Active standing for damages under Art. 19 Law 554/2004 denied to shareholder who did not initiate annulment of underlying tax assessments

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.10.2021 şi declinată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, a solicitat obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 27.518.700 Euro, respectiv 136.190.046 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.08.2009, a Deciziei de impunere pentru accesorii nr. 8300/07.10.2009, precum şi prin masurile luate de autorităţile fiscale în anii 2009 si 2010 împotriva societăţii B., în care reclamanta are calitatea de acţionar majoritar.

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a dobânzii legale pentru sumele datorate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 169 din 23 martie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 169 din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Cluj a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susţinut următoarele:

Motivele de nelegalitate pe care le invocă se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", şi constau în încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. raportat la art. 19, art. 1 şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Consideră că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele:

Ignorarea situaţiei speciale în care se afla societate B. S.A., societatea care a solicitat anularea deciziior de impunere. Pierderea capacităţii ca urmare a intrării în faliment în procedură simplificată şi a dizolvării societăţii dispuse încă din data de 10.09.2010.

Din analiza motivelor ce au stat la baza respingerii acţiunii introduse de A. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reiese că argumentul unic pentru pronunţarea soluţiei constă în lipsa identităţii dintre societatea care a solicitat anularea deciziilor de impunere vătămătoare (B.) şi societatea care formulează acţiunea în despăgubiri (A., acţionar majoritar la B.).

Abordarea formalistă şi superficială este criticabilă sub aspectul ignorării pierderii capacităţii de către B. ca urmare a împrejurării că, faţă de această societate, judecătorul sindic a dispus intrarea în faliment în procedură simplificată şi dizolvarea societăţii prin sentinţa nr. 3561/10.09.2010.

Premisele pierderii capacităţii B. au apărut încă din anul 2009 când, exclusiv ca urmare a acţiunilor vătămătoare a pârâtei D.G.F.P. Cluj, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei faţă de această societate şi a desemnat un administrator judiciar, dar şi un administrator special în vederea reprezentării intereselor asociaţilor.

Legătura directă de cauzalitate dintre emiterea şi executarea deciziei de impunere şi blocarea situaţiei financiare a S.C. B. a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 213/2016 în dosarul nr. x/2009.

În exprimarea actelor de dispoziţie care au vizat societatea S.C. B., este lesne de observat că poate fi identificată aceeaşi unică voinţă internă, Curtea de Apel Cluj însăşi făcând trimitere, la fila x din decizia civilă nr. 213/2016, la Consiliul de Administraţie, prin preşedinte C., persoana care a semnat, de altfel, şi acţiunea în despăgubiri introdusă de către A..

Un alt aspect ce se impune a fi evidenţiat este împrejurarea că lichidatorul judiciar a rămas în pasivitate, arătând în mod lipsit de echivoc, că nu va proceda la întreprinderea niciunui demers în vederea obţinerii despăgubirilor. Astfel, prin adresa nr. x din data de 14.09.2021, lichidatorul judiciar al societăţii B. a transmis acţionarului majoritar A. că "în urma soluţionării irevocabile a dosarului fiscal nr. x/2013, de la Curtea de Apel Cluj, prin Decizia ÎCCJ nr. 5185 din 15.10.2020, după închiderea procedurii de lichidare/radiere a societăţii - nu veţi mai beneficia de nicio sumă/valoare reziduală conform art. 133 din Legea nr. 85/2006".

În vederea evitării pierderii definitive a acestui drept transmis ca urmare a intervenirii termenului de prescripţie de 1 an la data de 14.10.2021, în calitate de unic subiect preocupat de valorificarea intereselor societăţii dozolvate, A. a promovat acţiunea în despăgubiri.

De altfel, la data de 08.03.2023, Tribunalul specializat Cluj a pronunţat, în dosarul nr. x/2009, sentinţa civilă nr. 456 prin care a dispus închiderea procedurii generale a falimentului societăţii B., dispunând radierea acesteia din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului, marcând, pe cale de consecinţă, momentul de la care societatea antemenţionată nu mai are calitate de subiect de drept civil.

