Mootness of administrative salary order following subsequent enforcement and statute of limitations for public sector remuneration

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal (ca efect al declinării de la Curtea de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 203/18.10.2022), reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- anularea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- anularea parţială a Ordinului de salarizare nr. 2399 din 27.12.2021, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 1 şi a anexei nr. 2, în ceea ce priveşte drepturile salariale stabilite în beneficiul reclamantului şi obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită un ordin de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare a reclamantului să fie calculată prin raportare la o valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, aşa cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 1767/08.06.2021, a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 3069/09.12.2021 a Curţii de Apel Ploieşti.

- anularea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ şi obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită un ordin de salarizare prin care să dispună recalcularea şi plata diferenţelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2460 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE; a dispus anularea în parte a ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte data de la care reclamantul este îndreptăţit la stabilirea indemnizaţia de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în sensul că această dată este 15.03.2018; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul – pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Printr-o primă critică invocată, recurentul – pârât susţine că prima instanţă a anulat în parte Ordinul nr. 2295/2021, fără să analizeze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, ceea ce conduce la executarea uno ictu a sentinţei civile nr. 1767 din 08.06.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, contrar voinţei emitentului actului administrativ, concordantă art. 39 din actul normativ anterior menţionat.

În opinia recurentului, Ordinul nr. 2295/2021 este legal şi temeinic, în condiţiile în care executarea hotărârii judecătoreşti în discuţie intră sub incidenţa art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018.

Printr-o a doua critică, recurentul – pârât susţine că reţinerea în sensul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune nu este întemeiată.

Dispoziţiile art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi de plată a drepturilor salariale în funcţie de cele două situaţii de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel:

- cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii;

- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei), pentru destinatarii care deţin titluri executorii mai favorabile.

Aşadar, în cauză, a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă, prev. de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.

De altfel, acest text este indicat în mod explicit în preambulul ordinului.

În acelaşi sens, se poate observa că nota care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 2295/2021 propune acordarea dreptului cu observarea termenului de prescripţie, aspect relevant în ce priveşte voinţa/reprezentarea subiectivă a emitentului cu ocazia adoptării reglementării.

De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunţare tacită la prescripţie.

Potrivit art. 2508 C. civ., renunţarea tacită la prescripţie trebuie să fie neîndoielnică şi poate rezulta din manifestări neechivoce. Or, în cauză, emitentul nu a renunţat la prescripţie, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripţia.

Mai mult, nu ne aflăm nici în ipoteza în care emitentul nu a cunoscut că termenul prescripţiei este împlinit. Art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voinţa emitentului, conformă legii civile, de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripţie extinctivă.

Totodată, la emiterea ordinului s-a ţinut seama de adresa din 09.04.2021 a preşedintelui C.S.M., din care rezultă că, la nivelul aparatului propriu al Consiliului, s-a dispus cu privire la recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiilor/salariilor personalului prin raportare la V.R.S. de 605,225 RON, cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziţiei de salarizare.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, prin prisma argumentelor prezentate de recurent, constată următoarele:

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de pârât prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează motivul de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor legale incidente cauzei, în contextul neanalizării de către instanţa de fond a incidenţei dispoziţiilor art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 şi al reţinerii prescripţiei dreptului material la acţiune (în realitate, prezentând argumente referitoare la legalitatea ordinului atacat).

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2023, în faţa instanţei de recurs, recurentul – pârât a depus Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi Anexa la acest ordin, invocând excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, şi constă în faptul că obiectul cererii de chemare în judecată fie nu mai poate fi realizat, fie a fost realizat deja, lipsind de temei acţiunea civilă a reclamantului.

Astfel, excepţia rămânerii fără obiect reprezintă o chestiune de ordine publică, încadrabilă în pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce poate fi invocată de părţi şi însuşită de instanţă.

Încadrând, din oficiu, susţinerile recurentului – pârât referitoare la rămânerea fără obiect a acţiunii în motivul de casare precizat, având în vedere caracterul său de ordine publică, Înalta Curte apreciază că, raportat pe de o parte la Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la Anexa la acest ordin şi, pe de altă parte, raportat la principiul disponibilităţii, în condiţiile în care i-a fost recunoscut reclamantului dreptul la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 15.03.2018, cererea de anulare a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru perioada ulterioară acestei date a rămas fără obiect.

În continuare, instanţa de control judiciar reţine că argumentele cu privire la modalitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti, având ca obiect acordarea de drepturi salariale în favoarea personalului din instituţii şi autorităţi publice, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (1) O.U.G. nr. 114/2018, nu sunt de natură să susţină legalitatea actului administrativ, întrucât nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, care nu îl constituie punerea în executare a sentinţei nr. 1767/08.06.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul nr. x/2021.

Astfel, efectele produse de O.G. nr. 114/2018 sau orice alt act normativ care stabileşte modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanţa de contencios administrativ în litigiul de faţă, acestea ţinând doar de o eventuală punere în executare a unui titlu executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească pronunţată.

Referitor la cea de-a doua critică invocată, Înalta Curte apreciază că analizarea acesteia este lipsită de folos practic, atât timp cât instanţa de fond a respins criticile de nelegalitate formulate de reclamant privitoare la data de la care au fost acordate drepturile salariale calculate prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225, reţinând că ordinul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului.

Pentru considerentele expuse, apreciind recursul ca fiind fondat în limitele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte urmează să caseze în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, să respingă ca rămasă fără obiect cererea de anulare a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru perioada ulterioară datei de 15.03.2018, cu menţinerea în rest a sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 2460 din 20 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge ca rămasă fără obiect cererea de anulare a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru perioada ulterioară datei de 15.03.2018.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 noiembrie 2023.