Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 5493/2023 AI generated

Healthcare service packages and framework contract: appeal dismissed as unfounded, confirming validity of administrative acts

Case Number Decizia nr. 5493/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower court's dismissal of the claim and confirming the validity of the contested administrative acts. The dispute involved a challenge by medical professional associations and a private limited company against the Government Decision approving the 2021-2022 healthcare service packages and framework contract, along with the accompanying ministerial order on methodological norms, alleging that the legislative procedure violated negotiation requirements, exceeded statutory deadlines for approval, and infringed upon providers' rights regarding telemedicine, accreditation, and contractual penalties. The decisive legal basis relied upon by the court was the doctrine of "excess of power" under Law No. 554/2004, which the court interpreted to mean that public authorities possess a discretionary right of appreciation in adopting normative acts; consequently, the failure to adopt all objections raised during negotiations or the non-compliance with the 60-day recommendation deadline for government approval did not render the acts illegal, as these provisions serve as procedural guidelines rather than strict conditions of validity, and the appellants failed to demonstrate a specific, personal injury to their legitimate private interests distinct from general policy disagreements.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1023 C. civ; Healthcare service packages and framework contract: appeal dismissed as unfounded, confirming validity of administrative acts: The dispute involved a challenge by medical professional associations and a private limited company against the Government Decision approving the 2021-2022 healthcare service packages and framework contract, along with the accompanying ministerial order on methodological norms, alleging that the legislative procedure violated negotiation requirements, exceeded statutory deadlines for approval, and infringed upon providers' rights regarding telemedicine, accreditation, and contractual penalties. The decisive legal basis relied upon by the court was the doctrine of "excess of power" under Law No. 554/2004, which the court interpreted to mean that public authorities possess a discretionary right of appreciation in adopting normative acts; consequently, the failure to adopt all objections raised during negotiations or the non-compliance with the 60-day recommendation deadline for government approval did not render the acts illegal, as these provisions serve as procedural guidelines rather than strict conditions of validity, and the appellants failed to demonstrate a specific, personal injury to their legitimate private interests distinct from general policy disagreements.

Keywords

AI generated
administrative contract validity of contract framework contract healthcare provider procedural acts statutory deadlines
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ.

Legal basis cited for the dismissal of the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 februarie 2022, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2022, reclamanţii C.M.I. A., C.M.I. B. şi C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate prin preşedinte ("CNAS"), Guvernul României prin prim-ministru şi Ministerul Sănătăţii prin ministrul sănătăţii, au solicitat:

(i) anularea în parte a Hotărârii nr. 696 din 26 iunie 2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, precum şi a Notei de fundamentare, emise de către Guvernul României şi obligarea pârâţilor la modificarea/completarea următoarelor articole: - ANEXA nr. 1: Pachetul minimal de servicii şi pachetul de servicii de bază, CAPITOLUL II: Pachetul de servicii de bază SECŢIUNEA 1: A. Pachetul de servicii de bază în asistenţa medicală primară: pct. 1.1. Servicii medicale curative, alin. (2), pct. 1.1.2.1; - ANEXA nr. 2: CONTRACT-CADRU din 26 iunie 2021 care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, CAPITOLUL I: Asistenţa medicală primară: SECŢIUNEA 1: Condiţii de eligibilitate: art. 1 alin. (1) lit. c), art. 2 alin. (1) şi alin. (4), art. 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6 alin. (1) lit. f) şi h); SECŢIUNEA 3: Obligaţiile şi drepturile furnizorilor de servicii medicale: art. 7 lit. e), f), g), h), i), k), 1, o, p, q, r, ş, v, w, x, y, z, art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), şi alin. (2); SECŢIUNEA 4: Obligaţiile caselor de asigurări de sănătate: art. 9 lit. b), h), o); SECŢIUNEA 5: Condiţii specifice: art. 10 alin. (2) teza 2, art. 12 alin. (1); SECŢIUNEA 6: Decontarea serviciilor medicale: art. 14 alin. (1), (2) şi completarea cu art. 14 indice 1- conform celor arătate în cererea de chemare în judecată, art. 16 alin. (1); SECŢIUNEA 7: Sancţiuni, condiţii de suspendare, reziliere şi încetare a contractelor de furnizare de servicii medicale: art. 17, art. 19 lit. d), g), art. 20 pct. 4 a4, precum şi a NOTEI DE FUNDAMENTARE la Hotărârea Guvernului nr. 696/2021;

(ii) anularea în parte a Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a Hotărârii Guvernului nr. 696/2021, precum şi a referatelor de aprobare nr. IM 4.661 din 29.06.2021 al Ministerului Sănătăţii şi nr. DG 1.945 din 28.06.2021 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, emise de către Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi obligarea pârâţilor la modificarea/completarea următoarelor articole: - ANEXA nr. 1:

CONDIŢIILE ACORDĂRII PACHETULUI DE SERVICII MINIMAL ŞI DE BAZĂ ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ PRIMARĂ, SECŢIUNEA 2: B. Pachetul de Servicii de Bază în Asistenţa Medicală Primară: Pct. 1., art. 1.1.1.; - ANEXA nr. 1: CONDIŢIILE ACORDĂRII PACHETULUI DE SERVICII MINIMAL ŞI DE BAZĂ ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ PRIMARĂ, SECŢIUNEA 1: A. Pachetul Minimal de Servicii Medicale în Asistenţa Medicală Primară: Art. 1.2., Art. 1.3., Art. 1.6.; - ANEXA nr. 1: CONDIŢIILE ACORDĂRII PACHETULUI DE SERVICII MINIMAL ŞI DE BAZĂ ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ PRIMARĂ, SECŢIUNEA 2:

B. Pachetul de Servicii de Bază în Asistenţa Medicală Primară: Art. 1.1., Art. 1.1.1.1. Art. 1.1.2.1., Art. 1.1.3.2., Art. 1.1.4.2., Art. 1.1.4.3., Art. 1.1.4.4. Managementul bolii cronice de rinichi, Art. 1.2.1., Art. 1.2.3., Art. 1.2.3.2., Art. 1.2.4.1., Art. 1.3.3., Art. 1.4., Art. 1.5.; - ANEXA nr. 2: ACTUL din 29 iunie 2021 - Modalităţile de Plată în asistenţa medicală primară pentru furnizarea de servicii medicale prevăzute în pachetele de servicii medicale: Art. 1, ort. 5 alin. (1) şi alin. (2), Art. 6., Art. 8., Art. 12, Arr. 13., Art. 15; - ANEXA nr. 3:

CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 1: A. Obligaţiile casei de asigurări de sănătate: Art. 6; - ANEXA nr. 3: CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 2: B. Obligaţiile furnizorului de servicii medicale: Art. 7 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), 1, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z; - ANEXA nr. 3:

CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model:, CAPITOLUL VI: art. 8, art. 9; - ANEXA nr. 3: CONTRACT din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model:, CAPITOLUL X:Suspendarea, rezilierea şi încetarea contractului: art. 14 lit. g), h), i); - ANEXA nr. 6: CONVENŢIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V:Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 1:A. Obligaţiile casei de asigurări de sănătate: art. 4 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), 1; - ANEXA nr. 6:

CONVENŢIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V:Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 2: B. Obligaţiile furnizorului de servicii medicale: art. 5 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), 1, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z; - ANEXA nr. 6: CONVENŢIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară ~ model:, CAPITOLUL VI: Modalităţi de plată: art. 6, art. 7; - ANEXA nr. 6: CONVENŢIE din 29 iunie 2021 DE FURNIZARE de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model, CAPITOLUL VI-Modalităţi de plată:

CAPITOLUL X: Suspendarca, rezilierea şi încetarea convenţiei: art. 12, art. 13.

