii de a analiza paguba iminentă derivând din măsurile procesuale în care s-au manifestat lipsa de imparţialitate şi independenţă a instanţei, punctând în acest sens faptul că judecătorul pretins a fi fost numit în mod nelegal a revenit asupra probei cu expertiză în securitatea la incendiu, stabilind nemotivat că nu ar mai fi necesară.

Prin urmare, au apreciat că suspendarea actului administrativ se impunea din perspectiva ambelor faţete ale art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, respectiv: paguba iminentă decurgând din predictibilitatea unei soluţii defavorabile, generate de o judecată rapidă, arbitrară, de către un judecător asupra căruia planează prezumţia lipsei de independenţă, ca efect al modalităţii de numire nominală să judece acest dosar; precum şi paguba iminentă cauzată interesului public ca urmare a perturbării grave a funcţionării autorităţii publice judecătoreşti, prin încălcarea condiţiei ca instanţa să fie constituită conform legii, situaţie care generează pierderea încrederii justiţiabililor în funcţionarea sistemului judiciar doar în concordanţă cu legea.

În fine, au considerat că în mod nelegal a reţinut prima instanţă că prejudiciul nu ar fi material şi concret, conform argumentelor expuse în paginile 35-39 ale recursului, şi au solicitat să se constate îndeplinită şi condiţia privind existenţa pagubei iminente, în vederea suspendării dispoziţiilor art. 111 alin. (13) din ROIIJ.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost susţinută din perspectiva ipotezei ce vizează necuprinderea de către sentinţa de fond, a motivelor pe care se întemeiază, apreciind recurentele că prima instanţă nu a analizat toate motivele de caz bine nejustificat şi pagubă iminentă invocate prin acţiune.

În dezvoltarea motivului au susţinut că sentinţa de fond se impune a fi anulată prin raportare la modalitatea omisivă de motivare a hotărârii, în sensul că prima instanţă nu a analizat toate motivele ce dovedeau îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, deşi argumentele pe care le-au invocat aveau o individualitate distinctă şi presupuneau pronunări exprese, cu raţionamente logico-juridice independente unele de altele. Cu alte cuvinte, reproşează primei instanţe faptul că a omis să analizeze condiţiile suspendării actului administrativ prin raportare la toate argumentele invocate, cum ar fi jurisprudenţa CEDO, apărări de dreptul UE şi necesitatea protecţiei investitorului străin.

Aşadar, au considerat că prima instanţă şi-a încălcat obligaţia legală prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care prevede că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Aceasta, cu atât mai mult cu cât obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, prin modul în care nu şi-a motivat soluţia, judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre incompatibilă cu standardul CEDO în materia art. 6.1. aplicabil conform raţionamentului din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale a României, exemplificat de hotărârile evocate în paginile 40-41 din recurs.

Faţă de toate argumentele expuse pe larg în cererea de recurs, recurentele au solicitat admiterea recursului în sensul celor solicitate şi în rejudecarea cauzei să se constate îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, care permit suspendarea actului administrativ litigios.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, intimatul a susţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile admiterii cererii de suspendare şi că în speţă nu este incident vreun motiv de casare prevăzut de lege.

A formulat întâmpinare şi intimata-intervenientă accesorie Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond atacate, apreciind, în esenţă, că în mod corect a reţinut prima instanţă că o serie întreagă de argumente invocate în cererea de chemare în judecată reprezintă aspecte ce pot fi cercetate numai în acţiunea de fond.

Prin notele scrise depuse de intimatul-intervenient accesoriu Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a solicitat instanţei să dispună, în principal admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea cererii de recurs ca lipsită de interes; iar în subsidiar respingerea cererii de recurs ca nefondată, precizând că eventualele cheltuieli de judecată vor fi solicitate pe cale separată.

II. Soluţia instanţei de recurs.

II.1. Examinând, cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de recurs, invocată de intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului Bucureşti, Înalta Curte constată că este nefondată şi o va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

În fapt, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând suspendarea în parte a Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, sub aspectul dispoziţiilor art. 111 alin. (13).

În esenţă, prin sentinţa nr. 2334 din 13.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiate cererea de suspendare şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta B. S.R.L..

În cadrul apărărilor formulate prin notele scrise depuse la dosarul de recurs, intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului Bucureşti a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, arătând că raţiunea demarării prezentului demers judiciar a fost aceea de a suspenda efectele dispoziţiilor din ROIIJ aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, în scopul de a invalida actul subsidiar reprezentat de Hotărârea Colegiului de Conducere al Tribunalului Bucureşti nr. 24/31.05.2022 prin care s-a stabilit competenţa completului de judecată învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2013

A mai susţinut intimatul că la momentul actual cererea de recurs este lipsită de interes întrucât dosarul nr. x/2013 a fost deja soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 2728/12.05.2023, prin care au fost respinse ca neîntemeiate cererea introductivă formulată de B. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de A..

