Packaging waste valorization assessment upheld; appeal to annul tax inspection report and contribution decision dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 octombrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat:

- anularea Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/19.12.2016, înregistrat la AFM sub nr. x/19.12.2016 şi a Deciziei de Impunere nr. x/19.12.2016, înregistrată la AFM sub nr. x/19.12.2016;

- anularea Deciziei nr. 23, înregistrată la Direcţia Juridică - Serviciu Insolvenţă şi Soluţionare Plângeri Prealabile a AFM sub nr. x/13.02.2017, prin care a fost respinsă contestaţia înregistrată la AFM sub nr. x/13.02.2017;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4.555.739,00 RON - reprezentând obligaţia fiscală principală suplimentară plătită în plus la AFM în temeiul deciziei de impunere;

- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de judecarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 607 din 29 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 607 din 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Arată că sentinţa recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O.U.G. nr. 196/2005 are ca scop reciclarea şi valorificarea deşeurilor in mod efectiv, scop atins de recurentă, astfel cum a fost dovedit prin ansamblul probator administrat în cauză, prevederile actului normativ menţionat neprevăzând nicio restricţie cu privire la modul în care poate fi dovedită îndeplinirea obiectivelor de valorificare.

Nu poate fi desconsiderat principiul ierarhiei normelor juridice astfel că Ordinul nr. 578/2006, act normativ de forţă juridică inferioară, nu poate deroga sau adăuga la O.U.G. nr. 196/2005.

În plus, art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005 nu permite reglementarea prin ordin a acelor aspecte care ar duce la restrângerea mijloacele de probă admise pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau excluderea de la considerarea ca şi valorificate a unor cantităţi pentru care nu se precizează în facturi fiscale anumite prevederi rigide.

Astfel, prevederile Ordinului nr. 578/2006 în ce priveşte realizarea trasabilităţii deşeurilor de ambalaje nu trebuie interpretate, după cum eronat reţine instanţa, în sensul că reflectarea deşeurilor de ambalaje în cadrul facturilor reprezintă singurele modalităţi prin care un operator economic care a optat să îşi îndeplinească obligaţiile de valorificare în mod individual poate dovedi îndeplinirea acestor obiective.

Instanţa omite să ia în considerare şi alte documente care au fost prezentate de parte pe perioada controlului din care rezultă clar că deşeurile de ambalaje au fost în fapt valorificate/reciclate.

De asemenea, sentinţa recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte trasabilitatea deşeurilor şi a contractelor încheiate de recurenta reclamantă cu B. si C. S.R.L., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru îndeplinirea obiectivelor minime anuale de valorificare/reciclare, aferente deşeurilor de ambalaje puse pe piaţă pentru perioada 2010 - 2013, reclamanta a contractat un operator economic autorizat în acest sens, respectiv pe B. S.R.L, încredinţând deşeurile de ambalaje vederea valorificării/reciclării acestora în contul societăţii.

Prin obiectul Contractului de prestări servicii nr. x/14.05.2010 valabil până la 28.02.2013, acesta s-a obligat să colecteze, depoziteze temporar şi să transporte deşeurile rezultate din activitatea beneficiarului, spre valorificarea/eliminarea lor finală în strictă conformitate cu legislaţia de mediu.

Conform Raportului de Inspecţie Fiscală (paginile 19 şi 20), AFM a considerat că pentru anii 2011 şi 2012 "nu au fost puse la dispoziţia organelor de control documentele care atestă trasabilitatea deşeurilor de ambalaje proprii, pe tip de material, de la S.C. A. S.R.L. până la operatorul economic valorificator sau la operatorul economic/persoana fizică ce deţine o instalaţie de incinerare cu recuperare de energie", respectiv până la B..

În realitate, recurenta a demonstrat că predarea deşeurilor de ambalaje către B. în baza Contractului s-a realizat în vederea valorificării/reciclării lor în contul obiectivelor anuale ale beneficiarului.

Cu privire la faptul că ulterior preluării deşeurilor de ambalaje, B. nu şi-ar fi respectat obligaţiile contractuale şi nu ar fi asigurat predarea respectivelor deşeuri spre reciclare/valorificare în beneficiul părţii contractante, un asemenea comportament al partenerului contractual nu poate fi imputat reclamantei.