1.2. La data de 16.05.2022, reclamanţii au depus cerere adiţională, formulând precizări la acţiune în completarea şi pentru clarificarea capetelor de cerere şi motivelor indicate în acţiune, prin care au arătat că solicită:

(i) anularea în parte a Hotărârii nr. 696 din 26 iunie 2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, emisă de către Guvernul României, respectiv a următoarelor texte: - ANEXA nr. 1 - Capitolul II: Pachetul de servicii de bază, Secţiunea 1: A. Pachetul de servicii de bază în asistenţa medicală primară: pct. 1.1. Servicii medicale curative alin. (2), pct. 1.1.2.1; - ANEXA nr. 2 - Capitolul I: Asistenţa medicală primară: Secţiunea 1: Condiţii de eligibilitate - art. 1 alin. (1) lit. c), art. 2 alin. (1) şi alin. (4), art. 6 alin. (1) lit. f) şi h); Secţiunea 3: Obligaţiile si drepturile furnizorilor de servicii medicale - art. 7 lit. e), f), g), h), i), k), 1), o), p), q), r), s), v), w), i), y), z), art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e) şi alin. (2); Secţiunea 4: Obligaţiile caselor de asigurări de sănătate - art. 9 lit. b), h), o); Secţiunea 5: Condiţii specifice - art. 10 alin. (2) teza 2, art. 12 alin. (1); Secţiunea 6 - art. 14 alin. (1) şi (2) şi completarea cu art. 14 indice 1, conform celor arătate în cererea de chemare în judecata, art. 16 alin. (1); Secţiunea 7: Sancţiuni, condiţii de suspendare, reziliere şi încetare a contractelor de furnizare de servicii medicale: art. 17, art. 19 lit. d), e), art. 20 pct. 4 a4; - art. 155 şi următoarele, art. 155 pct. 1-4, art. 156 alin. (1) – (9).

(ii) anularea Notei de fundamentare la Hotărârea Guvernului nr. 696/2021, emisă de către Guvernul României;

(iii) anularea în parte a Ordinului nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a Hotărârii Guvernului nr. 696/2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, respectiv a următoarelor texte: - ANEXA nr. 1: Condiţiile Acordării Pachetului de Servicii Minimal şi de bază în Asistenţa Medicală Primară, SECŢIUNEA 2:

B. Pachetul de Servicii de bază în Asistenţa Medicală Primară: pct. 1., art. 1.1.1.; - ANEXA nr. 1: Condiţiile Acordării Pachetului de Servicii Minimal şi de bază în Asistenţa Medicală Primară, SECŢIUNEA 1: A. Pachetul de Servicii de bază în Asistenţa Medicală Primară: art. 1.2., art. 1.3., art. 1.6.; - ANEXA nr. 1: Condiţiile Acordării Pachetului de Servicii Minimal şi de bază în Asistenţa Medicală Primară, SECŢIUNEA 2: B. Pachetul de Servicii de bază în Asistenţa Medicală Primară: art. 1.1., art. 1.1.1.1. art. 1.1.2.1., art. 1.1.3.2., art. 1.1.4.2., art. 1.1.4.3., art. 1.1.4.4.

Managementul bolii cronice de rinichi, art. 1.2.1., art. 1.2.3., art. 1.2.3.2., art. 1.2.4.1., art. 1.3.3., art. 1.4., art. 1.5.; - ANEXA nr. 2: Actul din 29 iunie 2021 - Modalităţile de Plată în asistenta medicală primară pentru furnizarea de servicii medicale prevăzute în pachetele de servicii medicale: art. 1, art. 5 alin. (1) şi alin. (2), art. 6, art. 8, art. 12, art. 13, art. 15; - ANEXA nr. 3: Contract din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 1:

A. Obligaţiile casei de asigurări de sănătate: art. 6; - ANEXA nr. 3: Contract din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 2: B. Obligaţiile furnizorului de servicii medicale: art. 7 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m), n), o), p), q), r), s), ş), t), ţ), u), v), w), x), y), z); - ANEXA nr. 3: Contract din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL VI: art. 8, art. 9; - ANEXA nr. 3:

Contract din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL X. Suspendarea, rezilierea şi încetarea contractului: art. 14 lit. g), h), i); - ANEXA nr. 6: Convenţie din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model: CAPITOLUL V: Obligaţiile părţilor, SECŢIUNEA 1:A. Obligaţiile casei de asigurări de sănătate: art. 4 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l); - ANEXA nr. 6: Convenţie din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model:

CAPITOLUL V: Obligaţiilc părţilor, SECŢIUNEA 2: B. Obligaţiile furnizorului de servicii medicale: art. 5 lit. a), b), c), d), e), f), g), h), i), j), k), l), m), n), o), p), q), r), s), ş), t), ţ), u), v), w), x), y), z); - ANEXA nr. 6: Convenţie din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model:, CAPITOLUL VI- Modalităţi de plată: art. 6, art. 7; - ANEXA nr. 6: Convenţie din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară - model:, CAPITOLUL VI Modalităţi de plată:

CAPITOLUL X: Suspendarea, rezilierea şi încetarea convenţiei: art. 12, art. 13;

(iv) anularea actelor premergătoare referatele de aprobare nr. IM 4.661 din 29.06.2021 al Ministerului Sănătăţii şi nr. DG 1.945 din 28.06.2021 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

(v) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. La data de 16 mai 20202, Colegiul Medicilor din România a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 247 din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.M.I. A., C.M.I. B. şi C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), Guvernul României prin prim-ministru şi Ministerul Sănătăţii prin ministrul sănătăţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 247 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.M.I. Dr. A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii, astfel cum a fost formulată şi precizată, precum şi admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de Colegiul Medicilor din România.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2023.

În motivare, partea recurentă a arătat, cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respins motivul de nelegalitate referitor la depăşirea termenului prevăzut de art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, anume depăşirea termenului de 60 de zile calculat de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract-cadru. Legea bugetului de stat pe anul 2021 a intrat în vigoare la 12.03.2021, iar contractul-cadru a fost publicat la 30.06.2021. Recurenţii-reclamanţi pretind că au fost vătămaţi prin aceea că nu au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de prevederile contractului decât după intrarea lui în vigoare.

Recurenţii au mai invocat şi incidenţa motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de intervenţie accesorie formulată de Colegiul Medicilor din România.

Cu privire la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea recurentă-reclamantă a reluat motivele de nelegalitate din fond.

Astfel, în esenţă, s-a pretins o greşită aplicare a art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 în aprecierea invocatului exces de putere manifestat de autorităţile intimate-pârâte. În acest sens, partea recurentă-reclamantă se referă la procedura de negociere a contractului cadru, pe care o apreciază a fi fost derulată doar formal, pârâţii-intimaţi impunând un contract de adeziune cu clauze prestabilite şi refuzând nemotivat propunerile Colegiului Medicilor din România. S-a mai pretins că lipseşte studiului de impact, iar nota de fundamentare a Hotărârii de Guvern şi referatele de aprobare ale ordinului nu realizează analiza impactului social-economic, financiar, etc. De asemenea, nu s-a avut în vedere o documentare sau analiză ştiinţifică preliminară. Or, nemotivarea actelor nu permite efectuarea controlului legalităţii şi oportunităţii.

În continuare, partea recurentă-reclamantă a susţinut o încălcare şi aplicare greşite a art. 229 alin. (2), art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1167, art. 1170, art. 1175, art. 1176, art. 1183 alin. (2) şi (3), art. 1023 C. civ., afirmând o lipsă a negocierilor reale, lipsa acceptării exprese şi în scris a clauzei neuzuale, iar clauzele standard nu produc efecte dacă nu sunt acceptate în scris de cealaltă parte.