Prin urmare, a opinat în sensul că finalitatea practică pe care titularele cererii de recurs au urmărit-o la momentul iniţierii demersului judiciar, anume aceea a schimbării componenţei completului de judecată din cadrul Tribunalului Bucureşti învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2013, nu mai poate fi atinsă ca urmare a faptului că Tribunalul Bucureşti nu mai este învestit cu soluţionarea cauzei.

Contrar susţinerilor intimatului-intervenient, Înalta Curte constată că recurentele justifică interes în susţinerea prezentului recurs.

Astfel, în condiţiile în care reclamanta şi intervenienta au solicitat, pe calea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea dispoziţiilor art. 111 alin. (13) din ROIIJ aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, temei al adoptării Hotărârii nr. 24/31.05.2022 a Colegiului de Conducere al Tribunalului Bucureşti, susţinând că sunt persoane vătămate într-un interes legitim în sensul art. 1 din lege, în raport de actul contestat, iar cererile le-au fost respinse ca neîntemeiate, este evident că acestea au îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a iniţia prezentul demers judiciar, interesul susţinerii acestuia fiind subsumat cererii de suspendare a dispoziţiilor contestate, până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect acţiunea în anulare.

În altă ordine de idei, interesul în susţinerea prezentei căi de atac este justificat şi din perspectiva efectelor produse de actul normativ contestat asupra drepturilor fundamentale şi intereselor legitime ale părţilor recurente, pretins vătămătoare, ce le-ar îndreptăţi să solicite eventuale despăgubiri. De altfel, chiar şi în ipoteza intervenirii unui eveniment legislativ precum abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ, acest aspect nu ar avea ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în situaţia admiterii acţiunii şi anulării, respectiv suspendării actului, întrucât acesta şi-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale părţii reclamante şi după momentul ieşirii din vigoare.

Aşadar, în măsura în care din probele cauzei ar rezulta existenţa unor consecinţe vătămătoare pe care actul contestat le-a produs părţilor, acţiunea în contencios administrativ poate fi admisă, în vederea reparării adecvate a prejudiciului produs, în conformitate cu art. 52 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că şi din acest punct de vedere există interes pentru susţinerea recursului şi în prezent.

În concluzie, excepţia lipsei de interes este nefondată din perspectiva evidenţiată de intimatul-intervenient şi va fi respinsă în consecinţă.

II.2. Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recurs şi a apărărilor şi susţinerilor din întâmpinări, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează să-l respingă pentru motivele ce succed.

În fapt, obiectul demersului judiciar de faţă vizează solicitarea de suspendare a dispoziţiilor art. 111 alin. (13) din Regulamentul de Ordine Interioară a instanţelor judecătoreşti (ROIIJ), conform cărora: "Prin hotărâre a colegiului de conducere se poate stabili preluarea cauzelor unui complet dacă membrul sau, după caz, niciunul dintre membrii acestuia nu îşi mai desfăşoară activitatea în cadrul secţiei ori, după caz, al instanţei, de către alt sau alţi judecători, după caz. În această situaţie vor fi preluate toate cauzele completului respectiv, inclusiv cele suspendate."

În temeiul acestor dispoziţii a fost adoptată Hotărârea nr. 24/31.05.2022 a Colegiului de Conducere al Tribunalului Bucureşti, prin care s-a aprobat titularizarea doamnei judecător C. pe completul învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2013, reclamanta şi intervenienta principală contestând hotărârea menţionată şi solicitând anularea şi suspendarea executării acesteia.

Prima instanţă a apreciat că sunt neîntemeiate argumentele invocate în susţinerea nelegalităţii dispoziţiilor contestate şi a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., cât şi cererea de intervenţie principală formulată de B. S.R.L..

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens că nu au fost invocate argumente apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii normelor contestate.

II.2.1. Sentinţa de fond va fi verificată, în primul rând din perspectiva incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reprezintă un motiv de casare de ordine publică, fiind întrunit atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Subsumat motivului de casare ce vizează nemotivarea hotărârii recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a luat în considerare toate argumentele de nelegalitate ce dovedeau îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, deşi aceste argumente aveau o individualitate distinctă, că nu a motivat hotărârea cu privire la aceste aspecte, apreciind că sentinţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată.