În prezent, textul art. 23 din Legea nr. 211/2011 este regăsit în cuprinsul art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2021 privind regimul deşeurilor, iar forma actuală include un detaliu important cu privire la responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă, respectiv: "Producătorul sau deţinătorul care transferă deşeuri către una dintre persoanele fizice autorizate ori persoanele juridice prevăzute la art. 23 alin. (1) în vederea efectuării unor operaţiuni de tratare preliminară operaţiunilor de valorificare sau de eliminare completă nu este scutit, ca regulă generală de responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare complete."

Or, această responsabilitate reţinută în mod automat şi incorect de către instanţa de fond în sarcina reclamantei este avută în vedere de legiuitor ca o regulă generală, acceptându-se posibilitatea ca, în situaţii specifice, producătorul sau deţinătorul care transferă deşeuri către una dintre persoanele fizice autorizate ori persoanele juridice prevăzute la art. 23 alin. (1) în vederea efectuării unor operaţiuni de tratare preliminară operaţiunilor de valorificare sau de eliminare completă, să fie exonerat de această responsabilitate.

Mai mult, considerentele Sentinţei recurate prin care instanţa impută părţii neimplicarea în activitatea de valorificare a deşeurilor sunt incorecte şi contrazise chiar de obiectul contractului încheiat cu B., prin care aceasta din urmă acesta s-a obligat să colecteze, depoziteze temporar şi să transporte deşeurile rezultate din activitatea beneficiarului, spre valorificarea/eliminarea lor finală în strictă conformitate cu legislaţia de mediu.

O neimplicare a reclamantei în activitatea de valorificare a deşeurilor ar fi presupus lipsa încheierii unui atare contract.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond reţine că în privinţa deşeurilor de plastic preluate de C. de la reclamantă în perioada 21.02.2014 - 31.12.2015, este dovedită tranzacţia de vânzare cumpărare pentru cantităţile menţionate, în schimb nu ar fi fost prezentate organelor de control documentele financiar contabile care să ateste şi existenţa tranzacţiei de prestare de servicii de reciclare, motiv pentru care organele financiare nu au luat in calcul deşeurile de ambalaje din plastic vândute operatorului C. în perioada 21.02.2014- 31.12.2015.

Procedând astfel, instanţa nu a analizat susţinerile părţii referitoare la contractul încheiat cu C. şi nici înscrisurile depuse din care rezultă că pe întreaga durată de executare a Contractului, C. a emis către reclamantă certificate de reciclare/valorificare, neprezentând niciun motiv pentru care nu a avut în vedere existenţa acestor certificate.

Contractul încheiat cu C. se impunea a fi analizat în integralitatea sa, prin cercetarea coroborată a tuturor clauzelor sale în paralel cu desfăşurarea practică a relaţiei contractuale. O asemenea analiză ar fi permis instanţei să constate, fără dubiu, faptul că în Contractul C. erau cumulate atât operaţiunile aferente unui contract de vânzare-cumpărare, cât şi operaţiunile de prestare servicii.

Faţă de argumentele de mai sus, se poate considera că instanţa a ignorat normele generale în materia guvernării contractelor, potrivit cărora natura unui contract se stabileşte nu prin raportare la numele pe care părţile decid să îl atribuie acestuia, ci în funcţie de obligaţiile pe care părţile şi le asumă şi de drepturile de care beneficiază în temeiul respectivului contract.

Instanţa de fond nu a reţinut în mod corect că dubla natură de contract de vânzare-cumpărare şi contract de prestări servicii, conform cerinţelor din art. 25 din Ordinul nr. 192/2014, este îndeplinită în ce priveşte Contractul C. şi, pe cale de consecinţă, AFM trebuia să ţină cont de deşeurile de ambalaje din plastic preluate de C. în perioada 21.02.2013 - 31.12.2015.

În mod evident, prin omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele sentinţei recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate de reclamanta prin cererea de chemare în judecată, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

Aspectele privitoare la lipsa reflectării deşeurilor de ambalaje în facturile emise către C. nu pot fi imputate reclamantei prin instituirea unor obligaţii suplimentare de plată pentru nesatisfacerea unor formalităţi rigide, atâta timp cât deşeurile predate de au fost în fapt reciclate/valorificate.

Instanţa de fond în mod incorect a apreciat forma în detrimentul fondului, ignorând principiul preeminenţei fondului asupra formei, aceasta deoarece obligaţia AFM era de aprecia documentele prezentate de parte în sensul aplicării fondului legii şi nu de a se limita la aspectele pur formale.