Recurentul a afirmat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, întrucât nu s-a organizat o dezbatere publică, astfel cum s-a solicitat de către organizaţiile legal constituite.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut eronat că art. 180 din Anexa 2 aH.G. nr. 696/2021 nu încalcă aplicarea legii civile în timp.

Totodată, s-a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a art. 7 din Codul administrativ, contractul-cadru aprobat prin H.G. nr. 696/2021 instituind o reală subordonare pentru medicii de familie, specifică dreptului muncii.

Referitor la încălcarea/aplicarea greşită a art. 30 indice 1 – indice 11 din Legea nr. 95/2006, se arată că măsurile adoptate în contextul epidemiei Covid sunt în vigoare în această formă şi în prezent, astfel că limitarea consultaţiilor la distanţă contravine Legii nr. 95/2006 şi O.U.G. nr. 196/2020.

Se mai susţine încălcarea/aplicarea greşită a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, întrucât păstrarea posibilităţii ca unii dintre furnizori să intre în contract cu casele de asigurări de sănătate prin acreditare contravine legii.

Cât despre încălcarea/aplicarea greşită a art. 1170 C. civ., se critică folosirea alternativă a noţiunilor de "persoane asigurate" şi "persoane înscrise pe listă".

Partea recurentă reiterează criticile privind art. 6 alin. (1) lit. f) şi h), art. 7 lit. e), f) g), i), k), p), r), ş), 10, art. 10 alin. (2) teza a doua, art. 12 alin. (1) din contractul cadru, precum şi sub aspectul încălcării/aplicării greşite a art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, reiterând motivele de nelegalitate ale art. 7 lit. h), l), o), q), v), w), x) şi y), art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din contractul cadru.

În final, s-a susţinut o încălcare/aplicare greşită a art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, reiterându-se motivele vizând art. 9 lit. b), h) o) din Contractul cadru, respectiv o încălcare/aplicare greşită a art. 381 din Legea nr. 95/2006, reluându-se din fond criticile privind art. 155 alin. (1) – (4), art. 156 alin. (1) – (9) din contractul cadru.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, în esenţă, s-a arătat că prima instanţă a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a legii, fără a se identifica în mod real critici întemeiate de nelegalitate ale acelor acte administrative, ci în general simple nemulţumiri cu privire la conţinutul lor.

Totodată, în proces au fost respectate normele de procedură civilă, iar hotărârea pronunţată a fost motivată în mod corespunzător.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul-recurent C.M.I. Dr. A. este nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Înalta Curte constată că partea recurentă – reclamantă a invocat în calea de atac exercitată critici susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a formulat critici cu privire la pretinsa omisiune a primei instanţe de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie voluntară accesorie, formulată de Colegiul Medicilor din România.

Or, instanţa de control judiciar observă că recurentul-reclamant nu justifică niciun interes procesual în baza căruia să formuleze critici cu privire la respectiva cerere de intervenţie voluntară.

Astfel, potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes …", iar potrivit art. 33 prima teză din acelaşi act normativ "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.".

Deşi nedefinit în mod formal de noul C. proc. civ., totuşi, din interpretarea dispoziţiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil şi jurisprudenţa constantă în materie înţeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Pentru ca interesul să fie legitim şi personal, este necesar ca el să nu vină în conflict cu legea, iar folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală.

Modul de soluţionare a cererii de intervenţie voluntară de către judecătorul fondului nu justifică existenţa unui interes personal care să aparţină recurentului-reclamant.

Art. 61 C. proc. civ. (forma în vigoare la data începerii procesului, potrivit art. 24 şi urm. C. proc. civ.) prevede că "(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.".

Aşadar, cererea de intervenţie voluntară este un instrument procesual în baza căruia şi sub condiţia îndeplinirii condiţiilor legale relevante un terţ poate solicita să participe la un proces judecat între alte persoane ce constituie părţile sale originare. Altfel spus, titularul cererii de intervenţie voluntară nu este reclamantul sau pârâtul din procesul respectiv, ci terţul ce pretinde să participe la respectiva judecată.

În consecinţă, omisiunea de soluţionare a cererii de intervenţie voluntară nu este susceptibilă se vizeze interesul personal al recurentului-reclamant, întrucât nu acesta din urmă este titularul cererii respective.

În mod corespunzător, toate criticile prin care partea recurentă-reclamantă pune în discuţie orice aspect privind soluţionarea cererii de intervenţie voluntară de către prima instanţă nu determină o legală învestire a instanţei de control judiciar, neprivind vreun drept sau interes legitim propriu al C.M.I. Dr. A., ci al terţului intervenient.

În concluzie, nu sunt de natură să determine admiterea căii de atac aceste criticile dezvoltate în memoriul de recurs, încadrate de partea recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În continuare, în privinţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând atent sentinţa atacată, Înalta Curtea constată existenţa raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată şi, în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţia pronunţată.

Astfel, de principiu, instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Curtea de Apel Ploieşti a soluţionat acţiunea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt şi de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care partea recurentă-reclamantă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de casare/nelegalitate, partea recurentă-reclamantă impută curţii de apel omisiunea de analiză a argumentului prin care a susţinut nelegalitatea actelor litigioase prin prisma aprobării acestora cu nerespectarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat. Critica amintită nu este de natură să determine admiterea căii de atac şi casarea sentinţei recurate, întrucât motivul în discuţie nu este fondat.

Astfel, din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanţa de fond a arătat cu ocazia analizei legalităţii actelor contestate că, în cauză, au fost respectate cerinţele impuse de art. 229 din Legea nr. 95/2006, procedând aşadar, în mod implicit, la verificări sub toate aspectele privitoare la etapele ce trebuiau parcurse, pentru a se aprecia îndeplinită condiţia negocierii.

Deşi nu se identifică în concret în conţinutul sentinţei referiri explicite la nerespectarea termenului de 60 de zile la care face trimitere teza finală a alin. (2) al art. 229 din Lege, nu se poate presupune că instanţa fondului, constatând totuşi procedura respectată, nu ar fi verificat în mod implicit toate aspectele reglementate prin Lege în legătură cu această procedură de negociere, consemnarea rezultatului ei şi efectele depăşirii termenului de 60 de zile.

Pe de altă parte, potrivit textului invocat de recurentul-reclamant "(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciştilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor, denumit în continuare OBBC, precum şi în urma consultării cu organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale reprezentative din domeniul medical. Proiectul se avizează de către Ministerul Sănătăţii şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract cadru.".

Instanţa de recurs observă că Legea nu instituie o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile pentru aprobarea proiectului prin hotărâre de Guvern şi nu se poate susţine în mod valid că legiuitorul ar fi instituit un termen limită de decădere, a cărui depăşire ar conduce la imposibilitatea emiterii hotărârii de Guvern/nelegalitatea actului emis peste termen, în condiţiile în care sensul normei este acela de a garanta încheierea contractelor dintre casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, în scopul prestării activităţilor reglementate prin actul normativ, iar nu de a împiedica încheierea acestor contracte, fără de care serviciile medicale nu ar mai fi putut fi prestate.

Aşadar, textul amintit instituie un termen de recomandare în sarcina Ministerului Sănătăţii şi a Guvernului României, în interiorul căruia aceştia sunt îndrumaţi să finalizeze procedura de adoptare a hotărârii de Guvern, la un moment cât mai apropiat de data intrării în vigoare a legii bugetului de stat, însă nerespectarea acestui termen nu este de natură a atrage sancţiunea anulării actului administrativ, astfel cum a pretins recurentul-reclamant.

