Inadmissibility of incidental illegality objection against the operative act in administrative compensation claims for guarantee fund liability

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 4.04.2017, constând în:

(i) în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2 %/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, precizând că, până în 6.09.2021, penalităţile sunt în cuantum de 19038,82 RON;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 29 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti: (i) a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată; (ii) a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a deciziei 16517/2018 emisă de pârâtă; (iii) a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea recursului a susţinut, sub un prim aspect, că prin soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate invocată împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018, prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea este nemotivată, clamând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul expunerii împrejurării ce a generat necesitatea invocării excepţiei de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a pretins că ar fi soluţionat cererea sa de plată, recurenta-reclamantă a arătat că motivul respingerii cererii de plată a constat în depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, invocându-se prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a apreciat în mod nelegal că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

Acest aspect rezultă fără îndoială din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, pronunţată în dezlegarea unei probleme de drept, pe care le citează în cuprinsul cererii de recurs.

În opinia recurentei, din considerentele deciziei anterior citate reiese că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea, iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres, astfel că este eronată susţinerea intimatului-pârât potrivit căreia plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă. Totodată, având în vedere că obligaţia de garanţie ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

De altfel, a arătat recurenta-reclamantă, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. În plus, o atare situaţie ar încălca principiul egalităţii şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor.

Pentru motivele expuse, ţinând cont că în acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată în dezlegarea unei probleme de drept, a concluzionat că decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prima instanţă ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admiţând excepţia de nelegalitate.

Criticând argumentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, a arătat că această soluţie este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, redat în recurs, întrucât acest text de lege consacră posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, oricând şi indiferent de emitentul actului administrativ, iar acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiţii suplimentare, nu se poate distinge nici de către părţi sau de către instanţă sau să se impună restricţii suplimentare.

În continuare, a evocat decizia Curţii Constituţionale nr. 426 din 10 aprilie 2008 şi a afirmat că, indiferent dacă decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată şi pe calea acţiunii principale, instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate. Prin respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate pentru niciun alt motiv decât acela că decizia respectivă, ca orice alt act administrativ, poate fi atacată cu acţiune directă, recurenta a considerat că prima instanţă a încălcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă, fiindu-i încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, a apreciat că, deşi prima instanţă susţine că legalitatea deciziei nr. 16517/27.08.2018 nu poate fi verificată pe cale incidentală, nu indică argumentele juridice sau care sunt raţionamentele logico-juridice ce stau la baza unei atare soluţii.

În susţinerea opiniei exprimate a expus considerente de ordin doctrinar şi jurisprudenţial referitoare la obligaţia motivării unei hotărâri judecătoreşti, atât din perspectiva doctrinei şi jurisprudenţei naţionale, cât şi din perspectiva jurisprudenţei europene, şi a concluzionat că motivarea primei instanţe cu pricire la excepţia de nelegalitate nu corespunde cerinţelor legale dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi europeană invocate. Altfel spus, prima instanţă a considerat că decizia nr. 16517 din 27.08.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi verificată decât pe calea acţiunii principale, neoferind niciun argument în sprijinul acestei reţineri.

Sub un al doilea aspect, sentinţa de fond a fost criticată pentru pretinsa nelegalitate a soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, considerând că prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A expus recurenta temeiul formulării acţiunii, prin intermediul căreia tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru repararea prejudiciului ce i-a fost produs prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor şi prin lipsirea sa de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită, precum şi condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite (în speţă existenţa unui act administrativ nelegal) actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate şi autoritatea să fi fost în culpă, şi a conchis prin a susţine că angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii.

În speţă, actul administrativ considerat nelegal este refuzul intimatului-pârât de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor pe care le-a formulat, aşa cum a fost exprimat prin decizia nr. 16517/27.08.2018 şi reiterat prin decizia nr. 18140/27.08.2018.

A susţinut că, deşi de cele mai multe ori, caracterul ilegal al actului administrativ este constatat fie în cadrul aceleiaşi acţiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al deciziei nr. 16517 este evident.

Prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate şi este evident că şi condiţia existenţei actului administrativ nelegal pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât ar fi fost îndeplinită.