Sentinţa recurată adoptă un raţionament similar şi privitor la deşeurile de ambalaje din lemn predate către persoane fizice drept combustibil.

Astfel, prin sentinţa recurată, instanţa reţine lipsa existenţei unor facturi care să ateste predarea deşeurilor de ambalaje de lemn către salariaţi, pentru a se asigura trasabilitatea deşeurilor.

Recurenta a argumentat faptul că normele legale ar trebui interpretate unele prin altele, în mod contextual, esenţa reglementărilor aplicabile în materie fiind tocmai ca operatorii să poată demonstra trasabilitatea deşeurilor pentru care aleg să asigure gestionarea individuală, fapt care a fost realizat în această situaţie chiar şi în lipsa facturilor de vânzare menţionate de instanţă.

Prin urmare, condiţionarea recunoaşterii cantităţilor de deşeuri de ambalaje ca predate drept combustibil de existenţa facturilor de vânzare, astfel cum reţine instanţa, încalcă însăşi intenţia legiuitorului care a introdus contribuţia la Fondul pentru mediu.

Chiar şi în absenţa facturilor de vânzare, atâta timp cât partea a dovedit că paleţii de lemn au fost predaţi angajaţilor pentru a fi utilizaţi în locul lemnului de foc, acest lucru trebuie să fie suficient pentru determinarea faptului că respectivele deşeuri nu au fost destinate a fi depozitate şi a faptului că scopul legii, scopul impunerii contribuţiei prin O.U.G. nr. 196/2005 (acela de a se valorifica iar nu a se depozita ca deşeuri) a fost atins.

Prin Sentinţa recurată, instanţa de fond face trimitere şi la principul "poluatorul plăteşte" din Legea 211/2011. Cu toate acestea, organele de inspecţie fiscală nu au făcut dovada că partea a poluat mediul cu deşeurile de ambalaje care nu au fost luate în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare pentru perioada analizată.

Contribuţia de 2 RON/kg pe care o plătesc agenţii economici în conformitate cu art. 9 alin. (1) lit. (d) din O.U.G. nr. 196/2005 are ca scop realizarea în concret a finalităţii legii - asigurarea atingerii ţintelor pentru valorificarea/reciclarea deşeurilor, respectiv descurajarea depozitării deşeurilor.

Contribuţia este menită să asigure conformarea cu principiul răspunderii extinse a producătorului de bunuri ambalate, principiu reglementat general de art. 12 din O.U.G. nr. 92/2021 privind regimul deşeurilor (anterior art. 12 din Legea nr. 211/2011) şi particular pentru ambalaje în art. 14 şi 16 alin. (1) din Legea nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, iar nu a principiului "poluatorul plăteşte", cum greşit a reţinut instanţa.

Sentinţa recurată se rezumă doar la verificarea îndeplinirii unor condiţii de formă reglementate de legiuitor pentru a îndeplini obiectivele de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie, fără o verificare efectivă trasabilităţii prin evaluarea corelată a forţei probante a documentelor justificative contabile şi extracontabile prezentate.

În analiza asupra fondului, instanţa nu a urmărit un raţionament fiscal complet cu privire la raţiunea impunerii suplimentare, atât prin raportare la actul de control, situaţia de fapt incidenţă, dispoziţiile legale aplicabile, precum şi a susţinerilor reclamantei, fundamentate pe înscrisuri.

Nu în ultimul rând, sentinţa recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului proporţionalităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Proportionalitatea nu reprezintă doar o chestiune de fapt, aplicabilă doar la nivel teoretic şi fără incidenţă în practica instanţelor judecătoreşti şi a organelor administrative, ci reprezintă un principiu al dreptului, flexibil, inclusiv al dreptului constituţional, iar instanţele judecătoreşti de drept comun, de contencios administrativ sau Curtea Constituţională îl pot invoca pentru a sancţiona excesul de putere.

Raportând acest principiu la situaţia de fapt incidenţă în cauză, atât AFM cât şi instanţa de judecată s-au îndepărtat de la aplicarea acestuia, adoptând în schimb un raţionament rigid, care nu are în vedere scopul final al legislaţiei analizate, respectiv reciclarea şi valorificarea deşeurilor in mod efectiv, scop atins de parte.