În sfârşit, motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a afirmat aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce defineşte "excesul de putere".

În acest sens, după consideraţii proprii cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se deruleze procedura de negociere, recurenul a arătat că, în realitate, excesul de putere ce trebuia cenzurat de instanţa de fond s-a manifestat prin aceea că actele contestate, în forma lor finală, nu ar fi avut în vedere obiecţiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, cu ocazia negocierilor purtate cu autorităţile publice implicate şi, totodată, au fost adoptate fără o motivare corespunzătoare a soluţiilor impuse şi fără a exista un acord final asupra conţinutului, din partea participanţilor la negocieri.

Înalta Curte observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 defineşte "excesul de putere" ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Textul legal recunoaşte în sarcina autorităţii publice dreptul de apreciere, anume oportunitatea în adoptarea unei soluţii, ceea ce contrazice teza avansată de reclamant, potrivit căreia conţinutul actelor administrative adoptate în urma negocierii nu ar putea fi decât cel agreat de toate părţile participante la negociere.

Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependenţă cu puterea discreţionară a administraţiei publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluţii posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorităţi, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acţiune, în limitele competenţei sale.

Deşi legea impune în sarcina părţii intimate-pârâte o obligaţie de negociere şi stabileşte o procedură în acest sens, nu condiţionează emiterea actului de rezultatul negocierii, în exercitarea propriului drept de apreciere autoritatea publică fiind cea care dispune asupra acestui conţinut, fiind limitată în acest sens doar de respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi de respectarea competenţelor prevăzute de lege.

Aşadar, prin invocarea de către partea recurentă-reclamantă a lipsei unui acord final asupra tuturor măsurilor adoptate prin actele contestate se urmăreşte o cenzurare a dreptului de apreciere al autorităţii publice prin raportare la oportunitatea anumitor măsuri, iar nu încălcarea limitelor impuse de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, astfel încât criticile de nelegalitate invocate sunt nefondate.

Referirile recurentului-reclamant la incidenţa prevederilor art. 1169 C. civ. urmează a fi de asemenea înlăturate, întrucât procedura de adoptare a actelor administrative privind aprobarea modelelor de contracte - convenţii cu furnizorii este guvernată de norme de drept public, iar nu de norme de drept privat. Natura contractelor încheiate ulterior de casele de asigurări de sănătate cu furnizorii de servicii medicale, în temeiul actelor administrative cu caracter normativ contestate, nu prezintă relevanţă în analiza legalităţii procedurii reglementate de Legea nr. 95/2006, care va fi realizată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar nu în considerarea normelor de drept civil ce guvernează raporturi juridice de drept privat.

În consecinţă, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi în considerarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 95/2006, faptul că autorităţile publice aveau obligaţia de a demara proceduri de negociere, de a finaliza, de a asculta participanţii la aceste proceduri cu privire la obiecţiunile formulate nu echivalează cu obligaţia de a adera la respectivele propuneri, astfel cum au fost înaintate. Dimpotrivă, la elaborarea actelor administrative contestate autorităţile publice beneficiau de un drept propriu de apreciere exercitat în considerarea necesităţii realizării interesului public, iar nu a celui privat (al furnizorilor de servicii medicale), în limitele competenţelor recunoscute prin lege şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

Aşadar, în mod legal instanţa de fond a reţinut că în cauză nu se identifică excesul de putere al autorităţilor publice intimate-pârâte, cu ocazia emiterii actelor administrative contestate, prin aceea că acestea nu ar fi preluat în conţinutul actelor obiecţiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, că nu ar fi dat relevanţă acestor obiecţiuni ori că nu ar fi motivat în mod distinct respingerea lor, în cauză acţionând oportunitatea autorităţii publice în adoptarea soluţiilor litigioase.

Referitor la lipsa unei motivări a actelor administrative contestate, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, nota de fundamentare a H.G. nr. 696/2021 şi referatele de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conţinând argumente suficiente în justificarea soluţiilor adoptate.

Ceea ce critică de fapt recurentul-reclamant este pertinenţa motivelor avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate, lipsa de substanţă a motivelor invocate, însă toate acestea sunt fundamentate pe neînsuşirea obiecţiunilor formulate de Colegiul Medicilor din România cu ocazia negocierilor. Or, astfel cum în mod corect au arătat intimaţii-pârâţi, prin emiterea actelor administrative contestate este protejat un interes legitim public, mai exact funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi protejarea beneficiarilor acestui sistem, respectiv asiguraţii contributori, iar nu interesele private ale furnizorilor de servicii medicale.

În concret, Nota de fundamentare la H.G. nr. 696/2021, precum şi Referatul de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conţin menţiuni cu privire la toate modificările operate prin actele administrative contestate şi cu privire la soluţiile propuse prin proiectele de hotărâre de Guvern şi de ordin privind aprobarea normelor metodologice, precum şi în legătură cu raţiunea care stă la baza acestor propuneri. În plus, toate propunerile au fost aduse la cunoştinţa participanţilor la negociere, la cunoştinţa emitenţilor avizelor privind aprobarea actelor contestate, fiind analizate şi motivate inclusiv soluţiile autorităţilor publice implicate, conţinute în avizele emise de acestea.

În consecinţă, nu se poate susţine în mod valid că actele administrative ar fi afectate de viciul nemotivării, autorităţile emitente neavând obligaţia de a motiva separat fiecare argument formulat de participanţii la negocieri, cu privire la fiecare clauză contractuală, în parte.

În orice caz, o dezvoltare punctuală a criticii amintite nu se regăseşte în cererea introductivă de instanţă şi nici în cererea adiţională formulată în termen legal, iar, potrivit art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

A mai invocat recurentul-reclamant, prin cererea de recurs formulată, greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (9) din actul normativ amintit "Prezenta lege stabileşte regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, alese sau numite, precum şi al altor instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora (...)", respectiv "Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociaţie legal constituită sau de către o altă autoritate publică".

Instanţa de recurs observă că recurentul-reclamant nu justifică o calitate de "asociaţie legal constituită" sau de "altă autoritate publică", singurele entităţi îndreptăţite a invoca şi ulterior a proba existenţa unei vătămări pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

De altfel, recurentul-reclamant nici nu rezultă a fi solicitat organizarea unei întâlniri pentru dezbaterea proiectului de act normativ şi, în plus, nici nu se regăseşte printre entităţile prevăzute de lege pentru a formula această solicitare. Pe de altă parte, Colegiul Medicilor din România, care a deţinut calitatea de intervenient accesoriu în faţa instanţei de fond, nu a promovat recurs prin care să invoce nelegalitatea aplicării prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

Pe cale de consecinţă, critica de nelegalitate formulată urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 7 din Codul administrativ (O.U.G. nr. 57/2019), instanţa de recurs va observa că şi acestea sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate "Beneficiarii activităţii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au dreptul de a fi trataţi în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice de a trata în mod egal pe toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege".

Textul amintit reprezintă aplicarea principiului egalităţii în drepturi reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, potrivit căruia "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări (...)", încălcarea acestuia fiind justificată în cererea de recurs prin efectuarea unei comparaţii între situaţia medicilor specialişti de medicină de familie şi a medicilor din unităţile sanitare publice, sub aspectul veniturilor realizate.

Prin argumentele invocate recurentul critică modul de aplicare a clauzelor din contractele încheiate cu furnizorii de servicii, de natură, în opinia sa, a limita cuantumul veniturilor, nu şi diferenţa dintre situaţia medicilor specializaţi în medicina de familie şi situaţia medicilor din unităţile sanitare publice.