Prin urmare, în contextul situaţiei speciale în care se găsea societatea B., caracterizată prin pierderea capacităţii de exerciţiu şi în final chiar prin dispariţia sa ca entitate juridică, singurul subiect abilitat să exercite acţiunea subsidiară în angajarea răspunderii patrimoniale determinate de emiterea actelor administrative vătămătoare era persoana care avea vocaţia să devină continuatorul societăţii B. şi interesul legitim, pentru a acţiona în apărarea drepturilor sale nesocotite, respectiv acţionarul majoritar al acesteia, societatea A..

Or, acestea sunt chiar elementele premisă ale calităţii procesuale active ce îndreptăţea reclamanta A. să promoveze acţiunea subsecventă acţiunii principale în contencios administrativ promovată de B..

Încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei definitive a Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 5841/16.11.2022 prin care s-a tranşat în cauză conflictul negativ de competenţă în favoarea Curţii de Apei Cluj ca instanţă "ce a soluţionat acţiunea principală în anularea actelor administrativ fiscale contestate de S.C. B. ".

În cauză, existenţa raporturilor dintre acţiunea principală (acţiunea în anularea actului administrativ vătămător) şi acţiunea subsecventă (acţiunea în despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin acel act şi care face obiectul prezentului litigiu) a mai fost evaluată din perspectiva stabilirii competenţei instanţei chemate să se pronunţe.

Astfel, iniţial, apreciind că instanţa competentă în cauză să soluţioneze acţiunea în despăgubiri formulată de A. este aceeaşi instanţă care a soluţionat acţiunea principală în contencios administrativ, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de către pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Cluj, ca instanţă care a soluţionat, în mai multe cicluri procesuale, litigiul purtat de S.C. B., societate care avea sediul social în Mun, Cluj Napoca.

Ca urmare a înregistrării dosarului pe rolul său, Curtea de Apel Cluj a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială, cu referire expresă la natura acţiunii în despăgubiri promovata de A. şi caracterul său subsecvent în raport cu litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Curţii de Apel Cluj.

Prin sentinţa nr. 263/06.10.2022, Curtea de Apel Cluj a admis excepţia de necompetenţă invocată, a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Î.C.C.J. cu soluţionarea acestuia.

Prin urmare, pentru Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea de declinare a competenţei a fost evaluată şi valorificată mai mult decât o chestiune de criteriu spaţial, ci chiar un aspectul esenţial al aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv însăşi existenţa legăturii instrinseci dintre cele două acţiuni.

Astfel, Curtea de Apel Cluj a tratat acţiunea formulată de A., tocmai ţinând cont că este o societate diferită, cu sediul în Elveţia, nu ca o acţiune subsecventă celei formulate de S.C. B., ci ca o acţiune principală, evaluând-o, în acest moment iniţial doar din perspectiva stabilirii competenţei teritoriale, în mod autonom, prin raportare la art. 10 şi nu la art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Această evaluare a fost însă infirmată în mod definitiv prin decizia Î.C.C.J. nr. 5481/16.11.2022 de soluţionare a conflictului negativ de competenţă în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Însuşindu-şi argumentele reţinute iniţial de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa supremă a tranşat, cu putere de lucru judecat, chestiunea naturii acţiunii formulate de A. şi caracterul său subsecvent în raport cu acţiunea iniţială formulată de S.C. B.

Instanţa de fond a reconfigurat în mod nelegal, pe cale judiciară, conţinutul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 transformându-le într-o cauză de împiedicare a protejării intereselor legitime ale reclamantei şi aplicându-le pentru a-i bloca acesteia accesul la justiţie.

Fără îndoială că, în pofida marginalului intitulat "termenul de prescripţie pentru depăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli procedurale şi substanţiale privind: (i) condiţiile de admisibilitate a acţiunii în depăgubiri; (ii) durata şi data de la care curge termenul de prescripţie; (iii) instanţa competentă şi (iv) procedura aplicabilă.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere, în acelaşi timp, şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd că acţiunile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente şi se supun normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru.

Prin urmare, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a litigiului de contencios administrativ şi supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual.

În acest sens s-a reţinut şi în practica instanţelor de judecată, unde s-a statuat că acţiunea în răspundere patrimonială, chiar şi atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal, sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În absenţa unei dispoziţii exprese care să interzică exercitarea acţiunii în despăgubiri în situaţia concretă a legăturii dintre societatea reclamantă în acţiunea principală şi cea reclamantă în acţiunea subsecventă, consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să se raporteze la dispoziţiile generale ale art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. a) al căror sens este de a oferi o vocaţie cât mai largă pentru protejarea intereselor.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a acţionat în sensul împiedicării unui acces liber la judecător în sensul art. 6 CEDO, diluând conţinutul unei garanţii esenţiale pentru protejarea intereselor legitime.