Astfel, urmărind raţionamentul regăsit în considerentele sentinţei recurate, s-ar putea considera, în mod inechitabil, egalitatea între un operator care îşi încalcă în mod voit obligaţiile de reciclare/valorificare a deşeurilor, generând poluarea mediului, şi un operator care deşi îndeplineşte obligaţiile de reciclare/valorificare, nu ar îndeplini cerinţele de formă pentru dovedirea îndeplinirii acestor obligaţii, caz în care ambii operatori ar fi trataţi identic.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 07 iulie 2022, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta reclamantă are ca activitate principală fabricarea calculatoarelor şi a echipamentelor periferice iar ca activitate secundară, fabricarea de subansambluri electronice.

În perioada 17.03.2016 - 25.08.2016/25.10.2016 -17.11.2016, AFM a efectuat la sediul părţii o inspecţie fiscală având ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere şi stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată.

În perioada acoperită de inspecţia fiscală, respectiv 01.01.2011 - 31.12.2015, recurenta reclamantă a introdus pe piaţa naţională, prin achiziţii de pe piaţa externă, componente electronice, cablaje electrice, servere, carcase plastic, carcase metal, piese de schimb pentru echipamente şi echipamente de producţie, amestecuri de substanţe chimice, generând ambalaje din diferite materiale, respectiv din hârtie-carton, plastic şi lemn.

Astfel, reclamanta are calitatea de contribuabil la Fondul pentru mediu, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, incumbându-i toate obligaţiile care îi incumbă în această calitate.

În contextul inspecţiei fiscale efectuate, AFM a considerat că societatea deţine doar o evidenţă parţială a cantităţilor de ambalaje introduse pe piaţa naţională, existând, în opinia AFM, diferenţe între cantităţile de ambalaje declarate ca fiind introduse pe piaţa naţională şi cele stabilite de către organele de control ca fiind efectiv introduse.

Totodată, AFM a considerat că partea nu şi-a îndeplinit obiectivele de valorificare a deşeurilor de ambalaje astfel cum acestea sunt prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005, neasigurând trasabilitatea deşeurilor de ambalaje conform prevederilor legale aplicabile în domeniu, respectiv documentele încheiate sau emise nu conţin unele menţiuni specifice obligatorii.

Ca urmare a acestor constatări, AFM a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată suplimentare în cuantum de 4.555.739,00 RON, aferente contribuţiei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005.

În urma comunicării Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/19.12.2016 şi a Deciziei de Impunere nr. x/19.12.2016, societatea a contestat obligaţiile suplimentare de plată, contestaţia fiind respinsă de către AFM prin Decizia nr. 23 înregistrată la AFM sub nr. n562A3.02.2017.

La data de 04.10.2017, reclamanta a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului x/2017, prin care a solicitat anularea Raportului de Inspecţie Fiscală, anularea Deciziei de Impunere şi a Deciziei nr. 23, obligarea AFM la restituirea sumei percepute în baza actelor contestate precum şi obligarea AFM la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1771/2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea în totalitate şi a dispus anularea Raportului de Inspecţie Fiscală, a Deciziei de Impunere şi a Deciziei nr. 23, restituirea sumei plătite în temeiul actelor anulate şi obligarea AFM la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 897 din 16.02.2021, a admis recursul formulat de către AFM, reţinând în principiu o motivare insuficientă hotărârii primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti.

Rejudecând cauza, prin sentinţa nr. 607 din 29.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare in judecată.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a evidenţiat în contabilitate obligaţiile de plată datorate la bugetul fondului pentru mediu aferente contribuţiei stabilite la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 01.01.2011-31.12.2015, deoarece, conform declaraţiilor depuse de societate la Administraţia Fondului pentru Mediu pentru perioada 01.01.2011-31.12.2015, nu rezultă nicio obligaţie de plată.

Recurenta susţine incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu referire la omisiunea instanţei de fond de a examina şi cerceta, în mod efectiv, prin considerentele sentinţei recurate, în integralitate, motivele de fapt şi de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, motive ce necesitau un răspuns specific şi explicit, fiind astfel încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti vor cuprinde obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Pentru exercitarea controlului de legalitate, modalitatea cercetării fondului este un element esenţial întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între partile din proces.

Prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativităţii instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, precum şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock şi Palade), instanţa de recurs constată că abordarea instanţei de fond a fost de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă necesitatea unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi.

Deşi s-ar părea că se invocă o nemotivare, în realitate, susţinerile recurentei reclamante vizează modalitatea în care instanţa a soluţionat cauza or simpla nemulţimire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu echivalează cu o nemotivare.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motivul invocat trebuie să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate.