Or, pentru a conchide asupra încălcării principiului egalităţii de tratament, trebuie să se probeze, cu prioritate, faptul că cele două categorii între care se realizează comparaţia se află în situaţii identice sau asemănătoare.

În cauză, comparaţia ce se urmăreşte a fi realizată priveşte veniturile salariale lunare, deşi modul de determinare a acestora este unul diferit. Astfel, medicii specializaţi în medicina de familie încasează venituri prin raportare la numărul pacienţilor ori la valoarea serviciilor medicale furnizate, indicator care nu este aplicabil pentru determinarea veniturilor medicilor din sistemul public. De asemenea, statul nu poate fi obligat să asigure un anumit nivel al veniturilor pentru medicii din mediul privat, acesta fiind determinat în regim concurenţial, aspect esenţial ce diferenţiază situaţiile celor două categorii de medici.

Pe cale de consecinţă, nefiind vorba despre situaţii identice sau asemănătoare, nu se poate concluziona în sensul încălcării principiului egalităţii, reglementat de dispoziţiile art. 7 din Codul administrativ, sentinţa primei instanţe fiind legală şi din această perspectivă.

Lipsită de pertinenţă este şi critica referitoare la pretinsul efect retroactiv al art. 180 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021.

Astfel, curtea de apel a reţinut în mod corect că norma juridică nu încalcă reglementarea privind aplicarea legii civile în timp, întrucât stabileşte o soluţie de funcţionare a serviciului de asistenţă medicală primară până la semnarea noilor contracte vizând anii 2021-2022.

Modul în care a fost pusă în aplicare norma respectivă reprezintă un aspect ulterior intrării sale în vigoare, neconstituind deci o împrejurare anterioară sau concomitentă adoptării sale spre a reprezenta o cauză de nevalabilitate din perspectiva sancţiunii nulităţii.

Referitor la o pretinsă aplicare greşită a mai multor norme de drept civil, prin raportare la natura juridică a contractelor de furnizare a serviciilor medicale, astfel cum s-a menţionat anterior, Înalta Curte reaminteşte că procedura finalizată cu emiterea actelor administrative contestate este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale Legii nr. 554/2004, neintrând sub incidenţa normelor juridice invocate, ce guvernează derularea raporturilor juridice de drept privat.

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la refuzul caselor judeţene de sănătate de a negocia clauze contractuale suplimentare potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din contractul-cadru, acestea nu prezintă relevanţă în cenzurarea legalităţii actelor contestate, având legătură cu executarea ulterioară a contractului, iar nu cu legalitatea actului administrativ.

Urmează a fi înlăturate şi susţinerile privitoare la nerespectarea drepturilor pacienţilor înscrişi pe listele medicilor de familie, în condiţiile în care partea recurentă nu deţine calitatea de organ împuternicit să reprezinte interesele acestora, nejustificând o vătămare în sensul art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Relativ la criticile vizând o pretinsă aplicare greşită a dispoziţiilor art. 30 indice 1-11 din Legea nr. 95/2006, se constată că textele au fost introduse în corpul legii prin O.U.G. nr. 196/2020, care la art. II a prevăzut că "(1) În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Sănătăţii elaborează normele metodologice de punere în aplicare a acesteia, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (2) Prin hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1) se reglementează şi: a) specialităţile medicale şi lista serviciilor care fac obiectul serviciilor de telemedicină; b) condiţiile de organizare şi funcţionare a telemedicinei; c) responsabilitatea stabilirii calităţii serviciului de telemedicină şi a verificării respectării acesteia, în condiţiile Legii nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare; d) modalitatea de acordare a serviciilor de telemedicină."

Legiuitorul a recunoscut dreptul la acordarea consultaţiilor prin serviciul de telemedicină, condiţionat de adoptarea Normelor metodologice de punere în aplicare a acestor dispoziţii, prin care urmau a se detalia atât specialităţile medicale şi lista serviciilor ce pot face obiectul consultaţiilor de o asemenea manieră, cât şi modalitatea efectivă de desfăşurare a serviciului de telemedicină.

Potrivit art. 1.1.2.1. din Pachetul minimal de servicii şi Pachetul de servicii de bază (Anexa nr. 1 la H.G. nr. 696/2021) "consultaţiile pentru bolile cu potenţial endemoepidemic ce necesită izolare pot fi acordate şi la distanţă, în condiţiile prevăzute de norme."

Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 30 indice 1-11 au fost adoptate abia în anul 2022, prin H.G. nr. 1133/2022, astfel că la data adoptării celor două acte administrative contestate nu exista un drept suficient de bine conturat în conţinutul Legii, cu privire la acordarea consultaţiilor medicale prin servicii de telemedicină. Abia ulterior adoptării Normelor metodologice de punere în aplicare a dispoziţiilor legale menţionate prin H.G. nr. 1133/2022 se poate susţine că furnizorii de servicii medicale au dobândit în patrimoniu un drept suficient conturat, de prestare a serviciilor prin telemedicină, sub rezerva însă a îndeplinirii condiţiilor de verificare şi autorizare şi a prestării doar a serviciilor aferente acelor specialităţi medicale determinate prin Norme.

Aşadar, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere, la analiza legalităţii menţiunilor din contractul cadru, prevederile legale în vigoare la data adoptării acestora, dar şi considerentele care au stat la baza modificărilor legislative operate prin O.U.G. nr. 196/2020, constând în urgenţa sanitară deosebită reprezentată de epidemia de COVID 19, măsurile fiind benefice pentru medici sau pacienţi, la acel moment, doar în scopul evitării răspândirii virusului.

Într-un astfel de context legislativ, în care nu fuseseră adoptate încă Normele metodologice care să stabilească procedura de acordare a consultaţiilor prin servicii de telemedicină ori specialităţile medicale care se pretează la acest serviciu, dreptul pretins de reclamanti nu era suficient conturat la nivelul actului de rang superior, pentru a se impune respectarea întocmai a acestuia, în procedura de adoptare a actului de rang inferior.

Pe de altă parte, menţinerea, la elaborarea actelor administrative contestate, a raţiunilor iniţiale avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr. 196/2020, respectiv evitarea răspândirii bolilor înalt contagioase, nu poate fi apreciată ca măsură adoptată cu exces de putere, aceasta urmărind întocmai motivele evidenţiate în preambulul actului modificator al Legii nr. 95/2006.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, se constată că potrivit acestei norme legale (forma în vigoare la data actelor contestate) "Acreditarea este o condiţie obligatorie pentru unităţile sanitare care prestează sau nu servicii în relaţie cu sistemul public de asigurări de sănătate, cu excepţia cabinetelor de medicină de familie, a cabinetelor medicale dentare şi a cabinetelor medicale din ambulatoriul de specialitate organizate conform Ordonanţei Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a laboratoarelor de analize medicale şi de anatomie patologică. Prezenta lege nu se aplică unităţilor farmaceutice - farmacii şi oficine de circuit deschis."

Totodată, potrivit art. 249 din Legea nr. 95/2006 "(3) Casele de asigurări de sănătate încheie, potrivit legii, contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale care respectă următoarele condiţii: a) sunt autorizaţi şi evaluaţi potrivit art. 253, pentru furnizorii exceptaţi de la obligativitatea acreditării sau care nu intră sub incidenţa prevederilor referitoare la acreditare, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calităţii în sistemul de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare; b) sunt autorizaţi şi acreditaţi sau înscrişi în procesul de acreditare, pentru furnizorii obligaţi să se acrediteze şi, respectiv, sunt autorizaţi şi acreditaţi, pentru furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare".

