Insurance Guarantee Fund liable for legal interest on delayed insurance compensation after quashing of illegal rejection decision.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată nr. x/28.01.2016 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 15.06.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 39999.74 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1791 din 14 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârât, precum şi acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1791 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A. S.A, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului a susţinut că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În sprijinul criticii formulate a arătat că angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal presupune îndeplinirea mai multor condiţii, respectiv: să existe un act administrativ nelegal; să existe un prejudiciu material sau moral; existenţa unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciu; respectiv existenţa culpei autorităţii.

Astfel, chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, ci la reanalizarea dosarului de daună, din moment ce prin decizia menţionată a fost respinsă iniţial cererea de plată, a considerat că această respingere a fost declarată nelegală şi, pe cale de consecinţă, că nu se poate susţine că refuzul de plată al FGA nu a fost declarat nelegal.

În plus, după reanalizarea dosarului de daună, FGA i-a achitat sumele solicitate, fiind evident faptul că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa FGA, iar A. a fost lipsită de folosinţa sumelor de bani solicitate pentru această perioadă. Prin urmare, a considerat că sunt îndeplinite în cauză condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a FGA şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat prin neplata creanţei de asigurare solicitate, pentru argumentele punctual expuse, raportat la fiecare dintre aceste condiţii.

Astfel, în contextul expunerii cronologice a situaţiei de fapt existente ulterior formulării cererii de plată, a arătat că emiterea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 confirmă existenţa unui act administrativ nelegal, aceasta reprezentând soluţionarea cererii de plată de către autoritatea pârâtă. Respingându-i cererea de plată prin decizia amintită, pârâtul i-a încălcat dreptul la plata despăgubirilor, ulterior instanţele de judecată invalidând soluţia dată de FGA cererii sale de plată, astfel încât actul emis de pârât a dobândit caracter nelegal.

Faptul că prin hotărârile judecătoreşti prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce, în opinia recurentei, la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece ar însemna să fie nesocotită puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia menţionată.

Instanţele de judecată au stabilit că FGA a soluţionat în mod nelegal cererea A., în sensul că nu ar fi trebuit să respingă cererea în raport de plafonul de 450.000 RON, ci să analizeze pe fond şi să decidă, rezultând cu certitudine că dreptul A. la plata de despăgubiri a fost încălcat prin soluţia exprimată în această decizie a FGA, sub forma refuzului de plată. În plus, după declararea nelegalităţii soluţiei FGA asupra cererii de plată, acesta a procedat la analiza pe fond a cererii şi a efectuat plata despăgubirilor, ceea ce nu face decât să certifice prejudiciul suferit de A..

În referire la existenţa prejudiciului recurenta a citat art. 1535 din C. civ. şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a susţinut că ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Deşi FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal după 2 ani de la depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii, abia după anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 procedând la analizarea pe fond a cererii, iar la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv după mai bine de 5 ani de la data la care trebuia să fie efectiv achitate despăgubirile.

Mai mult decât atât, prin plata despăgubirilor efectuată la data de 29.10.2021, FGA a confirmat în mod indubitabil dreptul A. la plata accesoriilor, care există şi are un caracter cert, contrat celor reţinute de prima instanţă.

În teza subsidiară a solicitat să se constate că A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată şi achitată de FGA.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu a subliniat faptul că modalitatea în care FGA i-a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018 reprezintă cauza prejudiciului solicitat, prejudiciu care nu ar fi existat dacă FGA ar fi soluţionat de la început cererea, cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată. Aşadar, legătura dintre decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat ca nelegal, şi prejudiciul suferit de A., constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită, există un incontestabil raport de cauzalitate.

De asemenea, chiar dacă legea nu prevede expres un termen în sarcina FGA, acest lucru nu înseamnă, în opinia recurentei, că FGA poate soluţiona cererea conform propriei dorinţe, ci presupune că obligaţia de soluţionare a cererii de plată trebuie efectuată de îndată, fiind una pură şi simplă.

Cât priveşte condiţia existenţei culpei, a susţinut că nelegalitatea actului administrativ conţine în sine ideea culpei autorităţii publice, în situaţia Fondului de Garantare a Asiguraţilor aceasta fiind evidentă, întrucât avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate, FGA nu a făcut decât să tergiverseze în mod nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Astfel, acţionând cu încălcarea scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc să nu achite creanţele de asigurare şi ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor. Aceasta, în condiţiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraţilor în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcţioneze şi să îi protejeze chiar în condiţiile în care anumiţi asigurători ar intra în procedura falimentului.

Pentru motivele prezentate a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte soluţia pe fondul cererii, cu rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, constând: în principal în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare faţă de cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă prin care, în esenţă, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond sub aspectele criticate, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea cauzei.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar, pentru termenul din data de 23 noiembrie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care a reiterat argumentele invocate în susţinerea nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de fond, la care a ataşat dovada efectuării cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului exercitat în cauză.