În acest sens, potrivit art. 6 parag. 1 CEDO, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].

Dreptul la un proces echitabil cuprinde în primul rând "dreptul de acces la o instanţă", definit pentru prima dată în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului în hotărârea Golder împotriva Regatului-Unit din 21 februarie 1975, care implică dreptul de a avea un acces concret şi efectiv la o instanţă.

Dreptul de acces efectiv la o instanţă presupune ca justiţiabilul "să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act care aduce atingere drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franţei, 4 decembrie 1995, § 38).

În consecinţă, în considerarea argumentelor învederate şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la prima instanţă în vederea judecării fondului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23.06.2023, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală, apreciind că, argumentele recurentei nu sunt în măsură să înfrângă legalitatea hotărârii recurate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 şi următoarele C. proc. civ. .

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor şi susţinerilor formulate prin întâmpinarea depusă la dosar, raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a arătat sub un prim aspect că, instanţa de fond a ignorat situaţia specială în care se afla societatea B. S.A., societate care a solicitat anularea deciziior de impunere, iar abordarea formalistă şi superficială este criticabilă sub aspectul ignorării pierderii capacităţii de către B. ca urmare a împrejurării că, faţă de această societate, judecătorul sindic a dispus intrarea în faliment în procedura simplificată şi dizolvarea societăţii prin sentinţa nr. 3561/10.09.2010.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut, totodată, că legătura directă de cauzalitate dintre emiterea şi executarea deciziei de impunere şi blocarea situaţiei financiare a S.C. B. a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 213/2016 în dosarul nr. x/2009.

Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate.

Reţine Înalta Curte că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante A. şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâţii Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că a fost învestită de reclamantă cu o cerere prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 27.518.700 Eur, respectiv 136.190.046 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat acesteia prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.08.2009, a Deciziei de impunere pentru accesorii nr. 8300/07.10.2009, precum şi prin măsurile luate de autorităţile fiscale în anul 2009 şi anul 2010 împotriva societăţii comerciale B., societate în care reclamanta a avut calitatea de acţionar majoritar în procent de 99,9996% din capitalul social, precum şi la plata dobânzii legale pentru suma datorată, acţiunea reclamantei fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În analiza calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea de Apel Cluj a reţinut că situaţia premisă în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004 o reprezintă faptul că persoana vătămată de emiterea unui act administrativ a solicitat anularea acestuia, fără a cere, însă, şi despăgubiri, în cadrul acţiunii în anulare, ipoteză care nu se verifică în cauza dedusă judecăţii.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa ignorare de către instanţa de fond a situaţiei speciale în care se află societatea B., societate care a solicitat anularea deciziilor de impunere.

Astfel, constată instanţa de control judiciar că, recurenta-reclamantă nu neagă împrejurarea că nu a formulat contestaţie împotriva deciziilor de impunere pretins vătămătoare, însă, aceasta apreciază că în speţă, îşi justifică calitatea procesuală activă prin prisma dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 85/2006 şi susţine, în mod neîntemeiat că, din momentul închiderii falimentului şi radierii societăţii B. S.A. din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului, acţionarilor li se recunoaşte vocaţia de a li se transmite drepturi, în calitate de continuatori naturali ai capacităţii pierdute de către societatea radiată.

Aceste susţineri ale recurentei-reclamante nu pot fi primite, câtă vreme dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 85/2006 vizează situaţia în care creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute şi există bunuri susceptibile să treacă în proprietatea indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social.

În speţă, această ipoteză nu se regăseşte, câtă vreme, prin adresa nr. x/14.09.2021, lichidatorul judiciar al societăţii B. a comunicat recurentei-reclamante că, "în urma soluţionării irevocabile a dosarului fiscal nr. x/2013 de la Curtea de Apel Cluj, prin Decizia ÎCCJ nr. 5185/15.10.2020, după închiderea procedurii de lichidare/radiere a societăţii nu veţi mai beneficia de nicio sumă/valoare reziduală conform art. 133 din Legea nr. 85/2006".