Mai mult decât atât, a susţinut că refuzul intimatului-pârât de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentei cauze, a fost reiterat şi prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe: anexa 1 cuprinde dosarele deja achitate; anexa 2 cuprinde dosarele respinse conform acestor menţiuni, iar anexa 3 cuprinde alte două cereri de plată menţionate în mod expres în decizia nr. 18140/28.01.2019.

Aşadar, decizia menţionată (care a fost desfiinţată ca nelegală prin hotărârea pronunţată de ÎCCJ la data de 19.11.2021, în dosarul nr. x/2021) conţine în mod expres refuzul intimatului-pârât de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2, iar la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi, mai ales, a noţiunii de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Concluzionând, a arătat că nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie, fie în baza soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, respectiv anularea deciziei nr. 18140/28.01.2019, fie prin analizarea şi admiterea excepţiei de nelegalitate împotriva deciziei nr. 16517/27.08.2018. Totodată, condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea deciziei nr. 16517 printr-o hotărâre anterioară, a considerat că prima instanţă a încălcat normele de drept material care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Sub aspect factual, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată nr. x/04.04.2017, recurenta-reclamantă A. S.A a solicitat plata sumei de 6.538,99 RON reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său CASCO, pe care era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A, cu privire la care Tribunalul Sibiu a admis, prin sentinţa nr. 132/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, cererea formulată de Autoritatea de Supraveghere Financiară de deschidere a procedurii falimentului, hotărâre ce a rămas definitivă prin neapelare.

Prin intermediul cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze reclamanta a promovat o acţiune în despăgubiri împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru promovarea unei atare acţiuni cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin refuzul plăţii creanţelor de asigurare solicitate la plată.

În susţinerea pretenţiilor formulate s-a raportat la decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie contestată în cadrul dosarului nr. x/2019

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat în apărare faptul că, în realitate, cererea de plată a recurentei-reclamante a fost soluţionată în sensul respingerii prin decizia nr. 16517/27.08.2018, care nu a fost contestată deşi a fost comunicată la data de 03.09.2018, şi nu prin decizia nr. 18140/28.01.2019 invocată de partea reclamantă.

În aceste condiţii a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca tardivă.

Faţă de apărările intimatului-pârât, recurenta-reclamantă a invocat prin notele scrise depuse la dosarul de fond, excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 16517/27.08.2018, întemeindu-şi demersul pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate şi a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei, respingând-o pe acest temei.

Împotriva sentinţei de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa de fond, în primul rând sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile, motivată corespunzător cerinţelor legii şi dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate."

Excepţia de nelegalitate este reglementată ca un mijloc procesual de apărare ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

Verificarea admisibilităţii excepţiei de nelegalitate se face prin prisma următoarelor condiţii: excepţia să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004; actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 554/2004; soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, condiţia relevanţei acestei excepţii de nelegalitate presupunând afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţele cauzei.

În speţă, prima instanţă a reţinut că excepţia este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce formează practic obiectul cauzei nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia primei instanţe este nelegală din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, menţionând în acest sens că, deşi decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată şi pe cale acţiunii principale, instanţa putea şi trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, soluţia de respingere fiind contrară regulilor de procedură care consacră posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, încălcându-i liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat soluţia cu respectarea regulilor de procedură ce reglementează această instituţie, analizând, cu prioritate, condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate. Faptul că a respins ca inadmisibil demersul părţii, urmarea neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate reţinute, nu înseamnă că i-a încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, deoarece, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa europeană şi în cea naţională, accesul la justiţie nu este unul absolut, putând fi limitat în anumite condiţii prevăzute de lege. Inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte aceasta, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv reglementarea unor condiţii de admisibilitate a acţiunii în speţa analizată, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură cum sunt cele prevăzute pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ nelegal, astfel încât raportul de drept administrativ existent între autoritatea emitentă şi destinatarul actului nu este modificat şi nici stins. În schimb, admiterea unei atari excepţii produce consecinţe asupra raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanţa va judeca litigiul fără a mai ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, făcând să devină lipsite de suport susţinerile părţii care îşi fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv.

Or, în prezenta cauză, decizia nr. 16517/27.08.2018, care face obiectul excepţiei de nelegalitate, reprezintă practic actul administrativ a cărui nelegalitate este invocată în susţinerea cererii de despăgubiri din prezenta cauză, iar o soluţie de admitere a excepţiei de nelegalitate a acesteia ar avea drept consecinţă înlăturarea deciziei de la soluţionarea cauzei pendinte, iar nu anularea cum solicită partea recurentă-reclamantă şi cum în mod expres prevede art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia s-au solicitat despăgubiri.