Analizând sentinţa de fond atacată prin prisma motivelor invocate de recurentă, a apărărilor formulate prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse în cauză, precum şi a normelor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul că sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea greşită şi încălcarea normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să-l admită şi să reformeze în consecinţă sentinţa de fond, pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 15.06.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/28.01.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 39999.74 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată menţionate şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la 15 iunie 2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârât, precum şi acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că pretenţiile reclamantei, astfel cum au fost formulate în cadrul acţiunii modificate, sunt neîntemeiate în totalitate, ţinând seama că acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului pretins prin neplata creanţei de asigurare solicitate nu poate avea loc în absenţa dovedirii îndeplinirii în mod cumulativ a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinţei de fond au fost circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că hotărârea este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Înalta Curte reţine că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recurs, soluţia primei instanţe reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituţional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituţia României, precum şi cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) şi (3) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite. Din analiza textelor de lege menţionate rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerinţă ce rezultă din interpretarea aceleiaşi norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, din întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei FGA anulate, nr. 14452/03.05.2018.

În acord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte reţine că legiuitorul a prevăzut prin intermediul normelor cuprinse la art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acestea constând în (i) existenţa unui prejudiciu; (ii) existenţa unei fapte ilicite, (iii) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu; (iv) existenţa culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În speţă, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a sumei cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că aceasta a reprezentat un act administrativ nelegal.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/28.01.2016, pârâtul a conchis în sensul că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare, achitând la data de 29.10.2021 suma solicitată. Aşadar, motivul pentru care recurenta-reclamantă nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma ce îi era cuvenită, se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/28.01.2016 prin decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Întrucât abia la data de 03.05.2018 FGA a procedat, în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015, la analiza cererii de plată nr. x/28.01.2016, rezultă cu puterea evidenţei că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de folosinţa sumei de 20.736 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în privinţa sumei precizate a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia, reprezentând un prejudiciu.

Tot astfel, având în vedere că a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

Faptul că ulterior anulării actului emis de pârât, prin care a respins cererea de plată, soluţie apreciată nelegală, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la analiza pe fond a cererii de plată, precum şi la plata despăgubirilor, confirmă, într-adevăr, existenţa prejudiciului, iar de esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Chiar dacă o dimensiune a respectivului prejudiciu ce rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 20.736 RON, a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către intimatul-pârât, la data de 29.10.2021, după anularea primei decizii, ca urmare a analizării pe fond a cererii, nu se poate face abstracţie de faptul că la emiterea primei decizii cererea recurentei a fost respinsă în mod nelegal, prejudiciind-o astfel în mod evident. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat, prin plata efectuată, că recurenta-reclamantă era îndreptăţită la suma de bani solicitată, iar dacă ar fi achitat-o într-un termen rezonabil şi nu cu o întârziere atât de mare, nu ar fi lipsit-o de folosinţa sumei în discuţie.

Or, cauza prejudiciului ce a determinat întârzierea în plata despăgubirilor o reprezintă modalitatea în care intimatul-pârât a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018, iar pentru repararea acestuia nu se poate impune creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, atât timp cât premisa producerii sale se regăseşte în decizia FGA anulată, aspect de natură a atrage incidenţa art. 19 din Legea nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

De altfel, hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşadar, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei solicitate şi până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma solicitată.

Întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 20.736 RON, este generat de efectul respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, aceasta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În cauză, având în vedere definiţia creanţei de asigurări oferită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este de observat că recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este, în principal, neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Mai mult decât atât, este de observat că reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plăţii penalităţilor de întârziere legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se întemeiază pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare care a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA. Întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este parte în raportul juridic principal de asigurare, acesta nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizaţii", precum şi la "prime datorate", care corespund celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-c) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, dispoziţiile legale neputând fi interpretate extensiv.

De asemenea, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituţie.

În egală măsură, se reţine că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei, câtă vreme are dreptul să se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor putea fi solicitată de reclamantă din averea debitoarei B., astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015: "creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În concluzie, Înalta Curte retine ca recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, însă este îndreptăţită la plata dobânzii legale stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece FGA răspunde pentru întârzierea în executarea propriilor obligaţii legale.

Admiţând existenţa faptei ilicite a Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 20.736 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Articolul 1535 alin. (1) din C. civ. prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%", iar art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ stipulează că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Pe de o parte, este de observat că dobânda cuvenită recurentei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor referitoare la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 20.736 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Prin urmare, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 20.736 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiilor invocate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte urmează să o menţină ca atare, având în vedere că împotriva acesteia nu a fost exercitată cale de atac.

Referitor la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de art. 451-453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii.

Cum, în prezenta cauză, soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului, de casare în parte a sentinţei de fond şi, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acţiunii şi de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 750 RON reprezentând onorariu avocat, conform facturilor nr. x din 05.05.2021 şi seria x_2008 nr. x din 31.01.2023 emise de C., aceste din urmă cheltuieli fiind reduse, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., faţă de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, complexitatea medie a prezentei cauze, volumul muncii depuse şi durata de soluţionare.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 20.736 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în recurs, constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 150 RON şi onorariu avocat în sumă de 750 RON, acesta din urmă cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor invocate de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1791 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 20.736 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor invocate de pârât.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 750 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.