Instanţa de recurs observă, contrar susţinerilor părţii recurente, că inclusiv după modificarea prevederilor Legii nr. 187/2017, în Legea nr. 95/2006 a fost menţinută posibilitatea acreditării voluntare, pentru furnizorii care au optat să parcurgă procesul de acreditare.

Această opţiune nu este însă de natură a invalida dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 187/2017 şi pe cele ale art. 3 lit. a) din Legea nr. 95/2006, în sensul că acreditarea, pentru cabinetele de medicină de familie, în continuare nu este obligatorie şi nu reprezintă condiţie pentru a se intra în raporturi contractuale cu casele de asigurări, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii din lege.

Menţiunile contractului cadru referitoare la condiţia acreditării pentru a intra în relaţii contractuale cu casele de asigurări priveşte exclusiv pe furnizorii de servicii medicale care au obligaţia acreditării, potrivit Legii nr. 95/2006 şi pe cei care au optat să parcurgă procesul de acreditare. Astfel de menţiuni nu îi privesc însă pe furnizorii de servicii medicale exceptaţi de la acreditare sau care nu au optat pentru acreditare, astfel că în mod corect instanţa fondului a concluzionat că art. 1 alin. (1) lit. c) din contractul cadru – H.G. nr. 969/2021 – nu încalcă prevederile actelor normative de rang superior.

Tot astfel, nici cerinţa alternativă din textul art. 1 alin. (1) lit. c) din contractul cadru, potrivit căreia "sunt acreditaţi furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare" nu este aplicabilă cabinetelor de medicină de familie, decât în măsura în care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare, astfel că nici cu privire la aceasta nu se poate constata nelegalitatea.

Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile recurentului-reclamant privind o pretinsă încălcare/aplicare greşită de către instanţa fondului a dispoziţiilor art. 1170 C. civ., text potrivit căruia "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie".

Referitor la criticile amintite, instanţa de recurs arată că legalitatea actului administrativ cu caracter normativ – H.G. nr. 696/2021 – nu se verifică prin prisma normelor de ordine privată invocate, nefiind în prezenţa unui act juridic civil – contract civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021 "Raporturile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale şi casele de asigurări de sănătate prevăzute la art. 190 alin. (1) sunt raporturi juridice civile care vizează acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale. Angajamentele legale din care rezultă obligaţii nu pot depăşi creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate.".

În proces nu este analizat însă raportul juridic dintre casa de asigurări de sănătate şi furnizorul de servicii medicale, ce ia naştere în baza contractului încheiat între aceştia, ci este analizată legalitatea unor acte administrative de aprobare a conţinutului contractului cadru, în baza căruia se încheie ulterior contractul de natură civilă, astfel că verificările instanţei de contencios vor avea în vedere conformarea actelor contestate cu Legea nr. 554/2004 şi cu actul de rang superior, reprezentat de Legea nr. 95/2006.

De altfel, instanţa de recurs va observa că în faţa instanţei de fond reclamantul a invocat încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. drept critici în legătură cu procedura de negociere a contractului cadrul, iar nu în legătură, punctual, cu clauze ale acestui contract.

Înalta Curte va constata, astfel cum în mod corect a observat şi instanţa de fond, că în speţă au avut loc negocieri efective cu reprezentanţii medicilor de familie, că aceştia au avut posibilitatea de a formula puncte de vedere cu privire la toate cluazele propuse, iar faptul că rezultatul negocierii nu reflectă întocmai propunerile formulate nu conduce la concluzia potrivit căreia negocierile s-ar fi purtat cu rea-credinţă, astfel cum se susţine în recurs.

După cum a menţionat şi instanţa de fond, cu privire la niciuna dintre clauzele contractului cadru, criticate de reclamantul-recurent, nu se identifică un text de lege care să impună autorităţii publice emitente a H.G. nr. 696/2021 adoptarea unei anumite soluţii. Înscrisurile administrate în proces atestă că solicitările participanţilor la negociere au fost ascultate şi în mod efectiv analizate, astfel că negocierile au fost efectiv derulate, însă rezultatul acestora, potrivit Legii nr. 95/2006, trebuie să urmărească în primul rând protejarea interesului public, iar nu a interesului privat al particularilor. Or, maniera în care autorităţile publice implicate în negocieri au înţeles să procedeze la protejarea interesului public, respectiv soluţiile adoptate de acestea în scopul menţionat, nu pot face obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ, decât în ipoteza demonstrării excesului de putere, ceea ce în speţă nu a fost probat.

Aşadar, sunt corecte şi se impun a fi menţinute concluziile instanţei de fond referitoare la lipsa, din cuprinsul actelor de rang superior, a unor dispoziţii legale contrare menţiunilor din art. 2 alin. (4), art. 3 şi art. 4, alin. (1) şi (2) din contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), a dispoziţiilor art. 6, art. 7, art. 10 şi art. 12 din contractul cadru, în limita alineatelor indicate de recurentul-reclamant, de natură a atrage anularea acestor menţiuni, astfel că toate criticile formulate în legătură cu aceste clauze sunt nefondate.

Prin cererea de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu ocazia evaluării legalităţii clauzelor de la art. 7 lit. h), l), o), q), v), w), x), y) din acelaşi contract cadru, art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021.

Potrivit art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006, "Atribuţiile CNAS sunt următoarele: (...) k) asigură organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru înregistrarea asiguraţilor şi pentru gestionarea şi administrarea fondului. Indicatorii folosiţi în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari şi se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea CNAS, CMR şi CMSR;", respectiv "CNAS organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, care cuprinde: sistemul informatic unic integrat, sistemul naţional al cardului de asigurări sociale de sănătate, sistemul naţional de prescriere electronică şi sistemul dosarului electronic de sănătate al pacientului care cuprinde datele şi se constituie în condiţiile stabilite prin titlul IX1, asigurând interoperabilitatea acestuia cu soluţiile de e-Sănătate la nivel naţional, în condiţiile legii, pentru utilizarea eficientă a informaţiilor în elaborarea politicilor de sănătate şi pentru managementul sistemului de sănătate.".

Clauzele contractuale litigioase se referă la obligaţiile furnizorilor de servicii medicale de a utiliza sistemul de raportare în timp real, existând însă şi derogări în ipoteza în care nu poate fi realizată comunicaţia cu sistemul informatic; să completeze/să transmită datele pacientului în dosarul electronic de sănătate al acestuia; să actualizeze lista proprie cuprinzând persoanele înscrise ori de câte ori apar modificări în cuprinsul acesteia, în funcţie de mişcarea lunară, comunicând aceste modificări caselor de asigurări de sănătate; să actualizeze lunar lista proprie în funcţie de informaţiile preluate din SIUI; să utilizeze prescripţia medicală electronică on-line şi în situaţii justificate prescripţia medicală electronică off-line pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare; asumarea prescripţiei electronice de către medicii prescriptori se face prin semnătură electronică extinsă/calificată potrivit legislaţiei naţionale/europene în vigoare privind serviciile de încredere; să introducă în sistemul informatic toate prescripţiile medicale electronice prescrise off-line în termen de maximum 30 de zile calendaristice de la data prescrierii; să folosească on-line sistemul naţional al cardului de asigurări sociale de sănătate din platforma informatică din asigurările de sănătate, fiind prevăzute inclusiv situaţiile în care nu se poate realiza comunicaţia cu sistemul informatic, urmând a se utiliza sistemul off-line, precum şi asumarea serviciilor medicale acordate prin semnătură electronică extinsă/calificată, cu menţiunea că serviciile medicale înregistrate off-line se transmit în platforma informatică din asigurările de sănătate în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciului medical, pentru serviciile acordate în luna pentru care se face raportarea; să transmită în platforma informatică din asigurările de sănătate serviciile medicale din pachetul de bază şi pachetul minimal furnizate - altele decât cele transmise în platforma informatică din asigurările de sănătate în condiţiile lit. x), în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciilor medicale acordate în luna pentru care se face raportarea.