În urma parcurgerii considerentelor sentinţei atacate, Înalta Curte constată că prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de aceasta din perspectiva ambelor condiţii reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu poate primi critica recurentelor privind motivarea insuficientă raportat la sentinţa atacată. De altfel, instanţa are obligaţia de a răspunde motivelor esenţiale invocate de părţi, determinante în fundamentarea soluţiei pronunţate, iar nu tuturor subargumentelor prezentate în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, respectiv fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Astfel, prima instanţă nu a decelat existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea normelor contestate, în urma unei analize efectuate exclusiv la nivel de aparenţă, prin reliefarea disputei judiciare a părţilor în ceea ce priveşte incidenţa unor dispoziţii ce reglementează modalitatea de preluare a cauzelor unui complet în situaţia în care niciunul dintre membrii acestuia nu îşi mai desfăşoară activitatea în cadrul secţiei sau al instanţei, chestiune de drept ce nu a ridicat semne de îndoială asupra legalităţii măsurilor dispuse în aplicarea normelor contestate.

În condiţiile în care instanţa de fond a analizat acţiunea în limitele permise de procedura sumară reglementată de art. 14 din Legea nr. 544/2004, analizând aparenţa legalităţii normelor contestate prin prisma motivelor determinante în adoptarea soluţiei pronunţate şi în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum rezultă din considerentele expuse la paginile 20-23 ale sentinţei, deci, inclusiv din perspectiva apărărilor formulate prin prisma legislaţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO, instanţa de control judiciar reţine că nu se poate susţine cu suficient temei nemotivarea hotărârii sau motivarea insuficientă a acesteia.

Prin urmare, rezultă că motivarea instanţei corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., aceasta răspunzând argumentelor de fapt şi de drept prezentate de părţi, în limitele permise de procedura sumară specifică suspendării efectelor normelor contestate şi nu prin cercetarea fondului litigiului, ceea ce face ca motivul de casare invocat să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

II.2.2. Cât priveşte criticile formulate de recurente din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de fond este corect, acesta relevând o justă aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004.

Executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Sub un prim aspect, recurentele au invocat interpretarea greşită a art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, formulând critici din perspectiva nelegalei soluţii pronunţate în ceea ce priveşte constatarea îndeplinirii condiţiei existenţei cazului bine justificat.

Astfel, au susţinut că aparenţa de nelegalitate a art. 111 alin. (13) din ROIIJ este demonstrată de existenţa a patru împrejurări, respectiv: - încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzei consacrat de art. 53 din Legea nr. 304/2004 şi art. 6.1. CEDO; - încălcarea standardului de protecţie al art. 6 CEDO şi jurisprudenţa Curţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţelor; încălcarea art. 2 TFUE şi art. 47 şi 52 din Carta DFUE; - încălcarea cerinţelor de claritate şi previzibilitate necesare unui act normativ, conform art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000;- încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării consacrate la art. 16 din Constituţie şi art. 20 din Carta DFUE.

În referire la aceste coordonate de nelegalitate, au apreciat recurentele că prima instanţă s-a limitat să reţină că împrejurările indicate nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a actului administrativ şi că prin această modalitate omisivă de pronunţare instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale evocate.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenţei dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincţie între motivele de nelegalitate substanţială, de drept material, şi cele de nelegalitate procedurală, esenţial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă la nivelul aparenţelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Criticile recurentelor circumscrise primei condiţii reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate şi vor fi respinse.

Contrar alegaţiilor părţilor recurente, din considerentele sentinţei atacate se observă că prima instanţă nu a reţinut că în această procedură sumară a suspendării s-ar putea analiza doar anumite aspecte în mod exhaustiv stabilite de lege, ci a evidenţiat faptul că nu orice dubiu în privinţa legalităţii unui act administrativ demonstrează îndeplinirea cazului bine justificat, ci îndoielile serioase, precum aspectele enumerate cu titlu exemplificativ, fără a se proceda la o analiză elaborată a motivelor invocate în legătură cu nelegalitatea pe fond a actului administrativ contestat.

Şi în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la pronunţarea hotărârii cu încălcarea prevederilor legale ce reglementează principiul repartizării aleatorii cuprinse în Legea nr. 304/2004, în Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti şi în C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute.

Sub acest aspect instanţa de fond a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, la o analiză sumară a normelor de reglementare a principiului repartizării aleatorii şi a reţinut în mod corect că acesta este instituit de art. 11 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi se referă la repartizarea cauzelor pe completuri de judecată şi nu la judecătorul ce intră în componenţa acestuia. În mod similar, dispoziţiile art. 199 alin. (2), art. 200 alin. (1) şi art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. fac trimitere la repartizarea aleatorie a cauzei şi se referă la stabilirea aleatorie a completului şi nu a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei.