În susţinerea motivului de casare menţionat anterior, recurenta consideră că prima instanţă a nesocotit principiul ierarhiei normelor juridice, dând eficienţă dispoziţiilor Ordinului nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al taxelor şi contribuţiilor la Fondul pentru mediu aşa cum a fost modificat de Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 1032/2011, acesta fiind un act normativ de forţă juridică inferioară care nu poate deroga sau adăuga la O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.

Raportat la reţinerea, în sarcina recurentei reclamante, a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, susţinerile părţii apar ca fiind nefondate având în vedere dispoziţiile art. 17 din acelaşi act normativ, care fac trimitere tocmai la reglementarea, prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a metodologiei de calcul a acestor contribuţii.

În acelaşi sens, cu privire la legalitatea acestui act administrativ, nu au fost exprimate critici care să justifice o analiză din perpectiva sugerată de către recurenta reclamantă.

O altă critică formulată în cadrul acestui motiv de casare vizează reţinerile instanţei de fond cu privire la transabilitatea deşeurilor şi contractele încheiate cu B. şi C. S.R.L..

În cadrul perioadei care a făcut obiectul controlului efectuat de pârâtă, respectiv 01.01.2011-28.02.2013, reclamanta a avut o relaţie contractuală cu B. S.R.L., cu care a avut încheiat contractul de prestări de servicii nr. x/14.05.2010 valabil până la data de 28.02.2013.

Referitor la această relaţie contractuală, prin adresa înregistrată la Administraţia Fondului pentru Mediu sub nr. x/11.08.2016, recurenta reclamantă comunică făptul că, deşi contractul de prestări servicii a avut ca obiect colectarea, depozitarea temporară şi transportul spre valorificarea/eliminarea finală de către prestator a deşeurilor rezultate din activitatea beneficiarului, în fapt, prin acest contract deşeurile au fost cumpărate de B. S.R.L. de la A. S.R.L., anexând ca dovadă şi fişa de cont care atestă faptul că a fost achitată contravaloarea respectivelor deşeuri.

Cu prioritate se impune a se sublinia faptul că, prin predarea deşeurilor de ambalaje către S.C. B. S.R.L., în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, recurenta reclamantă nu a fost scutită de responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă.

De esenţa acestei proceduri este ca certificatul de valorificare să provină de la un valorificator final iar ambalajele să fie efectiv valorificate, nu doar colectate, depozitate temporar şi transportate spre valorificare/eliminare.

Referitor la susţinerea potrivit căreia a fost raportată şi declarată la D. cantitatea de deşeuri cumpărată de la A., aşa cum subliniază intimata, predarea la un D. semnifică intrarea respectivelor deşeuri în sistemul de transfer de responsabilitate, respectiv preluarea lor de către un operator economic autorizat de către o comisie constituită la nivelul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului să preia prin transfer responsabilitatea unor agenţi economici privind obligaţiile de valorificare a deşeurilor de ambalaje, cantităţile de deşeuri de ambalaje preluate de acest tip de operatori economici autorizat pentru preluarea responsabilităţii urmând să fie raportate pentru îndeplinirea obiectivelor individuale minime anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje ale clienţilor operatorului respectiv.

Or, în prezenta cauză, B. S.R.L. nu a omis să declare pentru recurentă cantităţile de deşeuri de ambalaje preluate ci, în fapt, nu a valorificat deşeurile de ambalaje în numele şi pentru îndeplinirea obiectivelor minime anuale de valorificare ale A. S.R.L., iar recurenta reclamantă nu a suportat costurile operaţiunilor de gestionare a deşeurilor.

În ceea ce priveşte relaţia contractuală şi C. S.R.L., recurenta reclamantă a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare a deşeurilor reciclabile nr. 128/25.02.2013, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de deşeuri din materiale reciclabile şi deşeuri de ambalaj din hârtie-carton, plastic, lemn şi metal în vederea reciclării, conform căruia A. S.R.L. are calitatea de vânzător (facturând şi încasând de la cumpărătorul C. S.R.L. contravaloarea deşeurilor de ambalaje), iar C. S.R.L. are calitatea de cumpărător (achitând contravaloarea deşeurilor de ambalaje preluate).

Având în vedere prevederile art. 25 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că din facturile, documentele de plată şi fişele de cont prezentate în cursul inspecţiei fiscale rezultă doar achitarea de către C. S.R.L. a contravalorii deşeurilor de ambalaje din facturile emise de A..