De asemenea, prevederile art. 8 alin. (1) lit. a), b), c), d), e), art. 8 alin. (2), art. 9 lit. h) şi o) din contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021, privesc drepturile furnizorilor de servicii şi obligaţiile caselor de asigurări în raporturile contractuale cu aceşti furnizori, printre care inclusiv obligaţia pentru casele de asigurări de a recupera de la furnizorii, care au acordat servicii medicale, sumele reprezentând contravaloarea acestor servicii în situaţia în care asiguraţii nu erau în drept şi nu erau îndeplinite condiţiile să beneficieze de aceste servicii la data acordării şi furnizorul a ignorat avertizările emise de Platforma informatică din asigurările de sănătate (art. 9 lit. h) şi de a actualiza în format electronic - SIUI, la începutul contractului anual, lista persoanelor asigurate şi a persoanelor neasigurate înscrise pe listă, iar lunar, în vederea actualizării listelor proprii, să actualizeze în format electronic - SIUI lista cu persoanele care nu mai îndeplinesc condiţiile de persoane asigurate şi persoane nou-asigurate intrate pe listă, în condiţiile legii (lit. o).

Se observă că, în esenţă, recurentul-reclamant invocă faptul că, deşi potrivit Legii intimata-pârâtă CNAS este cea care organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, clauzele contractuale menţionate încalcă aceste prevederi legale, transferând responsabilitatea nefuncţionării sistemului informatic în sarcina medicilor de familie.

Înalta Curte urmează a înlătura aceste susţineri, observând că ele au legătură directă cu executarea contractului încheiat cu casele de asigurări, iar nu cu legalitatea contractului, vizând situaţii punctuale în care neexecutarea obligaţiilor contractuale ar fi rezultatul culpei autorităţii care administrează sistemele informatice şi care ar face imposibilă îndeplinirea propriilor obligaţii de către medicii de familie.

În realitate, nu se poate susţine în mod valid că instituirea prin art. 280 din Legea nr. 95/2006 a responsabilităţii CNAS de administrare şi asigurare a funcţionalităţii sistemului informatic ar atrage de plano inadmisibilitatea instituirii de obligaţii în sarcina furnizorilor de servicii medicale, în legătură cu manipularea/introducerea de date în sistemul informatic şi cu ţinerea propriilor evidenţe.

Orice neîndeplinire a propriilor obligaţii contractuale de către furnizorii de servicii medicale, ca urmare a culpei autorităţii în neasigurarea funcţionalităţii sistemului informatic, trebuie analizată de la caz la caz, atunci când o astfel de nefuncţionalitate este eventual invocată, ocazie cu care înlăturarea răspunderii furnizorului de servicii medicale pentru nerespectarea propriilor obligaţii ar putea reprezenta motiv pentru invocarea excepţiei de neexecutare.

Aceste aspecte însă, în legătură cu executarea efectivă a obligaţiilor contractuale, nu au legătură cu încălcarea prevederilor din actul de rang superior şi nu pot conduce la modificarea clauzelor în sensul solicitat, situaţiile invocate de recurent fiind unele eventuale, iar nu certe, ce se vor analiza/verifica şi soluţiona punctual, în cazul apariţiei lor.

În concluzie, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 280 alin. (1) lit. k) şi alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sunt nefondate, urmând a fi respinse cu motivarea anterior expusă.

În plus, majoritatea aspectelor invocate de recurent în critică fie sunt cu caracter vag (referitor la art. 2), fie privesc marja de apreciere manifestată de autoritatea publică la emiterea actelor administrative litigioase, deci oportunitatea, iar nu legalitatea lor propriu-zisă (referitor la art. 6 lit. f) şi h), art. 7 lit. l), q).

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, invocate în legătură cu art. 9 lit. b) din contractul cadru, prin raportare la omisiunea contractului cadru de a prevedea penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor de decontare la termen a contravalorii serviciilor medicale, Înalta Curte reţine că şi aceasta este nefondată.

Astfel, necesitatea stabilirii prin contract a penalităţilor era reglementată la data emiterii actelor contestate de art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, care prevedea în sarcina caselor de asigurări de sănătate obligaţia "b) să deconteze furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale contractate şi prestate asiguraţilor, la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar urmând să suporte penalităţile prevăzute în contract".

Aşadar, în raport de reglementarea existentă la data emiterii actelor litigioase, în sarcina caselor de asigurări era stabilită obligaţia legală de plată a daunelor interese moratorii, tot astfel cum era prevăzută şi obligaţia legală de inserare, în contractele încheiate cu furnizorii de servicii medicale, a menţiunilor privitoare la penalităţi.

Potrivit art. 277 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data emiterii celor două acte administrative contestate) "Casele de asigurări sunt instituţii publice, cu personalitate juridică, cu bugete proprii, în subordinea CNAS", iar potrivit art. 281 lit. b) din acelaşi act, printre atribuţiile caselor de asigurări figurează şi administrarea bugetelor proprii. Aşadar, nu se poate argumenta că destinaţia stabilită prin lege bugetului FNUASS, distinct de bugetul propriu al instituţiei publice, ar împiedica asumarea oricăror alte obligaţii de plată, inclusiv a despăgubirilor derivând din contractele încheiate cu furnizorii de servicii.

De asemenea, va mai reţine instanţa de recurs că potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din Anexa 2 la H.G. nr. 696/2021 "În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, furnizorii de servicii medicale au următoarele drepturi: (…) c) să negocieze, în calitate de parte contractantă, clauze suplimentare la contractele încheiate cu casele de asigurări de sănătate, conform şi în limita prevederilor legale în vigoare".

Totodată, deşi intimata-pârâtă CNAS pretinde că nu pot fi obligate casele de asigurări la plata de penalităţi, pe motiv că s-ar schimba nepermis destinaţia sumelor din bugetul FNUASS, admite totuşi că în modelele de contract aprobate se menţionează, în capitolul privind Răspunderea contractuală, obligaţia de plată a daunelor interese, în cazul nerespectării dispoziţiilor contractuale (atât în modelul de contract de furnizare prevăzut în Anexa 3 din Ordinul nr. 1068/627/2021, art. 11 pct. VIII, cât şi în Anexa 6 la Ordinul nr. 1068/627/2021, art. 9 pct. VIII). Aşadar, intimata-pârâtă recunoaşte implicit că legea îi permite asumarea unei obligaţii de plată a despăgubirilor, destinaţia dată sumelor din bugetul FNUASS nefiind un impediment în acest sens, cheltuielile asumate fiind suportate din bugetele proprii ale instituţiilor publice, cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 500/2002.

Înalta Curte va observa că, deşi actul de rang superior impunea inserarea în modele de contracte/convenţii a obligaţiei de plată a penalităţilor, totuşi omisiunea de completare în acest mod a articolului corespunzător din contractul cadru nu este de natură a atrage anularea actelor administrative, în lipsa dovedirii tuturor condiţiilor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a se putea dispune o astfel de măsură.

Condiţia suplimentară, ce se impune a fi analizată, este reprezentată de justificarea de către partea reclamantă-recurentă a vătămării unui drept/interes legitim privat, ca urmare a omisiunii de inserare litigioase vizând obligaţia de plată a penalităţilor pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Potrivit art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, justificarea vătămării reprezintă condiţie de fond pentru introducerea acţiunii în anularea actului administrativ, reclamantul fiind chemat să probeze că actul/menţiunile din act pe care le contestă sunt de natură a-i leza drepturi sau interese legitime private.