Aşadar, este corectă concluzia conform căreia legalitatea actului administrativ cu caracter individual ce formează din această perspectivă obiectul cauzei, nu poate fi cercetată pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, ci doar pe calea principală a acţiunii în anulare, date fiind particularităţile cauzei.

În consecinţă, soluţia primei instanţe respectă prevederile legale incidente şi este motivată corespunzător, din considerentele arătate în fundamentarea acesteia rezultând că instanţa de fond a reţinut în mod corect că legalitatea deciziei invocate nu poate fi verificată pe cale incidentală prin prisma actului contestat şi a efectelor produse de admiterea unei asemenea excepţii.

Având în vedere că în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, Înalta Curte constată că motivarea sentinţei de fond respectă aceste cerinţe, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs din perspectiva încălcării regulilor de procedură şi a nemotivării hotărârii sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate, nu sunt fondate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivelor de nelegalitate invocate, deoarece ipotezele susţinute nu se verifică în speţă.

Cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, recurenta-reclamantă a susţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, instanţa a încălcat prevederile legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice, dezvoltând această critică în paginile 5-7 ale cererii de recurs.

Deşi nu a invocat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că susţinerile părţii recurente se încadrează în acest text de lege, urmând să analizeze soluţia criticată din această perspectivă.

Potrivit textului de lege menţionat, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esenţă, aşa cum s-a arătat, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită a cadrului legislativ incident în materia răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, respectiv a dispoziţiilor art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greşit a reţinut prima instanţă inadmisibilitatea acţiunii sale pe motiv că nu ar fi contestat decizia nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamant şi în acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte constată că acţiunea formulată de parte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este, într-adevăr, inadmisibilă raportat la situaţia de fapt constatată.

Deşi este adevărat că prin decizia nr. 18140/28.01.2019, care are trei anexe, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de recurenta-reclamantă, în temeiul aceloraşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această decizie la care se raportează partea în susţinerea acţiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentei cauze nu a analizat şi respins şi cererea de plată a sumei de 6.358,99 RON, înregistrată sub nr. x/04.04.2017, cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă.

Aşa cum rezultă din soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019, în cadrul căruia a fost contestată şi anulată decizia nr. 18140/28.01.2019, intimatul-pârât a fost obligat să soluţioneze pe fond cererile de plată ale reclamantei nr. 33355 şi nr. 33356, ambele din data de 18.10.2018.

Pe de altă parte, cererea de plată în discuţie în prezentul litigiu a fost soluţionată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, astfel cum reiese fără putinţă de tăgadă din probele administrate în dosar, inclusiv considerentele şi dispozitivul acesteia confirmând această concluzie, decizie cu privire la a cărei contestare nu au fost administrate probe.

De altfel, în mod corect au fost înlăturate de prima instanţă alegaţiile reclamantei şi s-a reţinut că prin decizia nr. 18140/28.01.2019 nu au fost respinse cererile de plată menţionate în borderoul nr. 2, ci, doar au fost reluate considerentele conform cărora toate cererile de plată care nu sunt incluse în borderoul nr. 1 (referitoare la cererile acceptate la plată până la atingerea plafonului), inclusiv cele două cereri din borderoul nr. 3, nu au putut fi soluţionate în fond ca urmare a depăşirii acestui plafon, cu consecinţa respingerii doar a celor două cereri de plată din borderoul nr. 3, menţionate în precedent.

Întrucât din prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, temeiul de drept invocat în susţinerea pretenţiilor formulate, rezultă că admisibilitatea unei asemenea acţiuni în daune este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare de către instanţa de contencios, în anularea unui act administrativ, iar pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităţii publice se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actului administrativ, anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ, şi având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada anulării deciziei nr. 16517/27.08.2018, prin care a fost soluţionată, în realitate, cererea de plată aflată în litigiu, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a admis instanţa de fond excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins pe acest temei acţiunea reclamantei.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente în speţă, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, raportat la soluţia pronunţată asupra recursului declarat de aceasta.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată sub toate aspectele criticate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 611 din 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023.