Mai mult, se impune a fi subliniat inclusiv faptul că înscrisul depus de către reclamantă la dosar fond, intitulat, certificat de valorificare/eliminare intermediar final, menţionează valorificarea unor deşeuri ambalaje hârtie şi carton, fără nicio referire la deşeurile din plastic, lemn şi metal.

Referitor la susţinerile recurentei privind faptul că, atât timp cât deşeurile predate au fost reciclate/valorificate, partea nu ar trebui să fie sancţionată prin obligarea la plata contribuţiei pentru aceste cantităţi de deşeuri, se constată că, pentru perioada verificată, A. S.R.L. nu a prezentat documente care să facă dovada suportării costurilor operaţiunilor de gestionare a deşeurilor în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, în conformitate cu care costurile operaţiunilor de gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri potrivit principiului "poluatorul plăteşte,,.

De altfel, art. 23 din acelaşi act normativ prevede că "producătorul sau deţinătorul care transferă deşeuri către una din persoanele fizice sau juridice prevăzute la art. 22 alin. (1) în vederea efectuării unor operaţiuni de tratare preliminară operaţiunilor de valorificare sau de eliminare completă, nu este scutit de responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă."

În aceste condiţii, corect reţine prima instanţă, cu referire la cele două contracte aflate în discuţie, de prestări servicii nr. x/14.05.2010 cu B. şi 128/25.02.2013 cu C., că reclamantei îi revenea obligaţia de a se preocupa şi a demonstra realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă a deşeurilor, nu doar cocontractanţilor, obligaţie care îi revenea atât înainte cât şi după intrarea în vigoare a Ordinului nr. 192/2014.

Trimiterea la reglementarea cuprinsă în art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2021 cu referire la menţiunea, ca regulă generală, în ceea ce priveşte responsabilitatea pentru realizarea operaţiunilor de valorificare ori de eliminare completă este inadecvată date fiind, pe de-o parte, intervalul de timp verificat de către autoritate şi nedovedirea vreunei situaţii specifice care să justifice exonerarea de responsabilitate, pe de altă parte.

În acest context, nici trimiterea la dispoziţiile art. 1272 C. civ. şi nici afirmaţia contestatoarei privind dubla natură a contractului încheiat între A. S.R.L. şi C. S.R.L. nu pot fi reţinute.

În ceea ce priveşte invocatul pincipiu al preeminenţei fondului asupra formei, cu referire inclusiv la transabilitatea deşeurilor de ambalaje din lemn predate, conform susţinerilor reclamantei, către persoane fizice drept combustibil, în acord cu reţinerile instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că acestea se iau în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare numai dacă sunt în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (4) din Ordinul 578/2006, iar din data de 21.02.2014, data intrării în vigoare a Ordinului 192/2014, este necesar ca aceste deşeuri să fie înregistrate în evidenţele contabile în conturi de stocuri distincte, la o valoare contabilă justă, iar cantităţile respective să se regăsească în facturi de vânzare.

Or, paleţii de lemn pe care reclamanta recurentă susţine că i-a acordat salariaţilor nu sunt înregistraţi într-un cont distinct, la o valoare contabilă justă, iar documentele interne prezentate organelor de control se referă la bucăţi de paleţi fără menţiuni referitoare la greutatea acestora, deşi în cadrul unităţii se utilizează mai multe categorii de paleţi din materiale şi cu structuri şi greutăţi diferite.

În aceste condiţii, concluzia la care ajunge instanţa de fond este judicioasă, asigurarea trasabilităţii deşeurilor nefiind doar o condiţie de formă, ea trebuind efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate, care prevăd necesitatea ca aceste deşeuri să se regăsească în facturi de vânzare, cu descrierea corespnzătoare a cantităţilor predate, în prezenta cauză scopul dispoziţiilor legale nefiind atins.

Mai susţine recurenta faptul că sentinţa recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului proporţionalităţii.

Este real faptul că măsurile stabilite prin legislaţia naţională în materia fiscalităţii nu pot depăşi ceea ce este proporţional în atingerea scopului pentru care au fost edictate respectivele măsuri însă asupra acestei critici de nelegalitate Înalta Curte apreciază că nu se impune a se pronunţa, partea neinvocând-o în prima instanţă, ca motiv de anulare a actelor administrative contestate.

6. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 607 din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 607 din 29 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2023.