Cu toate acestea, recurentul-reclamant nu probează faptul că lipsa din conţinutul clauzelor contractuale menţionate a menţiunilor privitoare la plata de penalităţi a fost/este de natură a îi cauza o vătămare.

Astfel, din studiul înscrisurilor administrate în proces nu rezultă că părţii recurente-reclamante i-ar fi fost decontată cu întârziere contravaloarea serviciilor medicale, că ar exista o practică a caselor de asigurări de sănătate în acest sens în ceea ce îl priveşte ori că partea amintită ar fi solicitat în prealabil angajarea răspunderii contractuale a caselor de asigurări, prin cereri administrative sau cereri adresate instanţelor de judecată, întemeiate direct pe dispoziţiile art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Totodată, observând inclusiv menţiunile din art. 11, pct. VIII din modelul de contract de furnizare de servicii medicale adoptat prin Anexa 3 la Ordinul nr. 1068/627/2021 şi art. 9 pct. VIII din modelul de convenţie de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară, adoptat prin Anexa 6 la acelaşi Ordin, potrivit cărora "pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părţi daune interese", nu rezultă din actele dosarului că recurentul-reclamant ar fi fost împiedicat ori nu ar fi avut posibilitatea să pretindă plata de daune interese, pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1516 C. civ., creditorul "are dreptul la îndeplinirea integrală, exacta şi la timp a obligaţiei", iar în cazul în care, prin neexecutarea la timp, fără justificare sau culpabilă a obligaţiei, acestuia i se cauzează un prejudiciu, acesta are dreptul la daune-interese.

Noţiunea de daune-interese din cuprinsul normei are în vedere atât daunele interese compensatorii, cât şi la daunele interese moratorii, iar sub acest aspect vătămarea care ar putea fi invocată de recurentul-reclamant, în condiţiile în care modelele de contract şi convenţie aprobate prin actele administrative contestate recunosc dreptul acestora la daune interese, ar putea privi, eventual, necuantificarea în mod distinct a daunelor interese moratorii.

În proces însă partea recurentă-reclamantă nu pretinde că ar fi vătămată pentru necuantificarea chiar prin contract a daunelor interese moratorii, ci doar faptul că, din modul de redactare a contractului/convenţiei cadru, nu ar rezulta însăşi obligaţia de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Conchizând, Înalta Curte va reţine că omisiunea de inserare, în conţinutul articolelor criticate, a obligaţiei de plată a penalităţilor pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale, potrivit art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, nu este de natură a justifica anularea parţială a actelor administrative atacate, în cauză nefiind probată condiţia vătămării intereselor legitime private ale părţii recurente-reclamante, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cât despre criticarea art. 9 lit. h) şi o) din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021 prin prisma art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte nu identifică vreun raţionament logico-juridic dezvoltat în acest sens, spre a constitui un veritabil motiv de recurs.

Instanţa de control judiciar mai arată că aspectele invocate prin memoriul de recurs cu privire la situaţii punctuale derivând din executarea contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate nu prezintă relevanţă în prezentul litigiu, ele având legătură cu executarea contractului, iar nu cu legalitatea actelor administrative litigioase.

În ceea ce priveşte caracterul pretins excesiv al clauzelor penale inserate în contractele cu casele de asigurări de sănătate, Înalta Curte observă că nici în recurs recurentul-reclamant nu a fost în măsură să indice un text de lege încălcat, care să permită realizarea unui examen de proporţionalitate.

În final, în legătură cu criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 381 din Legea nr. 95/2006, instanţa de recurs arată că se impune respingerea acestora, ca nefondate.

Potrivit textului legal invocat "(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. (2) Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. (3) În legătură cu exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului."

Recurentul a afirmat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 156 din contractul cadru nu încalcă prevederile actului de rang superior, pretinzând că nu medicii specialişti de medicina de familie trebuie să realizeze includerea medicamentelor în categoria procentuală aferentă, conform sistemului de compensare a medicamentelor, cu ocazia eliberării reţetelor, ci farmaciile ar trebui să realizeze acest lucru; totodată, deşi art. 381 alin. (3) din Lege prevede că medicului nu îi pot fi impuse limitări privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, totuşi art. 156 din contractul cadru inserează astfel de limitări.

Înalta Curte observă că nu se încalcă nicio dispoziţie legală prin instituirea obligaţiei medicilor de familie de a contoriza numărul de medicamente prescrise, de a efectua calculul financiar al reţetei şi de a interoga pacientul cu privire la veniturile personale, pentru a alege categoria de asigurat. Totodată, prevederile art. 156 din contractul cadru nu impun restricţii cu privire la tipul de medicamente prescrise sau a recomandărilor cu caracter medical, dreptul medicului nefiind din această perspectivă îngrădit, ci doar stabilesc condiţii în privinţa procedurii de prescriere a medicaţiei de către medicul de familie.

Astfel, art. 156 din contractul cadru au în vedere prescrierea medicamentelor eliberate cu sau fără contribuţie personală, iar nu interdicţia de a se prescrie un anumit medicament, în respectarea drepturilor conferite de art. 381 din Legea nr. 95/2006. Altfel spus, ceea ce se reglementează prin contractul cadru are legătură cu prescrierea unui medicament din Listă, în regim de compensare, care în mod evident are la bază inclusiv considerente patrimoniale, stabilirea medicamentelor eliberate în acest regim ţinând de politica statului în materia asigurărilor sociale de sănătate. Însă, obligaţia respectării regimului de compensare deja stabilit nu echivalează cu interdicţia prescrierii medicamentelor în regim de plată din contribuţie personală, în măsura în care medicul specializat în medicina de familie apreciază că o astfel de prescriere este necesară pentru protejarea sănătăţii pacientului.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, reglementarea modului de eliberare a prescripţiilor medicale pentru medicamente eliberate în regim de compensare nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, deoarece nu instituie interdicţii ale dreptului de a prescrie medicamente pacientului, în funcţie de afecţiunile de care acesta suferă.

În plus, alegerea unei soluţii dintre mai multe posibile intră în marja de apreciere a autorităţii publice, fără a putea interveni o cenzurare a acesteia atunci când legea nu reiese a fi fost încălcată în legătură cu actul administrativ litigios.

În sfârşit, critica părţii recurente implică absolutizarea dreptului pe care l-a afirmat în condiţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, deşi exercitarea sa în forma pretinsă de recurentul-reclamant are ca efect alocarea de resurse financiare publice. Într-o astfel de situaţie, utilizarea acestor din urmă resurse trebuie să fie în legătură cu asigurarea unui just echilibru între interesul public şi interesul individual, fără a reieşi că soluţia litigioasă ar avea caracter excesiv.

Totodată, dreptul de bază aparţine unui terţ, anume pacientului care acţionează în legătură cu sănătatea sau viaţa sa, în timp ce contenciosul administrativ în care s-a adresat recurentul-reclamant este cel subiectiv, condiţionat de demonstrarea unei vătămări a unui drept sau interes legitim privat propriu. După cum s-a arătat anterior, pretinsa afectare a dreptului aparţinând unui terţ excedează vătămării invocate de partea recurentă, implicând în mod exclusiv afirmarea vătămării unui interes legitim public.

Faţă de cele arătate în precedent, nefiind identificate motive de nelegalitate care să atragă o casare a sentinţei recurate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.M.I. Dr. A. împotriva sentinţei civile nr. 247 din 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.