Prin urmare, textul de lege indicat de recurenta-reclamantă, respectiv, art. 133 din Legea nr. 85/2006 nu are relevanţă în cauză şi nu justifică calitatea procesuală activă a acesteia.

Recurenta-reclamantă a susţinut că de la momentul deschiderii procedurii falimentului societatea B. S.A. nu a avut posibilitatea legală de a solicita instanţei de judecată anularea Deciziei nr. 331/15.11.2010 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a Deciziei de impunere nr. x/2009 şi a deciziei pentru obligaţii fiscale accesorii nr. 8300/2009 încercând astfel să justifice pasivitatea acesteia de-a lungul unei perioade mai mari de 10 ani de la data emiterii actelor administrativ fiscale până la data introducerii acţiunii în despăgubiri.

Reţine Înalta Curte că, la momentul emiterii Deciziei nr. 331/15.11.2010 de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, recurenta-reclamantă nu a dat eficienţă dispoziţiior art. 8 din Legea contenciosului administrativ şi nu a formulat o cerere de chemare în judecată prin care să solicite anularea celor două decizii de impunere şi a Deciziei nr. 331/15.11.2010.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 5481/16.11.2022 prin care s-a tranşat în cauză conflictul negativ de competenţă în favoarea Curţii de Apel Cluj ca instanţă ce a "soluţionat acţiunea principală în anularea actelor administrativ fiscale contestate de B. SA".

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Prevede că, "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

În conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi.

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Aşadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleaşi părţi sunt dezbătute consecinţele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranşată definitiv printr-o hotărâre anterioară.

Înalta Curte observă că prin decizia civilă nr. 5481/16.11.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat doar conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate şi având în vedere că, pin sentinţa civilă recurată, Curtea de Apel Cluj nu a repus în discuţie competenţa soluţionării cauzei, aspect tranşat definitiv prin decizia civilă nr. 5481/16.11.2022 a ÎCCJ, constată instanţa de control judiciar că, nu se poate reţine o încălcare a puterii de lucru judecat.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că, instanţa de fond a reconfigurat în mod nelegal, pe cale judiciară, conţinutul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 transformându-le într-o cauză de împiedicare a protejării intereselor legitime ale recurentei-reclamante şi le-a aplicat pentru a-i bloca acesteia accesul la justiţie.

Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele aspecte:

Înalta Curte reţine că, cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Interpretarea logică şi sistematică a prevederilor art. 8, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 conduce la concluzia că, în cadrul procesului de contencios administrativ, privit în sens larg, acţiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acţiunii principale îndreptate împotriva actului vătămător, acţiune care, la rândul său, a fost precedată de procedura prealabilă adminstrativă.

Aşadar, în cadrul unei acţiuni civile întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, are calitate procesuală activă persoana vătămată, care a obţinut o anulare în instanţă a actelor vătămătoare, ipoteză care nu se regăseşte în cauză.

În speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea deciziilor de impunere considerate vătămătoare, iar faptul că aceasta a fost acţionar majoritar al societăţii B., nu prezintă relevanţă din perspectiva analizată.

Prin urmare, constată Înalta Curte că, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, recurenta-reclamantă nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că prin soluţionarea cauzei, instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dispoziţile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală, la paragraful 1 fiind prevăzute o serie de garanţii generale, aplicabile în procesele civile şi penale.

Dreptul la un proces echitabil apare ca fiind un drept de natură procedurală ce garantează respectarea drepturilor în cadrul proceselor interne care trebuie să se înscrie în coordonatele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie, însă, dreptul de acces la instanţă nu este un drept absolut, acesta putând fi limitat implicit în condiţiile în care se urmăreşte un scop legitim şi există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Constituţia României, în acord cu dispoziţiile art. 6 din CEDO, a reglementat la art. 52 dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică la anularea actului şi repararea pagubei, dând posibilitatea stabilirii condiţiilor şi a limitelor exercitării acestui drept la nivel de lege organică, respectiv Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În speţă, observă Înalta Curte că, prima instanţă a constatat în mod corect că recurenta-reclamantă nu a fost cea care a solicitat anularea deciziilor de impunere pretins vătămătoare şi pe cale de consecinţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia, aspecte care, nu aduc atingere dispoziţiilor art. 6 din CEDO, câtă vreme, aşa cum s-a reţinut anterior, recurenta-reclamantă poate recurge la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 169 din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.