Or, faţă de cadrul legislativ indicat, reiese cu puterea evidenţei că dispoziţiile art. 111 alin. (13) din Regulament nu aduc atingere principiului repartizării aleatorii a cauzei, întrucât fac referire la ipoteza în care se modifică judecătorul ce intră în componenţa unui complet şi nu la modificarea completului căruia îi este repartizată o cauză, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului.

În plus, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea unei noi repartizări aleatorii a dosarelor între toate completurile competente de fiecare dată când un complet rămâne fără titular din motive obiective, pentru astfel de situaţii art. 53 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevăzând, cu titlu de excepţie, o redistribuire a dosarelor de la completul iniţial învestit.

Aşa fiind, prin intermediul art. 101 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a reglementat principiul repartizării aleatorii, stabilind că repartizarea aleatorie în sistem informatizat se efectuează o singură dată, la momentul înregistrării dosarului pe rolul instanţei.

Pe de altă parte, este de reţinut că art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 prevedea ca atribuţie a Consiliului Superior al Magistraturii stabilirea situaţiilor obiective ce justificau schimbarea componenţei unui complet de judecată, iar colegiile de conducere ale instanţelor aveau atribuţia de a dispune aceste schimbări prin aplicarea dispoziţiilor Regulamentului, ceea ce demonstrează faptul că principiile aleatorii a dosarelor şi continuităţii nu au un caracter absolut.

Contrar alegaţiilor recurentelor, instanţa de control judiciar constată că reglementarea privitoare la modificarea componenţei completurilor se interpretează în sensul că nu orice situaţie în care un complet rămâne fără titular trebuie să atragă în mod automat desfiinţarea acestuia şi redistribuirea dosarelor către celelalte completuri competente, motivele obiective ce determină imposibilitatea unui judecător să mai intre în componenţa completului respectiv putând consta în transferul, detaşarea, promovarea sau pensionarea acelui judecător.

Or, într-o atare situaţie, dispoziţiile legale contestate prevăd posibilitatea menţinerii completului de judecată iniţial învestit prin repartizare aleatorie, urmând a fi înlocuit doar titularul acestuia, asigurându-se în acest fel respectarea principiilor repartizării aleatorii şi continuităţii. Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că normele criticate nu aduc atingere principiilor evocate, analizând argumentele părţilor privind nelegalitatea actului contestat, în limitele permise de această procedură sumară, exclusiv la nivel de aparenţă.

În mod corect a reţinut prima instanţă şi faptul că normele criticate respectă cerinţele de claritate şi previzibilitate necesare unui act normativ, în conformitate cu art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit principiului legalităţii instituit de art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţia României, întrucât prevăd în mod expres situaţiile în care se aplică, iar aplicabilitatea acestora reprezintă o opţiune pentru colegiul de conducere, în funcţie de factori obiectivi precum situaţia resurselor umane ale instanţei la momentul respectiv.

Celelalte argumente prezentate în susţinerea opiniei privind nelegalitatea normelor criticate, astfel cum au fost dezvoltate de recurente pentru a demonstra îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat vizează, în esenţă, încălcarea standardului de protecţie al art. 6.1. CEDO, a jurisprudenţei Curţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţelor şi al dreptului Uniunii Europene, precum şi încălcarea principiului ierarhiei normelor juridice, excedând analizei permise de legiuitor în cadrul procedurii sumare a suspendării.

De altfel, prima instanţă a reţinut, la nivel de aparenţă, astfel cum rezultă din considerentele expuse în partea finală a paginii 21 din sentinţă şi primul paragraf din pagina următoare, concluzia Curţii Europene din Cauza Moiseyev contra Rusiei (paragraful 176), în care s-a arătat că atribuirea unui dosar către un anumit judecător poate depinde de o serie de factori obiectivi, precum: resursele umane disponibile, specializarea judecătorilor, conflicte de interese, accesibilitatea locului audierii pentru părţi, iar toate acestea trebuie avute în vedere de autorităţi la o astfel de repartizare. În cauza evocată Curtea nu a analizat dacă în speţa respectivă existau motive temeinice care să impună repartizarea cauzei către un alt judecător, ci a constatat doar faptul că o atare repartizare a fost compatibilă cu art. 6.1. din Convenţie şi cu cerinţele unei instanţe independente şi imparţiale.

Prin urmare, în mod corect a constatat prima instanţă că prin unele aspecte evidenţiate în susţinerea cererii de suspendare, reclamanta şi intervenienta nu au dovedit împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparenţă, în privinţa legalităţii normelor contestate din perspectiva îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, ce au putut fi examinate în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului, iar în privinţa celorlalte chestiuni a reţinut în mod corect că ţin de aplicarea textului regulamentar şi nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare a executării actului administrativ.

În egală măsură, Înalta Curte are în vedere şi faptul că prin sentinţa nr. 1492 din 20 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca neîntemeiară, cererea privind anularea normelor contestate din ROIIJ aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015.

Aşadar, pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu este îndeplinită condiţia "cazului bine justificat" nici din această perspectivă. Aceasta întrucât, deşi nu este definitivă, hotărârea menţionată constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate a normelor criticate, ţinând cont de faptul că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat în mod corect că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 referitoare la paguba iminentă, criticile formulate de recurente cu privire la raţionamentul judecătorului fondului sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Au formulat susţineri recurentele cu privire la existenţa unui prejudiciu, atât prin raportare la situaţia în care acţiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti ar fi respinsă, paguba iminentă derivând în acest sens din măsurile procesuale în care s-au manifestat lipsa de imparţialitate a instanţei, a duratei mari a procedurii judiciare, cât şi prin prisma cheltuielilor legate de impozitarea şi întreţinerea clădirii pe toată durata procesului. Au arătat că prejudiciul este previzibil şi iminent, contrar celor reţinute de prima instanţă, care a constatat că prejudiciul nu ar fi material şi concret.

Conform normelor legale incidente, paguba iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, iar din această pespectivă Înalta Curte reţine că prejudiciul nu trebuie să fie unul concret, dovedit cu certitudine absolută, fiind suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare şi dovedit cu probe concrete în acest scop.

În speţă, pretinsul prejudiciu invocat de recurente a fost analizat de instanţa de fond într-o manieră corectă şi legală, reţinându-se sub acest aspect că primul motiv referitor la predictibilitatea unei soluţii nefavorabile nu este în legătură directă cu aplicarea art. 111 alin. (13) din ROIIJ, ci în legătură cu temeinicia cererilor şi apărărilor formulate în dosarul respectiv. Ca atare, măsurile dispuse de judecătorul învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2013 nu au legătură cu prezenta cauză, aceste aspecte neputând fi circumscrise îndeplinirii condiţiei privitoare la existenţa pagubei iminente, în accepţiunea dispoziţiilor legale incidente, cum este şi cazul celorlalte argumente din perspectiva duratei excesive a procedurii judiciare şi a cheltuielilor legate de impozitarea şi întreţinerea clădirii ce face obiectul litigiului menţionat.

În plus, nu rezultă că în prezenta cauză ar exista o miză a procesului din perspectiva vreunei cereri a Unităţii Administrativ Teritoriale Municipiul Bucureşti sau că s-ar contesta un act emis de aceasta care să justifice iminenţa prejudiciului greu sau imposibil de reparat.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că o eventuală admitere a cererii de suspendare a art. 111 alin. (13) din ROIIJ ar produce efecte pentru viitor şi nu este, prin urmare, aptă să afecteze validitatea Hotărârii nr. 24/31.05.2022 a Colegiului de Conducere al Tribunalului Bucureşti, care, oricum, va fi analizată prin raportare la cadrul normativ în vigoare la data emiterii sale, aşa încât nu pot fi primite nici criticile formulate de recurente din această perspectivă în dovedirea unei pagube iminente.

Pe cale de consecinţă, în raport de cele reţinute, care nu demonstrează iminenţa prejudiciului greu sau imposibil de reparat, Înalta Curte constată, în acord cu opinia primei instanţe, că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură normele contestate şi nu fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube iminente în accepţiunea legii aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce infirmă ipotezele avansate de recurente în ceea ce priveşte întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., sentinţa de fond fiind motivată cu respectarea rigorilor legii şi dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile în materie.

Totodată, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, reţinând culpa procesuală a recurentelor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele să plătească intimatei-interveniente Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti cheltuieli de judecată în cuantum de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., redus proporţional cu obiectul cauzei, complexitatea acesteia şi cu activitatea depusă în apărare.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate la pct. II.1. din prezenta decizie, reţinând că nu este întemeiată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului Bucureşti prin notele scrise, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia invocată.

Totodată, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., conform argumentelor expuse la pct. II.2. din decizie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi de intervenientă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes, invocată de intimatul-intervenient Primarul General al Municipiului Bucureşti.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. şi de intervenienta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2334 din 13 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele să plătească intimatei-interveniente Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti cheltuieli de judecată în cuantum de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.